luăm pulsul sfârșitului

nici inima nu mai bate în carcasa de metal

între coastele mele e un gol imens: ca o gaură neagră

în care îmi scufund, pe rând,

visele

speranța

agonia

în loc de lacrimi sărate, plângem cu acid

în loc de cer cu stele, Negrul se revarsă în valuri de giulgiu

(dormim în metastază)

creăm monștri criogenați cu chip de Thanatos în eprubetă,

îi injectăm cu toluen

și îi numim fii și fiice ale Dezastrului

 

la trei planete distanță se poartă războiul civilizațiilor

aici… plouă cu meteoriți doar în suflet

se prăbușesc rachete,

Universul închide geana obosită,

roboții împușcă flăcările mov

așteptăm alt Big-Bang

să ne mai naștem o dată

să devenim nemuritori murind pe capete

nu mai avem nume, identitatea noastră este un cod QR

în care stă inscripționat tot A.D.N-ul strămoșilor-lupi

 

ne măsurăm viața în secunde furate de la alții

cip-ul tatuat pe inimă ne dictează pe cine să iubim

și pe cine să urâm

dar totul pare un sentiment dintr-o închipuire apusă

emoția e moartă

câinii cu trei capete așteaptă flămânzi să ne devorăm între noi

să ne roadem până la os, să ne soarbem din vene albastrul de metilen

 

n-am aripi, au ars când am zburat spre Soare

iată-mă pășind prin vitraliul tuturor mileniilor

teleportată în post-Apocalips:

pantofii cu pene peste cadavre fumegânde,

chipuri pocite,

umanoizi cu limbi sucite

recitând din Coranul Distrugerii Lumii

corpul meu de sticlă – cristalul lui Mesia

nu mă sparg ușor…

 

luăm pulsul sfârșitului

doar moartea mai bate în cușca din pieptul meu…