Am citit, recent, ultimul volum de proză al autorilor Dănuț Ungureanu și Marian Truță (ca să păstrez ordinea de pe copertă), doi autori de SF pe care îi apreciez când scriu împreună dar și atunci când o fac independent unul de altul. Volumul se numește „Gladivs” și are și un subtitlu „Crimă la Colloseum”, ceea ce trimite la o intrigă de factură polițistă, deși se vrea mai mult de atât și chiar este mai mult de atât (deși ar fi putut fi mult mai mult de atât). Aventură da, mister…da, chiar și ceva suspans, cum suntem avertizați încă de pe coperta a 4-a, mai puțin surprize pentru că autorii au grijă să ne ofere tot felul de „chei” cu mult înainte de niște evenimente, mergând împotriva unor canoane sau convenții de roman polițist și care, din lectură, par intenționate, probabil pentru că urmăresc anumite efecte literare, mie îmi scapă motivația exactă, poate pregătesc doar finalul, destul de previzibil (din punctul meu de vedere), dar potrivit, aș zice,  cu ceea ce se petrece în carte.
Sincer, aș fi preferat un roman de istorie alternativă, Marian Truță stăpânește bine această temă a SF-ului care i-ar fi dat mai multă libertate de mișcare în cam toate direcțiile, nu să fii forțat de un exact moment istoric și tot ceea ce ține de el, politică, cultură, obiceiurile timpului respectiv și așa mai departe, să scormonești prin arhive ce se mânca, ce se bea, ce se purta, în ce stagiu se aflau unele clădiri. Și nu mă îndoiesc că cei doi autori au făcut această muncă migăloasă de documentare, tocmai de aceea am și spus că romanul e mai mult decât sugestia din subtitlu.
Ceea ce-i lipsește romanului Gladvis, deși nici acest lucru nu și l-au propus autorii (dar pe care eu mi l-aș fi dorit), sunt planurile paralele. I-ar fi dat mai multă forță și complexitate. Da, e greu să faci acest lucru scriind la persoana întâi, scrisul la persoana întâi e mai facil (autorii se folosesc de un subterfugiu literar ca să scrie la persoana întâi), dar îți ia alte posibilități. Îmi vine în minte Vintilă Corbul cu romanul său „Căderea Constantinopolelui”, o capodoperă. Știu că e greu să compari cele două cărți, dar sunt convins că s-ar putea ajunge acolo dacă autorii și-ar propune acest lucru. Și Vintilă Corbul a colaborat cu Eugen Burada și, împreună, au dat literaturii cărți (și scenarii) care și azi se bucură de popularitate. Din câte am înțeles, romanul va avea o continuare (trilogie?) și, atunci, acest lucru, desfășurarea pe mai multe planuri adică, ar putea fi remediată.
Unul din reproșurile pe care l-aș mai aduce romanului, de fapt pseudoromanului, sau micro romanului (eu l-aș încadra la povestire ca specie literară), e tocmai scurtimea sa. S-ar fi pretat la cel puțin dublu sau triplu ca lungime, ceea ce le-ar fi permis autorilor personaje mai puternic conturate, o analiză mai completă și mai detaliată a ceea ce se petrece în afara acțiunii propriu-zise și ar fi putut folosi mai multe elemente de introspecție a personajului principal dacă tot e scris la persoana întâi.
În sfârșit, cartea se citește ușor, e captivantă și are atmosferă (una din reușitele categorice). Iar dacă vrei să te destinzi, cartea își merită și banii și timpul investit. O recomand și le urez autorilor la mai multe!