Mi se spunea mereu să nu țin lucruri inutile. Am renunțat la primăvară când era iarnă, la vară când era toamnă, la a susține că frunzele care cădeau erau fluturi în culori exotice, la a căuta aurul prin copacii de toamnă și pe frunzele așternute pe alei. Să renunț însă la a urca în mașină și a o porni prin oraș prin alte cartiere, lăsându-i pe cei din cartier să se întrebe unde aș putea fi, era mai greu. Era singura soluție însă de a nu mă certa cu ei pe locul de parcare. Până la urmă mi-am vândut Ferrari-ul. Era o rablă.

Mi-am luat apoi un covor zburător. Era eco și foarte prietenos cu mediul. Plimba pe oricine îi vorbea frumos și îi zâmbea. Ocupa un loc de parcare la etaj, deci nu deranja pe nimeni. Vecinii încă erau prea conservatori să își înlocuiască mașinile cu niște covoare zburătoare. Plus că trebuia îngrijit: periat, aspirat, uneori spălat, parfumat, pentru că, altfel, nu îți făcea plăcere să stai pe el.

Era foarte încântat când îl duceam în casă pentru a-l îngriji. Plutea peste mobile. Culorile îi deveneau mai intense.

Odată mi-a adus o fată.

Stăteam la birou, în fața geamului larg deschis. Razele îmi aruncau modele aurii pe foaia de scris. Fata mi-a alunecat în brațe. Scriam o poezie japoneză de dragoste, o tanka:

 

zâmbetul sincer

ghicit după evantai –

început de basm

tot aurul soarelui

oferit nouă astăzi

 

Nu eram mereu un romantic. De mic, trăiam în filmele americane. Voiam Pepsi, Cola, Fanta, Sprite, 7Up, Snickers și Mars. Purtam numai blugi. Mă cucerise muzica lor pop. O auzeam peste tot, fără să am nevoie să o pun pe repeat folosind un gadget. Steagul american se putea purta pe tricou sau ca eșarfă și era cool. Cu steagul României nu puteai face asta. Îmi plăceau superoii lor. Erau vii, pe când noi numeam eroi pe cei scriși pe monumente. Totuși, un selfie într-un câmp de rapiță, lavandă sau maci și cerul senin pot schimba oricui perspectiva.

Multe povești de dragoste încep pornind de la un detaliu neînsemnat sau de la o mișcare, considerată în mod normal, greșită. Zâmbești cu gura până la urechi și momentul jenant dispare. Îndrăgostiții se privesc și totul în jurul lor dispare, chiar și realitatea. Pătrund în fantastic.

La fel și noi. Covorul crease un moment în care a scăpat, chipurile, fata, planând în jurul meu. Ne-am amuzat de întâmplare și am început să discutăm despre poezii și despre poze frumoase. Ne-am dus să ne facem și noi selfie în natură și apoi locul unor întâlniri era o fântână.

Eram amândoi pasionați de povești japoneze, și ne amintea de una în care fata cade într-o fântână și așa ajunge pe un tărâm al demonilor și ființelor fantastice din trecut. Se îndrăgostește de un demon și are parte de o mulțime de aventuri. Luptă amândoi împotriva răului.

Odată am dormit pe covor deasupra terasei unui hotel, pentru că era foarte cald până și noaptea. Nu am avut însă curaj să dorm pe covor plutind deasupra mării. Somnul meu e cam agitat și nu știu cum ar fi fost lumea din adâncuri. Totul pare moale și mătăsos, dar nu e tocmai ca o pătură. De aceea prefer cerul.

Petreceam din ce în ce mai mult timp în compania covorului. Nu-l mai lăsam decât foarte rar deasupra unui loc de parcare. Mergea cu mine peste tot, chiar și în momentele în care ieșeam la plimbare în oraș pe jos sau în parc. Plutea pe lângă mine, dădea ture pe deasupra străzilor din oraș, pe deasupra aleilor din parc, pe deasupra lacului. Mi-a ținut companie și când m-am dat în roata mare, cea mai mare din orașul meu. Plutea lin printre pescăruși. Lua curbele la fel de elegant ca și ei când se rotea deasupra orașului și îl vedeam pe lângă cabina în care eram eu.

Îi plăcea și lui, ca și mie, în natură. Observam păsările și cuiburile lor în copaci. Am făcut odată o locuință de iarnă pentru veverițe și, cu ajutorul covorului, am pus-o ascunsă, printre ramuri, sus spre vârf.

Pluteam pe el pe lac în loc de mers cu barca. Era, cred, același lucru, pentru că el se unduia în briză în timp ce zbura lin.

Nu mai aveam nevoie nici de lift. Nici măcar de scări. Mă ducea el și mă și scotea din situații în care nu doream ca, ieșind dintr-o clădire sau dintr-o cameră, să ajung în alta să mă întâlnesc cu o persoană cicălitoare sau prea insistentă. Cunoscusem, fără să vreau, la o petrecere, la muncă, o colega din alt departament, care era dornică să îmi ofere o sumă mare pentru a cumpăra covorul meu. Îl dorea pentru că era colecționară de covoare Buhara. Din păcate avea și obișnuința și exercițiul participărilor la licitații și tare îmi doream să nu mai fi avut de a face cu ea.

Zburdam fericit și abia asteptam să îl regăsesc, ieșind de la muncă. Puteam da oricând câteva ture prin oraș și prin împrejurimi. Uneori aveam chef de un concert live, sau să urmăresc spectacolul dat de baloanele cu aer cald care erau lansate în zbor în grup.

În timp, culorile i-au fost șterse de către soare. Dar nu am vrut alt covor, cum mă sfătuiau ceilalți. Și eu albisem.

Prietenia sosise într-un moment în care mă obosea totul în jur. Nu mai doream să îi aud pe toți că vor zăpadă de sărbători, și aceleași comentarii că ba e frig afară, ba e cald. Mi se părea că ar trebui inventat un alt fel de a sărbători și a decora de Crăciun și Anul Nou. Aș fi dorit să pot vedea artificiile care se lansau în oraș, nu să fie ascunse de blocuri. Demult, îmi închipuiam că era sărbătoare când bunicul îmi aducea o ciocolata de fiecare dată când venea în vizită. Petrecerea era organizată într-un dulap cu oglindă. Vinul alb era apă.

Nu prea mai aveam prieteni apropiați de când decorasem baia cu șopârlițe. Erau portocalii și parfumate. Cum intrai le vedeai pe dulăpioarele cu produse de îngrijire, pe cadă, pe geamuri, pe oglindă, chiar și pe pereți. Toți musafirii ori se speriau ori erau surprinși de preferințele mele. Ar fi preferat să vadă pisicuțe kawaii și, eventual, bufnițe cu ochii mari, iepurași, sau cățeluși. Eu le-am dat explicații că locul pisicii e în bucătărie, al bufniței în dormitor, al cățelului la fel, iar al iepurașilor de Paște. Șopârlele au căzut pe rând. Aveau ventuze.

Cred că dintotdeauna îmi plăcuse să zbor. În copilărie, înotam în apa albastră a bazinului. Aveam impresia că zbor. Cred ca așa se simțeau păsările pe cer. Se simțeau ușoare și, mai ales, în siguranță. Știam că erau câțiva metri până jos. Știam, de asemenea, că apa devenea ca un material solid, ca o saltea moale, când săream. Razele de soare pătrundeau în sală, și le regăseam sub apă. Eram la bazinul unei săli sportive. Singurii nori care se regăseau în apă erau de la câte o minge sau un colac. Știu de ce nu-mi plăcea apa verde: pentru că niciodată cerul nu e verde.

Generațiile de azi nu înțeleg nici nostalgia mea pentru tablete, pentru care cream programe care acum sunt căutate la anticariat de cei de o vârstă cu mine, nici prietenia mea cu un covor zburător. Ei se plimbă prin oraș cu roboți. Covoare nu mai au nici măcar în casă, pe podea. Au fost înlocuite de instalații pline de fire pentru încălzire prin podea. Doar bunicii lor mai au covoare pe jos, în casele de la țară. Iar acelea nu au zburat niciodată. Ele nici nu au ascultat vreodată basme orientale.