SEIFUL

– Psst. Psst

În încăperea de oţel, chemarea făcea ecou.

– Psssst.

Cu un declic metalic uşa cutiei cu numărul 135 se întredeschise brusc. Trei pachete de bancnote de 500 de lei nou-nouţe se iviră, căutară sursa chemării şi, odată descoperită, îşi fălfâiră bancnotele în simulacrul unei ridicări din umeri. Din cutia cu numărul 75 se iţea un colţ de hârtie colorată.

– Hei, spuse Obligațiunea căreia îi aparținea colțul, vă rog trăgeţi-mă şi pe mine afară!

– Nu-mi spune, amice, ai rămas înţepenit! comentă unul dintre pachete

– Ăăăă, da, cam da, zise Obligațiunea, întâmplarea face că da!

–  E a treia oară într-o săptămână când ţi se întâmplă, cred că o faci intenţionat, zise acelaşi pachet de bancnote în timp ce celelalte se răsfirau aprobator.

Domnilor, ştiţi, e posibil să aveţi dreptate! Dar ce pot face? Mă plictisesc, fraţii mei sunt mulţumiţi să stea întinşi pe fundul cutiei, nici măcar nu-mi răspund la salut, aşa proastă creştere mai rar….

Cele trei pachete schimbară o privire apoi ajutară Obligaţiunea bancară să iasă prin spaţiul de sus al cutiei.

– Aşa, mulţumesc frumos! Ce mai spuneţi, ce mai faceţi?!

– Ce să facem amice?! Ne păstrăm forţele pentru ziua când vom ieşi în lume.

– Aaaa, spuse Obligaţiunea, şi când se va întâmpla asta?

– Păi nu ştim, dar nu mai durează mult, restul fraţilor noştri au fost luaţi – câte doi, câte trei – şi nu s-au mai întors.

– Palpitant, zise Obligaţiunea, cred că abia aşteptaţi!

– Păi da şi nu prea, se pare că Afară lucrurile sunt destul de complicate…..

– Cum adică?

– Presupunem, pentru că din lume s-au întors câteva pachete cu bancnote din alea albastre. N-ai idee în ce hal sunt – jerpelite, pătate, cu colţurile rupte, – ceva de groază. De fapt, ştii, mai şi miros, zise un alt pachet, coborând vocea.

– Îngrozitor! se ondulă Obligaţiunea. Şi, nu le-aţi întrebat ce-au păţit?!

– Păi clar că le-am întrebat! Dar sunt cam ciufute, ne privesc ca pe nişte ciudăţenii, cică din ăștia ca noi sunt puţini Afară şi dacă o să ieşim o să aflăm pe pielea noastră cum stau lucrurile.

– E foarte interesant ce-mi spuneţi, de la noi n-a plecat nimeni, dimpotrivă, regulat apar indivizi noi. Dar nici ei nu-s mai vorbăreţi, de fapt îi bănuiesc de snobism.

Dintr-o cutie situată pe peretele opus se auziră chiar atunci nişte bufnituri şi apoi o casetă plată de piele îşi făcu apariţia. Cu un pocnet slab caseta se deschise şi, de pe un pat de catifea sidefie, se ridicară un colier şi o brăţară – metal alb şi pietre translucide de un verde smarald.

– Hello, băieţi!! spuse brăţara unduindu-şi graţios zalele lucioase.

– Şi ce-i cu gălăgia asta? Cum pot nişte doamne să-şi facă somnul de frumuseţe dacă voi vorbiţi aşa de tare?! interveni colierul curbându-şi capetele spre interior

– Doamnelor, scuzele noastre…….. începu Obligaţiunea, când un ţâţâit admirativ venit din partea pachetelor de bancnote îl opri.

– Măi, măi, ce-avem noi aici?! zise pachetul şi se dădu mai aproape. Nişte Strălucitoare! continuă el răsucindu-se către ceilalți fraţii.

– Da mă, chiar! Ca alea de care ziceau Slinoşii, comentă unul dintre ei, mutându-se şi el mai aproape.

– Vai, mulţumim, mulţumim! se ondulă brăţara reflectând pe faţetele unui smarald lumina lămpii de veghe. Voi trebuie să fiţi Foşnitorii, zise ea privind rapida răsfoire de bancnote a pachetul. Iar tu? privi ea peste filele lor.

– Permiteţi-mi să mă prezint, eu sunt Obligaţiunea, făcu ea o scurtă plecăciune.

– Hmm! Şi, ne cunoaştem de undeva?! întrebă înţepat colierul.

– Nu. Ştiţi, eu am venit aici direct de la tipografie. N-am fost niciodată Afară. Despre asta vorbeam cu bancnotele.

– Aaah, Afară! oftă brăţara, Altă viaţă! Lumini, muzică, mătăsuri, parfumuri………….

Bancnotele își semnalizară unul altuia mirarea apoi unul din pachete interveni, cu voce joasă.

– Ciudat, Slinoșii cu care am vorbit descriau altfel viața de Afară: alei întunecate populate cu creaturi numite pești, fetițe, gabori, pliculețe cu un praf alb schimbate pe furiș…….

– Ceee? Noi am fost Afară de multe ori și n-am văzut așa ceva. Noi am fost purtate de femeii frumoase, la baluri, la restaurante, prin cazinouri…….

Între timp, prin fanta ușii unei alte casete se strecuraseră afară, pe rând, zece bancnote albastre, mototolite. Stăteau așezate în semicerc și păreau să asculte cu atenția discuția iar acum una dintre ele, care avea un colț lipsă interveni, întrerupând Colierul.

– Adică de niște curve, spuse ea către un tovarăș, apoi, către audiență, Curve de lux, dar curve oricum, spuse cu o unduire.

În cameră se făcu brusc liniște. Apoi, Colierul reacționă:

– Vai, Brățaro, ține-mă, că simt că leșin. Cine sunt mitocanii ăștia?!

Bancnotele cele hărtănite se uitară una la alta. Colț-lipsă răspunde

– Adică noi, cucoană? Noi suntem mitocani? Păi noi suntem din ăia din clasa muncitoare: târnosiți, strânși în pumni asudați, înghesuiți în buzunare de salopetă, muiați în bere stătută pe tejghele. Ăia onești, care cumpără mâncare familiei, care plătesc rate la bancă, care sunt numărați și răs-numărați doar-doar s-a greșit și eram mai mulți. Nu niște fandosiți, ca ăștia noii, care se țin de nas dacă nu-s purtați în portofele de piele. Nu ca voi, astea lucitoare și complet inutile. Slinoși, da, așa ne-au numit Foșnitorii, dar stau cu gura căscată la poveștile noastre despre Afară și visează aventuri. Iar voi, două babete trecute, că vi s-au tocit zalele și vi s-au mătuit pietrele de când stați închise în sicriul ăla…..

Toată lumea tăcu, Obligațiunea se trase mai în spate, sperând să scape tiradei, dar nu reuși.

– Și tu, da, tu, Obligațiunea, tot cu de-alde noi ai fost cumpărată. Da’, ce credeai? Că au dat Foșnitori pe tine? Nu, tataie. Și știi de ce? Că Foșnitorii ieșiți în lume se transformă rapid în Slinoși. Adică noi, Slinoșii suntem tot ei, dar mai trecuți prin viață.

– Măi, măi, habar n-aveam că sunt și niște socialiștii printre noi. E chiar funny. Nici nu știu cum ați ajuns aici, așa, nespălați și transformați în Foșnitori. Ia nu mai faceți voi laudatio clasei muncitoare, mafioților! o auziră pe Brățara intervenind. Și, pentru cultura voastră personală, alea care-și păstrează valoare în timp suntem noi, Lucitoarele, nu peticele de hârtie care sunteți, supuse devalorizării.

Își schimbase postura, din unduiri voluptoase în rigiditate de riglă.

– Madam, oi fi avut tu dreptate, odată, cândva. Doar că Afară nu mai e cum știți voi, spuse potolit acum Colț-lipsă, Afară a dat o boală în oameni, înnebunesc brusc și încep să-i omoare pe alții, fără discriminare.

– Cum adică brusc?

– Brusc, așa părea inițial, totul a luat-o razna, milioane au murit, Afară e haos….

– Și nu au aflat care-i cauza nebuniei ăsteia criminale? întrebă Brățara, restul fiind reduși la tăcere de șocul veștile primite.

– Ba, până la urmă au aflat, e un fel de virus cu transmitere sexuală și o perioadă de incubație de două săptămâni.

– O pandemie, șopti brățara. De când durează asta?

– De 5-6 luni. E haos, vă zic. Noi cred că am ajuns aici cam la trei luni de la începutul nebuniei. Rătăciți în buzunarul unei genți plină cu………

În acel moment se auzi o bubuitură puternică, luminile din tavan se aprinseră apoi începură să pâlpâie iar ușa masivă de oțel a seifului s-a deschis. Înăuntru s-au strecurat doi bărbați. Tineri, îmbrăcați în hanorace cu glugă. Unul dintre ei își dădu gluga jos pe cap, își trecu mâna prin părul blond și încâlcit și, după o privire prin cameră, merse la caseta de unde ieșiseră Slinoșii și, cu o rangă, a început să forțeze ușa. Cel de-al doilea, pe pieptul căruia scria Nike rămase la distanță, în spatele Blondului, care după câteva minute trase afară o geantă mare, de sport.

– Gata, am găsit-o, spuse el, se așeză pe vine și trase fermoarul, apoi se întoarse spre celălalt rânjind și îl lasă să privească – era plină cu prezervative.

– Hahaha, deci n-a mințit, răspunse Nike.

– Și, uite și niște bani, spuse Blondul răsfoind un teanc de bancnote noi pe care le ridicase de pe podea. Ce dracu caută astea afară?

Dădu să le pună jos când Blondul zise

– Ia-le, facem un foc de tabără cu ele, spuse cu o tonalitate care-l făcu pe Blond să se întoarcă spre el doar pentru a se trezi în fața gurii unui pistol. Las-o!, spuse Nike, făcând un semn cu pistolul să se îndepărteze de geantă..

Blondul se ridică brusc și încercă să fugă spre ieșire, glonțul îl lovi între omoplați, trântindu-l la podea. Zgomotul împușcăturii vibră dureros în camera metalică. Nike lăsă arma să-i scape din mână și-și duse mâinile la urechi.

– Futu-i! spuse și fu surprins să nu-și audă vocea. Se dădu doi pași înapoi, amețit, când simți ceva sub talpa bocancului. Ridică de jos o brățară cu pietre verzi. O privi un timp apoi o bază în buzunarul pantalonilor, ridică geanta, o urcă pe umăr și, pășind peste trupul căzut, porni spre ieșire. O să pun ochii pe una din alea frumușele, diseară, una, una cu picioare lungi și țâțe mari. O ocheadă, un semn, un prezervativ și, dacă se arăta pricepută, brățara. Gagicile se dau în vânt după zdrăgănele, se gândi cu plăcere.

Apoi se întoarse și ridică de jos teancul de bancnote, și încă două pe care le văzu. Privi cu dispreț cele câteva bancnote mototolite care zăceau și ele pe jos apoi se strecură prin ușa seifului și, ieșind, fluieră scurt, un sunet pe care de asemenea nu-l auzi, mi-am spart timpanul oare?, ce idiot am putut să fiu….. Pășea prin clădirea pustie și întunecată a băncii, călcând pe cioburile fostelor ferestre, cu geanta pe umăr și un zâmbet încântat pe față viața e frumoasă, să mor io. Apoi ieși în lumina orbitoare a soarelui la apus și spuse tare.

– Le-am găsit, Boss, până la urmă rahatul ăla mic nu ne-a mințit, apoi simți doar o izbitură în frunte și căzu pe spate, fără zgomot, ca-ntr-o plutire. Nu auzi pașii care se apropiau, nici ultima expirație, dar simți ceva ud și cald la ceafă și se gândi că nu s-a mai spălat de mult pe cap cu apă caldă.