Povestea mea este una veche, pe când bunica era tânără și străbunica devenise a patra generație de femei la noi în familie – eu, mama, bunica și ea.

În acea perioadă, ca în fiecare an, satul își muta, aproape cu totul, traiul la sălașe. De lucru era destul: ogoare ce trebuiau arate sau semănate, locurile din jurul colibelor orânduite, cu lemnele crescute anapoda de tăiat și puse la stiva rămasă de pe iarnă, apoi era verificarea locuinței, a acoperișului și gardurilor împrejmuitoare, văruitul camerelor, dar mai ales, grija față de animalele care mai rapid se îngrășau pe văi întinse sau lunci, decât în spatele caselor din sat.

Nu puțini erau cei care își construiau colibele în apropiere de păduri, sau pe câmp, acolo, pe glia strămoșilor lor. În multe cazuri sătenii nu erau complet izolați ci aveau mereu măcar o altă familie în apropiere; verile erau mai ușor de petrecut în pustiu când aveai cu cine sta de vorbă la asfințit, după ce munca era gata și animalele toate venite de pe ogoare, sătule de iarbă și alte flori, erau băgate în grajduri. Doar ai noștri s-au sforțat să își facă sălaș separat, cu cei mai apropiați vecini la câteva sute bune de metri distanță. Desigur, toate erau făcute după o lege și un calendar al satului, al obiceiurilor și al credințelor lui. Momentul povestirii mele își are locașul chiar          într-una din zilele respectate cu sfințenie de cei bătrâni. Era ultima zi din sărbătoarea Cailor lui Sân’Toader.

Toți știam poveștile, cea cu șezătoarea și Caii care, costumați în oameni, au intrat în odaia fetelor, le-a prins muncind de ziua lor și le-a omorât aproape pe toate, mai puțin pe una care a scăpat. Știam cu toții că nu e bine să inserezi afară, nu e de bine să muncești după apusul soarelui că vin Caii care dacă te prind că muncești de ziua lor, te dansează, te calcă în copite până rămâi fără suflare. Se știa lucrul acesta, iar maicile satului aveau grijă să ne aducă aminte de regulile ținute cu sfințenie. Ne afumau, ne descântau, făceau pâini pe care desenau copite în numele Cailor lui Sân’Toader. În general, de sâmbătă până joi cât ținea sărbătoarea erau zile obișnuite, până la apus când oamenii intrau aproape în hibernare de frică, dar și din respect pentru aceste zile sfinte.

Se auzeau povesti de-a lungul și de-a latul satelor despre femei ori bărbați care au uitat de zilele lui Toader Sân’Toader și care, dimineața, după ce toată noaptea aveau vise zbuciumate și violente, se trezeau cu urme de copite pe piele, cu vânătăi în formă de U care dureau și care dispăreau după sărbătoarea lor. Alte fete sau feciori erau prinși și uciși în case sau în curți, iar cei care îi găseau descriau cu amănunte unde urmele Cailor s-ar fi văzut pe trupurile lor neclintite.

Cum spuneam, era ultima zi, cea a Calului Șchiop, cel mai nărăvaș și mai de temut din ceata de Cai. Bunica împreună cu străbunica și cu mine am mers la colibă. A doua zi era timp de orânduit, se adunau toți ai mei, inclusiv bunicul, mama și tata care, pentru că erau la locul de muncă în timpul zilei, nu puteau rămâne la sălaș peste noapte. Ne-a lăsat în schimb pe noi, două femei aprige și un copil de doar cinci ani care a tot insistat că nu merge acasă și pace. Familia mea nu era ușor de speriat, iar bunica și străbunica au mai dormit de-a lungul vremii nu doar în colibă, ci chiar în patul oilor sau în căruța acoperită doar de o prelată.

Coliba nu mi-o amintesc așa bine, decât că era făcută din lemn și că aveam staul oilor lipit de ea. Totuși, știu bine că nu exista curent electric. Lumina serii era dată de lămpașul pe carbid și de două lămpi cu petrol. Se întunecase de-a binelea iar bunica, după obiceiul de acasă, a ieșit să verifice fiecare animal: oile, cei doi cai de culoarea focului stins, câinii care păzeau oile, ieduții și cele câteva găini pe care le-am luat cu noi pentru ouă. Toate erau la locul lor dar câinii nu mai aveau apă în blide. Bunica a avut grijă de asta, le-a umplut recipientele și în trecere le-a aruncat o mână de mâncare oilor.

Când s-a întors în casă a auzit un nechezat. Nu l-a băgat în seamă și a intrat înăuntru închizând ușa în urma ei. S-a auzit alt nechezat și un tropot de cal. Bunica a deschis iar ușa și a verificat dacă totul e în ordine la caii noștri, nimic schimbat de la ultima ieșire. Nechezatul și tropotul de cal totuși nu încetară. Se auzeau din ce în ce mai tare, mai aproape de casă. Deodată, străbunica, pe care eu o strigam „maica” a chemat-o repede pe bunica lângă ea.

¾ Ia uită-te noră pe geam, n-ai legat caii bine și unu s-a dezlegat.

Pe geam m-am uitat și eu repede să văd. Un cal alb, mare cât un munte se tot învârtea în jurul colibei, ba încet, ba mai repede, ba galopa și se ridica în două picioare, ori mergea la trap, însă nu se oprea deloc.

¾ Du-te, Ano, și leagă-l bine și verifică să nu se fi dezlegat și celălalt. A plecat bunica spre ușă, dar chiar când a pus mâna pe clanță eu i-am spus:

¾ Buni, dar noi nu avem cai albi, ai noștri sunt ca focul. Am văzut-o pe maica cum s-a schimbat la față și cum aproape șoptit i-a spus bunicii: Du-te repede, adu făină de mălai și eu pun apa să fiarbă; am uitat amândouă că azi îs Sân’Toaderii și noi am lucrat de ziua lor. Calu’ ăsta nu îi lucru bun. Tu du-te și adu’ făina, că eu ridic mătura cu vârful în sus la ușă, să nu intre. Ăsta nu e marvă, au venit Caii la noi. S-a dus repede bunica și a adus făina cu mâinile care îi tremurau de frică, maica a pus să fiarbă apa și au făcut rapid o mămăligă.

În tot timpul ăsta calul se tot învârtea și uneori părea că se auzeau copitele lui atât de aproape de fereastră încât ziceai că tropotește în casă pe podele. Necheza și credeai că sunt mai mulți, ca o herghelie.

Când a fost gata coleșa, și au turnat-o pe fundul de lemn, maica a făcut repede pe ea urme de potcoave cu lingura și a zis „să fie în numele Cailor! Toadere Sân’Toadere apară; Doamne miluiește”. A spus asta de trei ori, a tăiat o bucată din mămăligă și a pus-o deoparte, ca ofrandă pentru ei iar restul am mâncat-o noi.

Nechezatul, tropotitul, tremurul colibei de lemn s-a oprit ca și cum nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Am vrut să mă apropii de geam dar bunica m-a tras repede la ea în brațe, maica a stins felinarele și ne-am băgat toate în pat. S-a lăsat o liniște apăsătoare peste colibă și grajd, peste câmpuri și parcă nici pădurea nu mai trosnea așa cum se întâmpla în mod obișnuit în alte nopți. Forțele de afară au dispărut, iar întunericul ne-a învăluit bine, ca fașele unui bebeluș, până dimineața.

În zorii zilei, afară nu se mai zărea nicio urmă de cal, nicio potcoavă imprimată în pământ. Nu s-a întâmplat nimic, poate chiar nu s-a întâmplat. Oala cu resturile de mămăligă era trasă la o parte, bucata oferită Cailor încă pusă într-un blid de lut, separat, era tot acolo. Semnele de pe ea însă, formele făcute de străbunica să mimeze potcoava, au dispărut, s-au evaporat complet. Bunica s-a dus către blid, l-a luat în mână și l-a înclinat să vadă și maica. Aveau amândouă fețe de femei convinse, pe chipul lor se întrezărea „lupta” de cu o seară în urmă, biruința asupra fenomenului, dar și validarea, aprobarea situației în sine.

¾ Au fost ei…! A zis maica strângând din buze și dând din cap mai mult pentru ea ca și cum știau că am scapăt ca prin urechile acului de o posibilă catastrofă.

De data asta Sân’Toader ne-a sărit!

 

SFÂRȘIT!