Apocalipsa este tema lunii martie a revistei Helion SF online. Socotită de fani drept o temă SF sau, mai degrabă, una de anticipație, pe care unii și-o imaginează ca pe un sfârșit al lumii după un război super tehnologizat, când Pământul dispare, sau Soarele se consumă, sau civilizația umană se sfârșește, sau extratereștri, sau inteligența artificială, iar alții ca pe un sfârșit al lumii cu o continuitate post apocaliptică, așa cum se sugerează și în viziunea și revelațiile lui Ioan de la Patmos, de exemplu, din Noul testament, când lumea se va duce de râpă, iar oamenii vor fi judecați și se va institui noul Ierusalim.
E posibil că lumea să se sfârșească, cândva, după unele teorii și ipoteze, universul să ajungă la entropia sa maximă, când energia se va fi disipat și nu va mai întreține nimic. Până atunci însă, lumea se sfârșește la nivel individual prin moarte fizică. Organismul încetează să-și mai îndeplinească funcțiile caracteristice viului, celulele sale se degradează și-și întrerup metabolismul. Materia și energia din care au fost alcătuite se  reintegrează naturii, cum ne place să spunem. Pentru că, așa cum știm, cum am învățat, în natură nimic nu se pierde și nimic nu se câștigă, ci totul se transformă; legea conservării masei și legea conservării energiei fiind legi fundamentale ale fizicii și chimiei moderne. Cel puțin deocamdată.
Prin moarte, ne despărțim de lumea vie, biologică și de universul așa cum l-am cunoscut si l-am perceput sau chiar ni l-am închipuitt la un moment dat. Ce se întâmplă mai departe e greu de imaginat sau de înțeles. Ce se întâmplă cu spiritul (sau sufletul după unii), factor esențial al unei ființe vii, conștiința, rațiunea, experiența de viață acumulată, rămâne un mister. Lansându-ne în tot felul de  speculații am putea spune că, nemaifiind conectați la niște parametri și constante ale unui univers fizic, nu ne vom mai raporta vidului și radiațiilor cosmice, temperaturii aproape de zero absolut, gravitației sau câmpului electromagnetic și nu vom mai avea bariere de viteză. Ne vom deplasa instantaneu oriunde, dacă acest oriunde va exista ca spațiu așa cum îl înțelegem acum. Mai degrabă nu. Poate vom fi judecați, așa cum ne amenință unele religii, de o entitate atotcuprinzătoare și atotputernică, poate ne vom reîntrupa pe alte lumi, pe care vom ispăși sau, dimpotrivă, vom fi recompensați, sau vom trăi pur și simplu alte vieți; nenumărate, infinite. Orice scenariu pare  posibil, orice alternativă ar fi legitimă.
Ceea ce vreau să spun este că, eventual, lumea se sfârșește într-un fel, pentru a reporni în alt fel. Poate că lumea nu are sfârșit absolut tocmai pentru că nu are un început, poate că lumea există tocmai pentru că nu inexistă.

*

Enkindle este un cuvânt mai vechi provenit din limba engelză cu origini, eventual, scandinave și se traduce cu a da foc, cu a aprinde, a arde în sensul de incinerare. O altă seminficație a cuvântului, una mai metaforică, este de a trezi, a reînvia, a stimula și a reanima.
Toate aceste sensuri ale cuvântului enkindle se regăsesc în practicile, știința  și credința civilizației Armon (sau Harmon, sau Pharmon), de pe al doilea obiect planetar (planeta Ameneea) din sistemul solar al stelei HAB 2115, situată în spatele sectorului b6 a celei mai îndepărtate galaxii observată până în prezent de pe Pământ, o galaxie pitică despre care am mai scris și căreia i-am dedicat proiectul meu 100 000 de stele (One hundred thousand stars), proiect al cărei parte întâi l-am prezentat, în premieră, la una din ședințele clubului Helion din 2022.
Până în momentul colonizării, Ameneea fusese considerată o planetă de tip L, cu vegetație luxuriantă, acoperind planeta aproape în întregime.  Deși clasificată L, apa exista (încă există) din abundență, în special în adâncimile solului, dar se regăsea cu prisosință și la suprafață, datorită celor câteva milioane de izvoare controlate de o țesătură de microorganisme (voi reveni la ele), sub formă de lacuri, râuri și mări interioare. Vârfurile muntoase nu depășesc 3000 de metri, peisajul fiind predominant colinar, în special în emisfera nordică și acoperit în totalitate de vegetație. Dacă homo sapiens ar poposi, întâmplător, pe această planetă, ar spune că așa ar trebui să arate Paradisul. Nicio emoție din acest punct de vedere, cel puțin nu în prezent și nici într-un viitor imediat. Ca să fiu răutăcios, dar fără să mă hazardez prea tare, aș spune că oamenii nu vor vizita Ameneea în niciun fel de viitor sau scenariu posibil. Pe de altă parte, astfel de locuri există în toate galaxiile din univers, chiar și în pragul casei noastre, dacă mi se permite să numesc așa Calea Lactee, cu toate că n-am reușit să pășim fizic, încă, pe niciuna din celelalte planete ale propriului sistem solar. Și, dacă aș merge și mai departe, dacă aș fi și mai rău adică, sau mai agresiv în afirmații, aș spune că Pământul a fost cândva un astfel de Paradis (asemănător Ameneei), înainte ca regnul „animalia‎” să apară și să evolueze.
Pe Ameneea, lucrurile au luat o turnură dramatică după aproximativ 40 de cicluri orbitale de la colonizare, planeta devenind deșertică, pustie și nelocuită, coloniștii restrângându-se la mai puțin de 0.6 % din suprafață acesteia, în jurul unuia din polii săi magnetici, cu o populație decimată, obosită și zdruncinată psihic. De punctat ar fi că în a doua generație de coloniști populația se quintuplase, cu alte cuvinte avusese loc o adevărată explozie demografică și lucrurile păreau să meargă excepțional în favoarea acestora. Până când un fenomen inexplicabil a fost observat, prima oară în apropierea pavilionului diviziei a doua de cercetare (deși prima divizie nu există, o să explic de unde mi-au parvenit informații atât de detaliate) când indivizi asemănători coloniștilor au fost observați traversând liziera junglei, practic copii (cu accent pe o) identice ale coloniștilor, deosebirea fiind că nu purtau haine, în schimb aveau o înfățișare sălbatică, fioroasă, flămândă, în stare de orice. Nu s-a reușit stabilirea unui dialog, sălbaticii nu stăpâneau niciun fel de limbaj articulat, și nici unul telepatic, nu puteau comunica decât o stare de agresiune acută și imediată.
Din acel moment (după o ciocnire sângeroasă între tabere), viața coloniștilor s-a schimbat 180 de grade. De la a nu exista nicun fel de pericol direct, dușman sau inamic, coloniștii s-au pomenit amenințați cu extinția.  Pentru că aceste copii atacau în valuri inepuizabile (cel puțin prin număr), dintr-un impuls de neînțeles, iar eforturile de a-i ține în afara zonelor ocupate și locuite deveneau din ce în ce mai dificile, în ciuda avansului tehnologic al coloniștilor și al armelor lor sofisticate. Îngroparea cadavrelor, din motive sanitare, a devenit, în timp, o activitate perpetuă și istovitoare.
Mai târziu, mult mai târziu, corpurile morților nu mai aveau să fie îngropate, conform unui ritual de înmormântare extrem de complicat și stufos, adus de pe planeta de origine ci incinerate (enkindled). Atât cele ale atacatorilor, pe care i-am putea imagina ca pe un fel de zombii din literatura și cinematografia pământeană, cât și pe cele ale coloniștilor și ale descendenților acestora. Ceea ce s-a descoperit, din nou foarte târziu, e faptul că un microorganism de tip unicelular, aflat în solul planetei, era răspunzător de copierea informației genetice al oricărui organism biologic și reprodus aproape identic. Ceea ce nu putea fi reprodusă era inteligența și unele funcții din metabolismul original al indivizilor pe care îi copiau.
Coloniștii armonieni s-au repliat și s-au reorganizat într-un război total, au studiat celula organismului răspunzător pentru tot ceea ce se petrecea și, în cele din urmă au reușit să-l neutralizeze și chiar să-l elimine. Au fost păstrate doar mostre de laborator pentru continuarea cercetărilor în viitor. Microorganismul a fost denumit „creatio diabolicum” și catalogat ca viață pseudo inteligentă.
Extragerea microorganismului din ecosistemul planetar a creat, însă, alte probleme, la fel complexe și devastatoare supraviețuirii coloniei.  Pe scurt, flora și fauna (bacterii, alge, ciuperci, plante) au dispărut, izvoarele au secat pur și simplu, apa retrăgându-se în adâncurile solului planetar. Pentru consumul imediat au fost forate puțuri de adâncime, planeta însă s-a deșertificat pe parcursul următoarelor generații, iar reproducerea și înmulțirea coloniștilor, nemaipunând la socoteală calitatea vieții, a făcut 10 pași înapoi.
Pe cele 0.6% din suprafața rămasă locuită a fost stabilizat un ecosistem artificial, la ora actuală există un echilibru… nu precar, pentru că n-ar reflecta exact situația, dar undeva la limită. Se reîncearcă „teraformarea” planetei Ameneea, se restudiază intens morfologia microoorganismul „diabolicum creatio”, și structura sa internă la nivel molecular, fiind considerat, pînă la urmă, cheia rejuvenării planetei. Au fost create seturi de  inhibitori genetici selectivi care să excludă copierea secvențelor de ADN ale armonienilor, dar care nu au dat rezultate.
Trupurile morților continuă să fie incinerate (enkindled), iar cenușa este sterilizată prin iradiere pentru a nu prezenta nicio urmă organică, în special molecule ADN, care ar putea fi replicate în cazul scăpării microorganismului din laborator sau supraviețuirii sale, posibile și probabile, în afara coloniei, între crevasele munților sau în pânzele freatice de adâncime.

**

Fiecare individ, apaținînd speciei Armon, are dreptul să-și încheie activitatea biologică atunci când consideră necesar; are datoria de a o face atunci când organismul său nu mai funcționează corespunzător și nu mai poate fi reparat, vindecat sau îmbunătățit; și obligația de a înceta să existe atunci când devine o povară socială sau amenință existența celorlalți.
Trupul acestuia va fi incinerat (enkindled) pentru a se asigura că identitatea sa unică (fizică) va dispare pentru totdeauna, că nimeni nu-l va reanima sau resuscita din niciun fel de motiv, făcându-l sclav sau prizonier al vieții, asigurându-se posibilitatea conștiinței celui despărțit de corpul său biologic la o continuitate pe plan spiritual sau rematerializare în alt spațiu, altă dimensiune sau alt univers.
Orice încălcare sau abatere de la această lege va fi corectată.
Vizitatorii din lumi extraameneene vor fi supuși unor controale și investigații riguroase (de fapt draconice) medicale și biologice la intrarea și părăsirea pe și de pe planeta Ameneea. Accesarea sau părăsirea planetei poate fi pusă sub interdicție temporară sau totală și nu poate fi contestată.

***

Secvența muzicală Enkindle scrisă în la minor, măsura ¾, în primă audiție, cu o durată de 2 minute și 5 secunde, pe care o propun revistei Helion SF online pentru numărul lunii martie, a fost gândită ca parte a unui grup de 6 piese muzicale cu ritmuri, măsuri și tonalități variate, povești distincte, deși legate între ele, ca și ideile muzicale dealtfel. De aceea, această piesă, separată de context ar putea suna cumva dubios, fără un intro articulat, o tensiune specifică și fără un final clar. Am ales-o pentru că surprinde o parte din ritualul incinerării trupului fizic, propriu coloniștilor armonieni de pe planeta Ameneea, atât de îndepărtată de soarele nostru și de galaxia Căii Lactee. Un contact direct, prin mijloacele tehnologice de acum, cu această civilizație, este improbabil, imposibil, exclus.

*

Enkindle is a modern incineration technique for those individuals that are departing from their biologic life, employed by Armonian civilization on planet Ameneea (part of the R’ou’me Empire), located in a dwarf galaxy, the farthest galaxy ever observed from planet Earth.