― Bine, foarte bine, zise Pamela mulțumită.

De afară se auzeau în continuare urlete, gemete, răcnete, dar nu-i mai păsa prea mult de asta. Baricadase casa, bătuse scânduri la toate ferestrele, chiar și la cele de la etaj, trăsese cele mai grele piese de mobilier în dreptul ușilor, după ce le încuiase cu grijă și verificase încă o dată frigiderul și proviziile din cămară. Cu ce avea în casă putea rezista cam trei săptămâni – ba chiar o lună dacă strângea cureaua, iar în această perioadă autoritățile urmau, fără îndoială, să găsească o soluție pentru toată nebunia. Trebuia doar să-și păstreze cumpătul. Iar în seara aceea se simțea bine, aproape fericită – probabil și din cauză că sticla de Merlot, pe care o deschisese mai devreme, se golise mai mult de jumătate.

Cu paharul de vin în mână, se duse în dreptul ferestrei de lângă ușa de la intrare și privi prin despărțitura dintre două scânduri. Da, Părăsiții se plimbau pe străzi. Umpluseră și peluza, se mișcau de colo-colo ca niște marionete electrocutate, se izbeau unii de alții, mârâiau și răcneau spre cer, schimbându-și din când în când direcția, lent, foarte lent, exact ca zombii din filmele acelea vechi americane, din anii 70-80. Sub nicio formă nu puteau pătrunde acum în casă, oricât ar fi fost de mulți.

Femeia își termină paharul, se mai uită o dată peste peluză, la casele vecinilor, cufundate în beznă, apoi, cu mișcări relaxate, aproape dansând, se întoarse în bucătărie. Spaghetele fierbeau pe aragaz, așa că își mai turnă un pahar, scoase două castroane din bufet, pregăti furculițe și o sită de inox, pe urmă se duse la frigider să caute brânza și ketchup-ul. Când se aplecă, halatul de casă, legat neglijent, se desfăcu și sânii îi țâșniră afară – două globuri mari de carne palidă – și se trezi chicotind fără voie.

– Iubitule, strigă, în timp ce închidea frigiderul și își îndesa sânii la loc în halat cu tubul de ketchup, cina e aproape gata. Vecinii au ieșit iarăși pe stradă. Ar trebui s-o vezi pe madam Luboslaw, poartă halatul ăla deșirat cu care iese mereu să-și ia corespondența. Îi atârnă toate celea pe lângă el… Și domnul Ignacy, ar merita să-l vezi pe domnul Ignacy… Iisuse… Vrei pastele cu ketchup sau cu brânză?

În dreapta, după bufet, se vedea o ușă scundă, întredeschisă, iar din spatele ei se auzi chiar atunci un mormăit vag. Femeia privi într-acolo și dădu din cap, apoi se deplasă, deschise ușa de tot și se uită la scările care coborau în pivniță. Lumina era aprinsă.

– Bine, strigă ea. Și eu tot cu brânză le vreau. Sunt gata într-un minut.

Dădu paharul cu vin peste cap, așeză o oală adâncă pe aragaz, puse în ea un strop de ulei, apoi opri focul la paste și le turnă în sita de inox, să se scurgă. Nu le clăti, îi plăceau mai mult așa, le puse doar în oala de pe aragaz, aprinse ochiul sub ea, pe urmă puse peste ele brânza rasă, amestecând totul încet și adăugând, la final, un fir de smântână. Pastele deveniră cremoase, iar mirosul lor umplu toată bucătăria.

Din pivniță se auzi iarăși un mormăit. Apoi un zgomot ciudat: cleaf-cleaf-cleaf. Pamela reuși să sugă încă un pahar, în vreme ce turna spaghetele în cele două castroane, căută o tavă și, cu mâncarea în brațe, se îndreptă clătinându-se spre scările ce duceau la subsol.

― Vin, Paul, vin, zise. Totul e gata. Un pic de răbdare.

Un zornăit îi răspunse.

Coborî nesigură și se uită în jur. Își făcu drum printre două rafturi cu unelte și electrocasnice prăfuite și se îndreptă către soțul ei care stătea ghemuit într-un colț al pivniței, între o mașină veche de spălat și un morman de cutii de carton. Era legat cu lanțuri de mâini și de picioare, iar capetele lanțurilor erau petrecute pe după două țevi groase. Bărbatul urlă când o văzu. Ochii îi ieșiră din orbite, gura i se strâmbă și începu să se zbată și să scuipe înnebunit, încercând să se repeadă asupra ei. Pamela îi zâmbi, puse tava jos și se așeză pe un morman de haine uzate, chiar la limita perimetrului în care bărbatul o putea ajunge. Paul se zbătu, se smuci, mușcă în gol, cu buzele pline de propriul sânge.

– Gata, Paul. Uite. Spaghete cu brânză sărată, cum îți plac ție. Gustă, te rog.

Pamela învârti furculița în paste, o ridică și cu o mișcare rapidă, absolut neașteptată, se repezi către bărbatul în lanțuri, îndesându-i mâncarea în gură cu o nonșalantă agilitate – retrăgându-se înainte ca acesta să poată reacționa. Apoi se așeză din nou pe mormanul de haine și începu să înghită cu poftă din porția ei. Paul scuipă cocoloșul de paste, trase de lanțuri și răcni. Mușcă aerul, își pocni cu putere dinții în gol.

Femeia îi zâmbi iarăși, cu gura plină.

– Arăți obosit, dragul meu. După cină ar trebui să încerci să te odihnești puțin. Toată nenorocita asta de situație… sper ca autoritățile să găsească o soluție cât mai repede. Au ieșit mult mai mulți în seara asta, știi? Ticăloșii de Părăsiți sunt peste tot. Parcă și timpul a încetinit de la o vreme. Merge în ritmul lor. Nu ți se pare că timpul curge mai încet? Iar întunericul de afară e mai adânc, apasă toată casa. O auzi trosnind? Eu o aud. Mereu.

Luă în furculiță câteva spaghete și cu aceeași mișcare rapidă reuși iarăși să le îndese în gura bărbatului și să se retragă, deși acesta se uita acum chiar la ea, cu bale amestecate cu sânge scurse pe bărbie și pe gât.

De data asta, în lumina slabă a neonului din pivniță, chipul lui Paul se înverzi de furie. Obrajii i se umflară ca niște baloane. Pielea feței începu să-i tremure, ca și cum mușchii ar fi prins viață dedesubt, în timp ce gura i se lungea și se lungea, fluidă parcă, încercând să apuce și să muște mâinile femeii. Pamela se retrăsese din nou la o distanță confortabilă, cu aceeași ușurință, și se uita la el cu o privire nostalgică, în vreme ce spaghetele îi curgeau bărbatului printre dinți, peste piept, printre reverele zdrențuite ale cămășii.

– O să fie bine, dragule, zise ea. S-au întâmplat toate așa de brusc, încât e greu să te obișnuiești. Trebuie doar să avem răbdare. Atâta timp cât ne avem unul pe altul, nu ni se poate întâmpla nimic.

Un proiectil de salivă însângerată zbură în direcția ei și îi șterse mâneca halatului.

– Mda… văd că nu prea ai poftă de paste azi. Nici eu, să fiu sinceră. Mă simt un pic… melancolică. Și știi ceva? Mă duc sus să aduc laptopul și să desfac încă o sticlă de vin. Am chef să ne uităm la un film împreună – ceva romantic, să ne amintească de tinerețe. Ce spui? Mai sunt câteva filme vechi salvate într-un folder, dacă nu mă înșel… câteva cu Brad Pitt, cu Clooney, DiCaprio… sau Richard Gere. Da, un film cu Richard Gere, ar merge perfect.

Strânse în grabă castroanele, le puse pe tavă și se îndreptă spre scară. În spatele ei, bărbatul răcni, mârâi, se smuci dement în lanțuri.

– Imediat, iubitule, mă întorc imediat, strigă în timp ce urca. Aduc laptopul și-un Merlot. Fără pahare… o să bem direct din sticlă, cum făceam în adolescență. Auzi? Umblă pe afară, bat în ferestre. Richard Gere, iubitule… Richard Gere!!…