Foto: www.universetoday.com

Nici în ziua de astăzi nu cunoaștem cum, de unde sau de ce a apărut viața pentru prima dată pe Terra și, pentru ca dificultatea să fie amplificată, uneori, în cugetările la care suntem supuși, constatăm că „viața” nu are o definiție strictă, de comun acord.

Dincolo de cugetările filosofice despre „viață”, aici ne punem de acord cu privirea vieții strict din punct de vedere al științei biologice, astfel ajungem să înțelegem că marea majoritate a vieții este cu siguranță în viață și doar biologii interesați de marginile extreme – viruși, prioni (molecule normale de proteină, care devin infecțioase când iau o formă anormală) și altele asemenea – trebuie să se îngrijoreze de clasificări precise. Dar pentru a studia originile vieții trebuie, prin necesitate, să examinăm un proces care ia materie nevie și o schimbă fundamental, acest proces întâmplându-se în etape, cu potriviri și porniri de-a lungul drumului, și astfel linia dintre reacțiile chimice necoordonate și începuturile de vibrație se cade să fie estompată.

O definiție de lucru simplă a vieții, utilă aici, nu pentru a rescrie manualele de biologie, ci pentru ca cel puțin să putem încadra corect discuția despre originile vieții, ar putea fi, viața este ceea ce este supus evoluției, adică, viața experimentează selecția naturală, acea presiune neîncetată care alege trăsături și caracteristici pentru a le transmite unei noi generații prin simpla virtute a supraviețuirii lor.

Pentru a reuși evoluția și a se separa de simplele reacții chimice, viața trebuie să facă trei lucruri, să stocheze cumva informații, să se autoreproducă, să catalizeze reacțiile.

Prin interacțiunea cu mediul său, făcând copii ale ei înșiși și stocând informații (cum ar fi modul de a interacționa cu mediul și de a face copii ale ei înșiși), viața poate evolua, crescând în complexitate și specializare de-a lungul timpului geologic, de la molecule umile la minți conștiente, capabile să privească în propriile sale origini misterioase.

În epoca modernă, cu miliarde de ani de practică în spate, viața de pe Terra a dezvoltat o gamă amețitoare de mașini chimice și moleculare pentru a se propaga – o menajerie atât de complexă și interconectată încât nu o înțelegem pe deplin, dar avem apărută o imagine de bază care este exprimată extrem de simplu, viața îndeplinește aceste sarcini cu o triadă de instrumente moleculare.

Unul este ADN-ul, care prin codul său genetic stochează informații folosind combinații de doar patru molecule: adenină, guanină, citozină și timină, a doua componentă este ARN-ul, care este intrigant de asemănător cu ADN-ul, dar cu două diferențe subtile, dar semnificative: ARN-ul schimbă timina cu uracil în baza sa de cod și conține zahăr riboză, care este cu un atom de oxigen mai puțin decât deoxiriboza ADN-ului. ARN-ul stochează, de asemenea, informații, dar, din nou vorbind doar în generalități, are sarcina principală de a citi instrucțiunile chimice stocate în ADN și de a le folosi pentru a produce ultimul membru al triadei, proteinele.

„Proteine”, termen generic pentru toate varietățile aproape nenumărate de mașini moleculare care fac lucruri: despart moleculele, le leagă la loc, produc altele noi, țin structurile împreună, devin structuri, mută molecule importante dintr-un singur loc în altul, transformă energia dintr-o formă în alta și așa mai departe.

Proteinele au o funcție suplimentară, îndeplinind sarcina de a dezlega ADN-ul și de a face copii ale acestuia. Astfel, triada completează toate funcțiile vieții: ADN-ul stochează informații, ARN-ul folosește acea informație pentru a produce proteine, iar proteinele interacționează cu mediul și realizează autoreplicarea ADN-ului. Acest ciclu permite organismelor vii să experimenteze darul evoluției și, evident, este rezultatul a miliarde de ani de perfecționare și rafinament.

Natura interconectată a ADN-ului, ARN-ului și proteinelor înseamnă că nu ar fi putut să apară ab initio din exsudul primordial, deoarece dacă lipsește o singură componentă, întregul sistem se destramă.