Mi se cerea mereu câte ceva și nu puteam refuza.

Pur și simplu nu puteam spune „nu” dacă îmi cerea cineva un leu pentru o cafea. Nu e mult, bineînțeles, dar, dacă asta se întâmplă în fiecare zi și încep să fac niște calcule, sigur, o săptămână merge, merge și o lună, dar un an, care are 365 de zile e cam mult. Poate nu ne vedem în unele zile, dar ani la rând tot se adună o sumă destul de frumușică dacă într-adevar ții cont de datoria ta de om cinstit la cafea.

Odată, fratele mai mic mi-a cerut, pe parcursul a mai multor seri, să îi povestesc piesa „A douăsprezecea noapte”, a lui Shakespeare. Avea lecție la engleză și prefera să se uite la seriale. Nu-l încânta teatrul, pentru că nu era deloc verosimil. Era și alergic la praf și scena teatrului orășelului nostru era mereu necurățată. Mie îmi făcuse tema o colegă și nu știam nici măcar ce scrisese acolo. Așa că i-am inventat o poveste fantastică despre vrăjitoare, arderi pe rug, transformări în păsări de foc. Noroc că nu a dorit să citească până la urmă piesa.

În plus, mă exaspera cum se repeta totul. Zi de zi așteptam în trafic. Vedeam anotimpurile care treceau mai încet decât pietonii. La job, aceleași discuții. Începuse să mă enerveze când eram întrebată ce mai făceam. Păi mă simteam expusă acelorași comentarii precum un animal la zoo. Mereu erau aceleași probleme, mereu era ceva în neregulă, deși repetam același set de activități până ajungeam la exasperare. Ceilalți păreau să nu observe. Odată am lipsit o săptămână de la job. Nimeni nu părea să-și fi dat seama.

E clar ca am nevoie de o schimbare, îmi spun.

Ies în parc. Aud trilul mierlei. De fapt sunt câteva notificări în mesajele mele. E numai spam. Aș vrea eu să fac rost de așa o moștenire. Aș vrea eu să cred că mi se oferă o ședere gratis la un hotel de lux în Turcia. Simt miros de parfum. Trece o fată frumoasă. Merge în parcare și iese de acolo cu mașina scumpă. O alta drăguță trece în zbor pe trotineta electrică. Cred că în jur vede un peisaj suprarealist. Plouă. Urc în roata mare. Văd jos cupluri. Doi pescăruși zboară împreună. Îmi descarc Tinder.

Experimentasem tot? Până și netul se banalizase. Psihanalistul mi-a explicat că mi-ar face bine să schimb decorul radical. Să pot privi, apoi, când mă întorc, lumea cu alți ochi, adică să nu mai am sentimentul că sunt un prizonier.

Eu cred că, de fapt, mă concentrasem prea mult pe momentul prezent. Mindfulness-ul prezentat în atâtea workshop-uri și teambuildinguri ne împingea pe toți să trăim așa. Prezentul era tot ce puteam avea, ne spunea și Buddhismul Zen din Japonia. Dar ce te faci în momentul în care nu mai reziști să fii mereu conectat la prezent, când vrei să pleci?

M-am dus sa vizitez ce mai rămăsese din vechile imperii din antichitate. Mereu trăisem în lumea tehnologiei avansate și trăiam pentru a-i vedea evoluția. Îmi lipsea frumosul existent peste tot în jur în arhitectura templelor din antichitate. Fiecare clădire era creată cu un element de frumos. Așa cum trăim noi în lumea tehnogiei, așa trăiau ei în lumea artei.

Statuile îmbrăcate în veșminte vaporoase, transparente, păreau că vor fi dezbrăcate de curenții oceanului. Nuanțele de verde și albastru ale oceanului sugerau ele însele cea mai fină și transparentă mătase.

Una din statui părea vie, unduindu-se sub razele soarelui din adâncuri. Acum îmi dădeam seama ce simțise Pygmalion pentru Galateea.

– Aici, ne explică ghidul, era intrarea în Rai și acesta era unul din îngerii păzitori.

Submarinul turistic dădu un tur prin Raiul de odinioară.

Ghidul continuă:

– Față de alte orașe subacvatice, acesta se pare că a fost construit așa de la început. Nu a avut parte de vreun dezastru natural, blestem, sau alte accidente în urma bătăliilor și cuceririlor. Lumea de peste tot de prin Galaxie căuta acest loc. Totul a pornit de la o legendă, pe care oamenii de știință au dovedit-o cât se poate de reală. Fusese o eroare în descifrarea alfabetului egiptean. Era un document scris într-un alfabet alternativ, necunoscut până atunci, iar legenda se confunda cu spațiu sacru, caracterele fiind omonime.

Plimbându-mă cu trotineta electrică subacvatică, am rămas fermecat de atmosfera din cetatea Raiului. Parcă nu trecuse timpul peste ea. În cele din urmă m-am rătăcit. Am întrebat niște localnici de hotel. Mi-au spus că nu există așa ceva. Erau niște tinere și tineri de la care nu-mi puteam lua ochii. Blonzi, cu trăsături perfecte, ca statuile de acolo. Târziu am realizat că ei nu purtau echipament de respirat sub apă. Se deplasau ca pe Pământ.

Am continuat să mă plimb, uitând că mă rătăcisem. Grădina Raiului conținea flori, copaci și păsări fabuloase, din ilustrațiile basemlor copilăriei mele. Una din păsări plutea sau zbura, era plată și parcă purta o mantie în care făcea gesturi grațioase. Mergând după ea, am ajuns la intrarea într-o peșteră. Era de fapt un pasaj. Nici nu știu când am părăsit mediul subacvatic. Acum parcă eram într-un loc fără apă, dar nu eram nici pe pământ. M-a acompaniat un câine, musculos, și totuși cu o privire inteligentă, nefiind dornic de fapte violente. Am discutat puțină filosofie cu el, și abia brusc mi-am dat seama că partenerul meu de discuții nu ar fi vorbit în mod normal.

Am ajuns într-o zonă de munte. Aveau o vegetație roșiatică. Probabil erau arțari. Soarele era și el roșu. Păsările de foc erau mai arămii decât aurii, ca pe alte meleaguri. O gheișă roșcată m-a îndrumat spre un templu, la ceremonia ceaiului. Kimonoul reprezenta sakura în nuanțe de roșu și alb. Câinele a mers să mediteze în grădină. Noaptea a fost fierbinte. O energie și o pasiune aparte pentru tot cuprindea locurile și locuitorii.

Cu timpul florile de cireș s-au destrămat în vânt, ca și cum cineva deșira o țesătură fină.

– Ei, cum ți s-a părut? Mă întrebă terapeutul jungian, căruia i-am înmânat casca și ochelarii VR. Să știi că nu mulți rezistă până la sfârșitul primei ședințe. De asemenea, nu mulți ajung atât de departe în explorarea arhetipurilor. Îți voi explica data viitoare unde ai ajuns în călătoria explorării sinelui, când vom și analiza semnificația lor.

Lumea roșie, aveam să aflu mai târziu, era Iadul, care comunica destul de ușor cu Raiul. Cele două de fapt nu erau separate și nici nu erau spații unde să rămânem definitiv, cum crezusem odată.

Orice se putea schimba, chiar și viața mea de zi cu zi. Nu trebuia să o privesc ca pe o închisoare.

Pe atunci eram tânǎr. Speram mereu ca lumea sǎ se schimbe.