Maine, SUA, 1922

Se opri în fața vitrinei librăriei. Ce frumos stăteau aliniate și cele trei cărți ale ei. Se gândi că sunt frumoase, cu acea grație purtătoare de mister a cărții privind spre tine, închisă, tăcând deocamdată. Zâmbi, zăbovi, privindu-le și pe celelalte. Era închis duminica. Ninsoarea se înteții deodată, fulgi tot mai mari coborau încetișor. Erau și mai frumoase cărțile privite printre fulgii mari pe care îi simțea prinzându-se de gene.

  • Vedeți acele trei cărți ale lui Lea Harp? Coperta trebuie schimbată, rosti, întorcându-și chipul spre ea bărbatul aflat de mult în fața vitrinei, la o oarecare distanță, dar a cărui siluetă nu o observase. Tresări când privirile li se legară. Un sentiment de disconfort puternic îi spunea că ar fi fost mult mai bine să nu se fi întâlnit.

Bărbatul înalt îi întinse mâna, rostind:

  • Gabriel Davis.
  • Michaela Martin.

Mâinile le rămaseră îmbrățișate nepermis de mult, Michaela își retrase mâna, iar bărbatul rosti firesc:

  • Să facem câțiva pași, să nu înghețați.

Era nepotrivit în orice alte condiții. Acum însă, era lucrul firesc de făcut. Simțea că nu poate face altfel.

  • Acelea sunt cărțile mele, rosti Michaela. Eu sunt Lea Harp.
  • Da, îl auzi spunând. Mă bucur să vă cunosc.

I s-a părut că adaugă: Vă așteptam. Dar fu convinsă că era doar zburdalnica imaginație.

  • Când ați avut timp să scrieți toate cărțile pe care le-ați scris? îl întrebă. Ați mai făcut altceva?
  • Ce sens avea altceva? Am locuit acolo, în unele mai mult, cu altele mai puțin. Cel mai mult opt ani, dar atât a trebuit ca să mă salvez și eu. Eu am construit cartea, ea m-a salvat pe mine. Nu am trădat niciodată literatura. Nici ea nu m-a trădat pe mine.

Se gândea că asemenea cuvinte parcă nu se potriveau în gura unui om. Era adevărat?

A coborât, în fine, din mintea ei, construit de gândul ei, acest om și a apărut  în statura aceasta elegantă pe măsura cuvintelor, în fața ei? Acestea nu puteau fi decât cuvintele unui scriitor adevărat. Se simți bine în acest aer al iernii. El se potrivea cel mai bine cu înățimea gândului în care trădarea nu încape în nici una din formele ei. Nu voia să spună nimic, să îl lase pe el să își continue firesc firul gândului.

  • Literatura este muncă silnică la care te supui.
  • De ce te supui? îndrăzni să întrebe.
  • Pentru că nu poți face altfel. Ai o răspundere enormă. Scrii și pentru acești cititori, dar chiar dacă ei nu citesc acum, vor citi cei din viitor. Mai ales pentru ei scrii. Te cutremuri la un asemenea gând. Pentru această întâlnire trebuie să lași opera pregătită.

Am văzut colegi plecând din literatură în redacții ale unor foi, plăteau salarii astronomice.

L-am întrebat care ziar, știam ce promiscuitate era acolo. Nu am spus nimic pentru că el știa foarte bine, oricum. Asemenea sume nu se oferă pentru o muncă cinstită în lumea construită de oameni.

  • Vă e frig? întrebă.
  • Nu, iubesc frigul, aș putea să mă plimb la nesfârșit, dar mâine ziua mea începe la ora 6, așa că voi lua un taxi.
  • Vă rog să treceți săptămâna viitoare pe la redacția revistei „The Morningside”, să îmi lăsați cărțile, să le văd și eu.

A doua zi, în biroul ei de pe High Street, unde se afla sediul revistei pentru femei, „Vanity”, Michaela privea cerul, cu gândul parcă în gol. Ritchie intră mai devreme și lăsă o revistă pe măsuța din fața biroului. O văzu, se ridică și o răsfoi. I se tăie respirație și inima începu un galop nebun cînd, la pagina 13 îi căzură ochii pe o poză cu o carte și autorul ei.

  • Ritch, ce e cu revista asta pe care ai adus-o la mine? deschise ușa s-o întrebe pe colega și secretara de redacție aflată în biroul alăturat.
  • Ahh, am căutat ceva prin arhivă și fiindcă erau mai multe numere ale acestei reviste, m-am gândit să iau una cu mine. Ți-am adus-o ție. De ce?
  • Foarte bine, dar nu știam cum a apărut aici.

Revista era din 6 iulie 1901. Poza era a romanului „The megacity”, iar alături poza autorului lui, Gabriel Davis, articolul pe toată pagina fiind semnat de Len Maylou. Citi cu respirația tăiată. Îl citi încă o dată, pe imaginea lui desfășurându-se scena din casă când o găsi pe mama citind romanul încântată, sosită de curând de la lansarea lui, cum insistă să îi spună ce apucase să citească din el, cum ea nu voia să o asculte, voia să plece din cameră, mama insista să asculte, cum apoi insistase să îl citească și ea refuză.

  • Nu te înțeleg, Michaela, ce înseamnă să refuzi să citești o carte, eu îți spun că este de citit. Ce înseamnă asta?
  • Nu vreau să citesc cartea asta.
  • De ce? Ce ai cu ea?
  • Nu vreau, nu vreau! se răsti în cele din urmă părăsind camera, dar o auzi pe mama strigând-o.
  • Vino să vezi poza autorului, să vezi ce băiat frumos și deștept este! Doar să vezi poza!
  • Bravo, mamă, ce argumente ai! E prima oară când te aud spunând așa ceva! Michaela apăru în ușa camerei cu privirea nedumerită.
  • Michaela, de ce nu vrei să faci ceva dacă eu te rog. Vino, te rog, vreau să vezi această poză. Să vezi ce băiat frumos!
  • Mamă, nici nu știu ce să înțeleg că se întâmplă cu tine.
  • Te rog eu, repetă mama. Eu l-am văzut la lansare. E distins! Nu îi lipsește nimic. E unic. Și e atât de tânăr!
  • Nu doresc să îl văd pe acest om, e bine, nu vreau! Din dormitorul mic se auzi vocea lui Agnes. Uite ce ai făcut, ai trezit-o! spuse Michaela ieșind din camera mamei și închizând ușa.

Crăpă ușa dormitorului, dar fetița dormea.

Își amintea acea zi atât de bine, nu ar fi știut că ea există printre amintirile ei, dacă nu ar fi fost această imagine. Și la fel de proaspăt gustul ei, ce simțise la insistențele mamei, că trebuia să se opună. Inexplicabil. O stare extremă de disconfort. Ceva a cărui inexistență îi asigura liniștea. Liniștea trebuie păstrată, fiind cel mai de preț dar. Încercase încă o tentativă mama, după ce ea însăși terminase de citit cartea, dar fără nici un succes. Mult timp rămase agățată de acest gând. Curând avea să se împlinească un an de când mama plecase din această lume. Ciudat ce să iasă la iveală, din trecut, tocmai acum.

Lăsă cărțile la redacție fără să gândească să îl vadă pe Gabriel Davis. Primi în schimb un plic cu un bilet pe care scria: Propun micuțul local „10” din str. Viscolului no.10 ( lângă Central Library, a doua străduță la stânga). Pe la ora 14, să zicem, eu am liberă toată ziua de vineri, 10.12.1922

Semăna cu insistența mamei, de ce toată ziua? La ce le folosește toată ziua? Cum să petreci o zi întreagă cu cineva pe care abia l-ai cunoscut? Care este sensul acestei întâlniri? O ciudată emoție o cuprinse. Nu plăcută. Care mai degrabă o intriga. Luptă cu acest sentiment să își regăsescă calmul necesar.

Dar de cum ajunse acasă se duse direct la revistă, să citească și ce nu era scris, dar poate era printre rânduri. Să privească poza, acum, abia acum, și nu se mai sătura privind-o. Avusese dreptate mama, cât era de frumos! De unde venea acest om? Au locuit în acest oraș atîția ani și s-au întâlnit abia acum, în față vitrinei cu cărți! De ce? De ce nu s-au întâlnit cu mult înainte? Ea avea atunci doar 20 de ani. De ce acum? Sau de ce nu deloc?

Ajunse înaintea lui, nu știa locul. Tresări când realiză că pe acea stradă, un pic mai sus, dar pe aceeași parte, se afla clinica unde, în decembrie 1916, după plecare tatei, văzând refuzul mamei de a se adapta noii realități, o adusese la o consultație. După câteva minute sosi și el. Îl ascultă. Vorbea că și ea ar fi avut o mare nevoie de asistență sau el, o mare nevoie de cuvinte. Dar frapant era faptul că nu o privea. Când nu fuma, frământa cu un gest care trăda o mare nervozitate cele trei cărți pe care le adusese cu el. Se afla la o prelegere despre literatură. Profesorul de literatură din fața ei îi explică cum trebuie să arate coperta unei cărți, cum nu trebuie să fie. Cum trebuie aliniate până și literele și cât de important este contrastul culorilor. Ce înseamnă un lucru profesionist. Care sunt trăsăturile distincte care îl fac să se diferențieze imediat de restul mediocru. Michaela se gândi cu ce delicatețe și menajamente îi vorbește, ar fi vrut să îi spună că poate spune pe scurt, direct, să îl scutească de efort, dar nici un cuvânt nu îndrăzni să strecoare și să întrerupă curgerea gândurilor. El, de fapt, asta făcea, urma firul gândurilor. De câteva ori simți un impuls de nestăpânit să strige la el să o privească. Să îi spună că oamenii se privesc în ochi atunci când își vorbesc. Dar, parcă acest torent nu putea fi oprit. Simți o forță ca nici o alta pe care o întâlni vreodată în această lume. Și, de fapt, parcă nici nu era din această lume. De unde venea?

Scoase apoi un plic în care se afla ultima lui carte „Din viitor”. Pe coperta ei îi demonstră, de astă dată, ce fusese teoria. Așa trebuie să arate o carte apărută la o editură cu înalte standarde.

  • Vin și eu la lansare, se auzi bucurându-se să ia cartea în mână să o privească mai bine.
  • Bineînțeles.

Ar fi vrut totuși să îi spună că acel roșu de pe unghii nu era pe gustul ei, dar nu dori să îl supere pe autor.

Punând cartea înapoi în plicul în care fusese adusă, văzându-l pe Gabriel Davis în fața ei, aprinzându-și țigara nu numărul n, la masa foarte mică la care se aflau, auzi deodată cuvintele mamei, rostite brusc în seara ultimului Crăciun petrecut împreună: Face to face. O întrebă ce vrea să spună și ea îi explică că pe peretele opus mesei se afla oglinda mare de perete, chiar în fața ei. Tresări când, privind pe lângă chipul lui, văzu numărul casei de vizavi: 13. Acest număr care o însoțea în cele mai importante evenimente ale vieții ei.

  • Am să vă scriu o cronică la ultimul volum, îl auzi deodată, de astă dată, privind-o. Va apărea în „The Morningside”. Știți bine că este una dintre cele mai importante reviste literare din Statele Unite, în acest moment. Și am să vă fac și o selecție din cele trei volume.
  • Dumneavoastră? Michaela îl privea uluită. Atât putu spune. Oferta venise atât de brusc încât creierul ei nu o putea recepționa.
  • Dar mai vreau câteva poezii inedite.

Apucase să îi spună că trebuie să plece, când apăru acest uimitor gest de generozitate.

Ningea, era binefăcător frigul iernii.Și revigorant.

Ar fi vrut să o ia la fugă, dar se temea să nu alunece, era polei, începea să înghețe.

Se îndepărtase de mult când inima își recăpăta bataile normale. Emoția fusese copleșitoare.

Adormi greu, citind articolul și privind poza cu bărbatul a cărui privirea era îndreptată departe, unde ceilalți nu ajungeau.

A doua zi căută în câteva librării cărți apărute la editura la care lui tocmai îi apăruse cartea. Nu găsise nici o carte. Nu auzise nici un librar despre acea editură. Nu mai înțelegea nimic.

Parcă Gabriel Davis nu exista, poate că acele întâlniri nu avuseseră loc, ar fi putut să viseze cu ochii deschiși un bărbat pe care deși nu îl văzusese niciodată, știa cine este. Dar Gabriel Davis exista pentru că, de la ultima lor întâlnire, gândul lui nu mai plecase nici o clipă din mintea ei. Era ultimul gând înainte de culcare și cu el se trezea în gând. Uneori se trezea plângând purtînd același gând în minte. Parcă ochii plângeau singuri, dar, nu știa de ce plânge, doar gândul era la el, iar plânsul în hohote o trezea din somn.

Trecuseră trei luni în care dovada că există erau cronicile pe care i le citea în toate revistele în care publica. În cutia poștală așteptau două plicuri bej deschis, de aceeași dimensiune. Selecția poeziilor ei realizată de Gabriel Davis se afla în silueta elegantă a unei cărți, apărute la editura de care nu auzise nici un librar. În celălalt plic erau două exemplare ale revistei în care el semna cronica volumului ei. Erau plicurile din visul avut curând după plecarea mamei: mama ieși din camera ei, puse discret două plicuri bej identice pe canapeaua din hol, se întoarse în cameră, Michaela se îndrepta spre ieșire, discretă și ea, nu spuse nimic, simțea că nu era încă timpul. Dar știa că mama mai avea ceva să îi spună și acest ceva fusese pus în cele două plicuri și aștepta să se dezvăluie.