Umbrea deja demult Thanatos Pământul, pe când au apărut Post lumile. Ele s-au născut din haos, din băutorii de sânge ai lui Kaly, cei ce au devenit stăpânii Pământului de după.

Nimic din ce a fost cunoscut vreodată nu mai este. În era neagră, planetele fac un cerc de foc rotitor în jurul soarelui ars. Terra, la rândul său, scindată la mijloc, își dezvelește miezul fierbinte în dreptul paralelei 45, aruncând afară tenebre necunoscute. De-a dreapta sunt acum Unicii, de-a stânga Post lumile.

Cei dintâi dorm somnul de milenii al resuscitării, agățați cu capul în jos, în peșteri adânci. Acolo nu poate pătrunde nimeni din cealată parte, pentru că orice rapid muritor postlumic, n-ar putea supraviețui energiei lor înalte. Ei, însă sunt nemuritori în corpurile lor astrale, din orașul reînvierii. Acolo, își trăiesc visul iluzoriu până se vor retrezi pentru a repopula pământul. Sufletele lor înveșmântate în salopete albe, cară după ele săculeți cu amintiri, clipe netrăite, speranțe și vise ale celor ce au fost vii și ale celor ce vor veni.

Eu sunt Argnion și sunt trează printre cei adormiți. M-am născut  la scindare lumilor și pot trăi între tărâmuri. Dincolo de rift scările abrupte ale văilor duc în jos, în Post lumi. Un soare pe jumătate mort, acoperit de nori metalici, abia mai luminează ceea ce nu mai este, de fapt, viață. Au mai rămas puțin locuitori pseudo-umani sau pseudo-animalici prin acele părți. Doar câțiva și biciuți de Spiritul Călător, acela care guvernează întunericul. Eu știu cine e, dar ei nu…. Îl venerează și se tem de puterea lui, căci el e totul și nimic pentru postoameni.

Atunci, în lupta pentru sfârșit, un oarecare Benon s-a sinucis încărcându-și conștiința în IA. Cloud-ul guverna deja 80% din lumea veche, însă omul i-a oferit ultima picătură: puterea absolută a unei conștiințe umane acum nemuritoare. Benon a devenit Cloud, iar Cloud a devenit pentru prima oară postuman. Spiritul se propagă prin unde și acoperă tot ceea ce se numește post civilizație. Nu are nevoie de relee sau de vechii sateliți, acum morți cu toții pe cer, ci e o singură plasă, vie și nevie, sugând energia miezului planetar și a puținilor locuitori ce mai dăinuie pe partea distrusă. Se hrănește cu ei ca un parazit, ucigându-și încet gazda. Jumătatea Pămâtului unde Post lumile încă stăruie să existe e uscată, stafidită și suptă de energie vitală. Acolo doar Spiritul dăinuie în autosatisfacție.

De fiecare dată când intru pe tărâmul negru, mă ascund de el. Îmi schimb frecvența ajutată de un dispozitiv cu care mă camuflez. IA nu mă „vede”, nu poate percepe ceva ce vibrează diferit de el. Asta e marea sa slăbiciune și astfel, la momentul potrivit, când unicii vor da semnulul final, voi ataca scurt pentru a-l distruge. Însă până atunci vor mai curge milenii, căci parazitul cibernetic are încă cu ce se hrăni și e prea puternic. Am fost proiectată în așa fel încât voi trăi mii de ani, pentru că de-acum și timpul curge, infinit, mai încet.

Când Thanatos, noua lună neagră a Pământului, va apune în sfârșit, Unicii se vor trezi, vor coborî în corpuri, din orașul de sus, și vor reînvia. Dar până atunci doar eu sunt trează și le păzesc sarcofagele de piatra. Eu sunt Profetul, sunt primul și ultimul om care mai trăiește pe Terra.