luăm pulsul sfârșitului
nici inima nu mai bate în carcasa de metal
între coastele mele e un gol imens: ca o gaură neagră
în care îmi scufund, pe rând,
visele
speranța
agonia
în loc de lacrimi sărate, plângem cu acid
în loc de cer cu stele, Negrul se revarsă în valuri de giulgiu
(dormim în metastază)
creăm monștri criogenați cu chip de Thanatos în eprubetă,
îi injectăm cu toluen
și îi numim fii și fiice ale Dezastrului
la trei planete distanță se poartă războiul civilizațiilor
aici… plouă cu meteoriți doar în suflet
se prăbușesc rachete,
Universul închide geana obosită,
roboții împușcă flăcările mov
așteptăm alt Big-Bang
să ne mai naștem o dată
să devenim nemuritori murind pe capete
nu mai avem nume, identitatea noastră este un cod QR
în care stă inscripționat tot A.D.N-ul strămoșilor-lupi
ne măsurăm viața în secunde furate de la alții
cip-ul tatuat pe inimă ne dictează pe cine să iubim
și pe cine să urâm
dar totul pare un sentiment dintr-o închipuire apusă
emoția e moartă
câinii cu trei capete așteaptă flămânzi să ne devorăm între noi
să ne roadem până la os, să ne soarbem din vene albastrul de metilen
n-am aripi, au ars când am zburat spre Soare
iată-mă pășind prin vitraliul tuturor mileniilor
teleportată în post-Apocalips:
pantofii cu pene peste cadavre fumegânde,
chipuri pocite,
umanoizi cu limbi sucite
recitând din Coranul Distrugerii Lumii
corpul meu de sticlă – cristalul lui Mesia
nu mă sparg ușor…
luăm pulsul sfârșitului
doar moartea mai bate în cușca din pieptul meu…
