ZERO CARBON

Dwayne Thomas Minton este de profesie biolog, iar printre pasiunile sale, un rol important îl ocupă genul literaturii fantasy. D.T. Minton este, așadar, un scriitor de fantasy, născut în anul 1969, care trăiește în Canada (British Columbia), iar în ediția din luna februarie a HELION on-line, debutează în revista noastră.

Viața i-a dat ocazia să trăiască și să lucreze în multe locuri din lume, iar atunci când nu scrie, ajută comunitățile indigene din Oceanul Pacific să-și conserve resursele oceanice pentru generațiile viitoare.

Dwayne Thomas Minton este autorul „Ciclului Calypto”, o serie de thrillere de spionaj, a patra carte din serie, „Mesaje din nisip”, fiind lansată în noiembrie 2019. Literatura sa se află publicată în „Lightspeed Magazine”, „InterGalactic Medicine Show” și în multe alte antologii și reviste.

„Războiul Schrödinger”, care a apărut în Lightspeed Magazine (septembrie 2013), a fost o poveste remarcabilă, ficțiunea sa apărând pe mai multe liste de lecturi recomandate la sfârșitul anului. Dwayne Thomas Minton este membru activ al Science Fiction Writers of America (organizația profesională a autori de science fiction, fantasy și genuri conexe).

De curând, domnul Minton ne-a contactat, trimițându-ne, spre publicare, povestirea „Carbon zero”, o povestire ce are ca subiect schimbările climatice, iar autorul, ca biolog, s-a confruntat în mod constant cu realitățile climatului în schimbare, încearcă în această povestire să nu acopere traiectoria pe care se află omenirea. Sursa de inspirație a acestei povestiri se află în anii în care, în British Columbia au avut loc mai multe incendii de pădure determinate de climă.

Dar, ce este acest „carbon zero”, din punct de vedere conceptual? Este o măsură prin care se țintește încorporarea managementul gazelor cu efect de seră în afacerile companiilor, să încurajeze reducerea emisiilor acestora pentru a avea grijă de planeta pe care trăim. „Zero carbon” reprezintă, așadar, politica adoptată de companii și oamenii care caută nu numai să-și neutralizeze emisiile de gaze cu efect de seră de pe planetă, ci să reducă efectiv generarea de astfel de gaze.

În cele ce urmează, vă invităm să citiți povestirea „Zero carbon”, scrisă de Dwayne Thomas Minton, povestire ce a mai fost publicată, în limba engleză, în revista digitală de science-fiction și fantasy „Lightspeed”.

Traducerea textului din limba engleză în limba română a fost realizată de redacția revistei HELION on-line și de Gabi Gabrinov.

Zero Carbon

   — E vreo problemă, domnule ofițer?

— Nu suntem polițiști.

Colegul meu, Enrico, pune mâna pe ușă, gata să pună la încercare hotărârea bătrânului. Pocnesc din degete și trimit mandatul prin SNAPbeam, în memoria cache sinaptică a moșului.

— Suntem DAM.

— O, șoptește el, de parc-ar fi rămas fără glas.

Nimănui nu-i place să se trezească la ușă cu poliția, dar ar prefera-o mai degrabă decât DAM-ul. Ani întregi de acțiuni dure împotriva delicvențior climatici i-au adus Direcției pentru Apărarea Mediului reputația ei binemeritată.  Îl lăsăm un moment să inspecteze mandatul, semnat, sigilat și aplicabil în orice jurisdicție de pe Pământ.

— Dați-mi o secundă să curăț…

Enrico nu lasă ușa să se închidă.

— Nu prea ne pasă că n-ați șters praful, domnule Costa.

Pentru că nu se poate pune cu cei doi detectivi tineri, modificați, Costa se retrage.

— Închideți ușa, spune el, altfel intră fumul.

Stârnit de debutul sezonului cald și de seceta veche de zeci de ani, incendiul din Agalhor Creek s-a dezlănțuit timp de săptămâni și s-a combinat de curând cu cele trei izbucniri mai mici, creând primul incident mega-infernal al sezonului. Pare să fie un an rău în ceea ce privește incendiile, iar Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) a emis deja avertizări că sistemele noastre de suprimare s-ar putea să nu poată proteja centrele cheie ale populației. Într-adevăr, Agalhor Creek împrăștie zeci de vârtejuri de foc, iar turbulența a fost atât de puternică, încât separatorul nostru de hidrocelule a fost aproape deviat în timpul ultimei noastre apropieri de zona de lansare de la capătul aleii bătrânului.

Costa rămâne cu buzele subțiri și brațele încrucișate, sfidând. Lentilele mele IR înregistrează în mod clar temperaturi scăzute ale pielii din cauza transpirației excesive. Cu panourile termice ale ferestrelor aflate la locul lor, sufrageria modestă e răcoroasă și slab luminată. O canapea zdrențuită. O masă mică. Unul dintre acele vaporizatoare conectate la priză sâsâie ușor, contribuind la parfumul neobișnuit dulce al camerei, în mod intenționat, bănuiesc, pentru a ascunde mirosul de fum.

— Verifică-i bureții, spune Enrico, desfăcându-și analizatorul din inelul curelei de lângă toc.

Costa își ridică mâinile.

— N-aveți niciun drept să mă atingeți!

— Legea auxiliară internațională șapte-șapte-trei îmi dă tot dreptul.

Îi transmit prin SNAPbeam reglementarea relevantă și, fără să mai aștept, îmi apăs degetul mare pe fruntea lui Costa. Într-o clipită, îi descarc BIO-logul într-un sector cu dovezi securizate din cache-ul meu sinaptic.

— Cred că veți găsi totul în regulă, zice Costa.

— Sigur așa va fi, mormăie Enrico în timp ce își mișcă analizatorul în perimetrul camerei.

Ieri, Enrico a sosit de la Biroul din Barcelona pentru a asista unitatea noastră, grav afectată de recenta izbucnire a focarului Lygma-13 printre detectivii obișnuiți. Până și eu am fost chemat înapoi pe teren. În ultimele optsprezece luni, am gestionat hârțoagele în biroul de procesare pentru că asta-mi permitea flexibilitatea de a fi alături de soția mea, Elena, în timpul chimioterapiei.

Scanez informațiile lui Costa. Celulele sale metalico-organice și implanturile de cloroplaste funcționează în parametri normali. Emisiile sale de dioxid de carbon sunt sub nivelurile detectabile, pentru că MOC-ul biotehnologic din plămânii săi preia dioxidul de carbon din expirările sale și îl transferă în nodulii fotosintetici de pe dosul mâinilor sale pentru procesarea metabolică.

— Ce căutați? întreabă Costa.

Amprenta lui termică îmi spune că e speriat, deși oricine i-ar auzi răgușeala din voce ar înțelege asta.

— E în mandat, zice Enrico.

— Sunt istoric, nu avocat.

Aproape că aud disprețul în gestul lui Enrico de a-și arcui sprâncenele.

— Măi, măi, ce-avem noi aici?

Enrico deschide larg ceea ce ar trebui să fie ușa unui dormitor. Aruncă fasciculul de lumină și câteva pete ies la iveală. Potrivit lentielor mele, nu sunt leduri standard, ci lampe cu spectru larg, mai degrabă specifice unei sere decât unei case.

— Ăsta e mai mult un hobby, spune Costa.

Enrico își întinde brațul pentru a-l opri pe bărbat să intre în cameră.

— Lasă-mă să ghicesc, spun, venind dinspre hol, șase recipiente?

Îmi înmânează analizatorul.

— Pe-aproape. Am numărat șapte.

Camera mică a fost transformată într-o unitate de cultivare a algelor. Șapte recipiente de câte o sută de litri au fost montate în pripă, cu instalații pentru circuitul apei și modulatoare de temperatură. Îngrămădită printre butoaie, se află o pompă de aer portabilă al cărei furtun de alimentare șerpuiește spre ușă. Toate, cu excepția unuia, conțin apă neclară, negricioasă. Dacă n-ar fi fost vaporizatorul din camera cealaltă, toată casa ar fi mirosit a descompunere. Enrico își înmoaie degetul în singurul recipient care are o pojghiță de alge verzi pe suprafață. Îl ține în dreptul ochiului stâng, iar obiectivele de mărire ale lentilelor sale fac clic pe măsură ce se rotesc în poziție.

— Chlorella, spune.

—Î-îmi cresc propriul supliment de proteine, zice Costa, încercând din nou să intre.

— Stai acolo, arăt eu spre cameră, iar Costa se retrage ezitant.

— Ce a fost? întreabă Enrico, ieșind din camera de creștere. O înflorire bruscă, și-apoi o moarte? Chlorella poate să păcălească în felul ăsta, mai ales dacă nu o recoltezi regulat. E nevoie de multă îndemânare să echilibrezi mediul de creștere.

Costa transpiră abundent, ochii lui mă fixează în timp ce ridic analizatorul și reiau modelul de cercetare început de Enrico.

— Dar spune-mi, continuă Enrico, de ce șapte recipiente doar pentru voi doi? Asta înseamnă o grămadă de proteină.

Ochii lui Costa fug în direcția lui Enrico.

— A, da, ar trebui să fiți doi aici. Tu și soția ta. Cum o cheamă? Susan sau…

— Suzanna, numele abia răzbește prin încleștarea gâtului lui Costa.

— Așa-i, zice Enrico, de parcă n-ar ști deja răspunsul. E în grădină?

Costa se cutremură la întrebarea lui Enrico. Nu-mi place în ce direcție se îndreaptă situația, așa că-mi dreg vocea, sperând să-l distrag pe colegul meu. Știm că soția lui Costa a fost bolnavă, chiar dacă dosarele ei medicale sigilate ne împiedică să aflăm detalii. Mai mult ca sigur, Costa face ceva ilegal, dar asta nu ne îndreptățește să fim cruzi. Îmi îndrept atenția spre nivelurile în creștere ale dioxidului de carbon afișate de analizator. Ele ating apogeul aproape de raftul de cărți, dar scad odată ce trec mai departe.

— Acei analizatori sunt de cea mai bună calitate, spune Enrico într-un stil familiar. Sensibili la dioxidul de carbon până la concentrații micromolare. Pot detecta o singură expirare a unei persoane chiar și fără bureți.

Nu sunt sigur că l-a auzit Costa; privirea lui e concentrată asupra ceea ce fac eu.

— Șapte recipiente, spune din nou Enrico. Știai că asta înseamnă aproape exact cantitatea de Chlorella necesară pentru a șterge dioxidul de carbon din aerul expirat de o singură persoană?

Împing ușor raftul de cărți și-l simt clătinându-se.

— Te rog, spune Costa, cu ochii sclipindu-i umed în lumina galbenă care țâșnește din camera recipientelor.

Mi se strânge stomacul, am o presimțire despre ce urmează să aflu și mă rog să n-am dreptate. Împing mai tare marginea raftului. Ceva pocnește. Raftul de cărți se mișcă și se deschide pe un set de balamale ascunse. Lampa caschetei mele începe să pâlpâie. Încăierarea izbucnește când Enrico îl bruschează pe Costa în perete și fixează un dispozitiv de restricție neuronală pe antebrațul lui. Dispozitivul suge toată forța din mușchii lui Costa, iar el se prăbușește la podea, abia reușind să stea în capul oaselor. Bătrânul se vaită ca un animal rănit.

— N-o răniți! Nu e vina ei!

O femeie stă pe podea, înghesuită în colțul a ceea ce ar trebui să fie o debara pentru haine, dinainte să fie montat raftul de cărți. Picioarele ei, mai degrabă pielea și osul, se proptesc ciudat sub ea, ca niște crengi în pământ. Dosurile palmelor sunt acoperite cu pustule negre în locurile unde ar fi trebuit să fie nodulii de cloroplaste. Își ridică ușor capul și mă fixează cu niște ochi plini de milă, mult prea mari pentru fața ei.

— Din cauza cancerului, spune Costa, corpul ei a respins MOC-ul din cauza cancerului.

Mă apuc de muchia raftului; capul parcă-mi plutește. Ce fel de cancer a făcut asta? Oare e un preambul al destinului Elenei?

Enrico vine lângă mine, cu chipul neîndurător, uitându-se în jos, la pleava înghesuită pe podeaua dulapului.

— Încălcare a legii șapte-șapte-trei.

Decenii de pasivitate au dus concentrațiile atmosferice de dioxid de carbon la peste cinci sute de părți dintr-un milion. Lumea arde în jurul nostru, prinsă într-o buclă de răspuns pozitiv care amenință să dispară. Un zero net nu mai este o opțiune, iar unitățile de captare directă a aerului nu pot curăța suficient de repede. Mandatul șapte-șapte-trei presupune ca toți oamenii să fie modificați pentru carbonul zero pentru că nu mai există loc de manevră între supraviețuirea și extincția noastră.

— Ei bine? întreabă Enrico.

N-am nevoie să verific analizatorul, dar o fac oricum. Afișajul licăre; nivelurile de CO₂ din camera ascunsă sunt peste limita acceptabilă. Desigur că motivația lui Enrico e corectă, dar totuși, ezit, ceva ce n-am mai făcut înainte. Pentru prima dată în cariera mea, văd ghemuit pe podeaua camerei ascunse, altceva decât o încălcare a legii șapte-șapte-trei.

— Am nevoie de acordul tău, agent Munich.

Analizatorul emite un bip când termină înregistrarea dovezilor la Geneva. Costa suspină lipit de zidul de lângă mine. Sigur că știe ce înseamnă acordul meu. Mandatul există pentru un motiv și nu lasă loc de compasiune sau excepție. Nu pot face nimic în afară de ceea ce îmi cer jurământul și legea.

— Da, un caz de șapte-șapte-trei.

Înainte să termin de rostit, Enrico își scoate pistolul. Îi apuc brațul și încerc să spun ceva, dar ce argument mai pot aduce?

Colegul meu își mijește ochii.

— E moartă oricum, iar fiecare expirație de-a ei ne ucide pe noi, restul.

— Putem să…

Enrico trage.

Genunchii îmi cedează. Mă împleticesc spre raft. Enrico se întoarce.

— Caesar Costa, ești părtaș la încălcarea Mandatului Internațional șapte-șapte-trei. Ce ai de spus în apărarea ta?

Costa nu mai plânge și se holbează la noi.

— Am iubit-o.

În anii mei ca investigator de teren, am auzit părtașii oferind multe scuze, dar niciuna nu s-a ridicat la nivelul unei apărări. Mă întreb dacă asta ar trebui să se ridice. Însă, știu că nu se poate. Nu pentru Costa. Pentru nimeni, nici măcar pentru mine.

Mă cuprind fiorii atunci când Enrico trage.

Își bagă pistolul înapoi în toc.

— Trebuie să ajungă transportul nostru.

Enrico lasă ușa deschisă, permițând strălucirii roșiatice a focului din Agalhor să se amestece în fumul care se adună în cameră. Focul se află la numai câțiva kilometri, cu zidul de suprimare drept singurul lucru rămas între prezervarea și distrugerea acestei case. Chiar dacă nu arde acum, ar vrea cineva să trăiască aici după ceea ce am făcut noi?