CAPITOLUL IV – FRAGMENT (II)
„Schimbă-ne soarta, cerne urgiile, începând cu timpul”
(Arthur Rimbaud, Unei rațiuni)
- Dispariția lui M.T. (2)
În decursul aceleiași nopți s-a petrecut inexplicabilul. În jurul orei 4 a.m. o bufnitură grozavă ne-a făcut să ne impacientăm. Trezindu-ne repeziți, rătutiți, buimaci de somn, aveam impresia că vedem în jurul navei forme umanoide, pe care cu greu le distingeam prin obscuritate. Într-un final, ne-am convins că nu eram singuri și că niciodată nu fusesem! Ființe bipede tropăiau, făcând să răsune pământul și într-un grai stâlcit rosteau obsesiv:
«Aravan! Aravan! Aravan!». Urlau strident și băteau țărâna cu copitele, ascunzându-se în praful înecăcios. Natura se dezlănțuia în armonie cu adoratorii lui Aravan, fiind un infern descătușat în neant. În haosul năvalnic, echipajul nostru a fost măcelărit și disecat în batjocură, pe când încă nu-și dăduse ultima suflare – nu voi putea uita imaginile oamenilor mutilați care se târau înapoi la navă, fără membre și cu cioturile șiroind, lăsând în urmă dâre lungi de sânge. Urletele camarazilor îmi bântuie somnul, cerându-mi să-i mântui. Creaturile spărseseră ferestrele și ne apucau pe fiecare, scoțându-ne afară. Vai, sărmanii, cei care abia ajunseseră la rampă și fuseseră trași înapoi! (…) A fost un adevărat măcel! Entitățile – asemănătoare faunilor – mi-au rămas întipărite pe retină pentru tot restul vieții. În noapte, printre flăcările care izbucniseră, vedeam pretutindeni membre aruncate nebunesc, atârnând pe la hublouri, prin parii de la corturi și pe pământul scăldat cu sângele echipajului meu. Oamenii desfigurați încercau agonizant să se salveze. Singurii pe care i-am observat fugind, și am sperat că au reușit să se elibereze, au fost Hexor Macllote și Conner White. Pe ale cui păcate le-am plătit atunci?
Absolut nimic nu ar fi trădat liniștea acelei nopți și a zilelor de dinainte, dar ceva – probabil prăbușirea noastră – a dezlănțuit nebunia universului. (…) După ce lupta s-a terminat, carnajul s-a înfăptuit, iar Aravan s-a ridicat din mormântul de gheață, m-am repezit să adun membrele echipajului și să-i readuc la forma originală – mi-a fost imposibil! Era liniște! Pământul se calmase, creaturile dispăruseră. Bocetul meu trebuie să fi înfiorat firea, încât să se fi milostivit de un sărman om ce se spăla în sângele tovarășilor săi, în timp ce le săpa cu mâinile goale o groapă destul de adâncă încât jivinele să nu ajungă la ei – ropotul ploii începuse să șteargă urmele dezastrului. Urlam de nebun, dând vina pe ceruri și destin, îngenunchiat lângă movile de pământ, strângând în pumni cămașa care parcă-mi strângea sufletul, vrând s-o smulg… Fulgere colorau cerul violet – era timpul plății, al durerii și al lacrimilor. Ce le mai păsa morților, întorși la lut, de tânguirile mele în care fiecare mă judeca pe rând? Cum îi mai mișcă pe ei suferința celor vii când au uitat ce e ăla simț?
Ce fusese atunci?
Nebunia lui Aravan sau nebunia noastră? M-am întrebat multă vreme dacă nu cumva s-au ucis unii pe alții, într-o nebunie de moment în care cuprinși fiind de febra iluziilor, au început să se măcelărească stângaci și chinuitor. Sau asta am vrut să cred!
A urmat tăcerea pentru o lungă perioadă de vreme, mai cu seamă până la apariția lui M. T. pe platou, aproximată la o durată de timp de trei luni. Aflasem de cei doi ultimi rămași ai echipajului, dar nu avusesem curajul să îi privesc în ochi și să le povestesc toată nenorocirea care se petrecuse. (…) Expediția a luat o întorsătură fantezistă, întrucât coca navei era compromisă, supraviețuitorii ajunseseră captivi în tribul alphalon, oficializasem înmormântarea unor camarazi de bord, fusesem la rândul-mi luat prizonier și transpus sub masca unui faun odios, iar M. T. aterizase în lumea abracadabrantă căutându-mă cu disperare ca un prieten bun ce-mi era, dar soarta nu a vrut să ne salvăm.
Îmi pare rău M. nu te-am putut salva niciodată!
Evenimentele s-au petrecut relativ rapid, alphalonii venerau pe cel numit Aravan – cunoscut și sub denumirea de Cel-care-străbate-universul, Născutul-din-neguri, Nemuritorul și la fiecare echinocțiu se oficializau ritualuri în cadrul unor sărbători, amintind de cele dionisiace. Pe 21 iunie a început marea vânătoare. M-au îmbrăcat în togă, prizonier cu coif pe creștet și cu sulița în mână, tremurând din toate încheieturile. Tobele băteau tare, clar și asurzitor într-o dimineață friguroasă de vară și m-au trimis la luptă. Luasem la cunoștință că Zeitatea avea nevoie permanentă de o gazdă și-n urma vânătorii se întregea din nou. Nu pot descrie pumnalul pe care l-am simțit în inimă atunci când a sunat goarna – semnalul de start – trebuind să plec pe urmele camarazilor mei (Hexor, Conner și M.).
Pe câmpul de luptă M. nu m-a recunoscut, a continuat să se războiască orbește pentru viață, iar eu am murit. Am căzut străpuns de un fel de lance înfășurată la vârf cu câlți aprinși și tocmai atunci, M. și-a dat seama de existența mea. Ce-mi făcuseră de nu mă mai recunoștea? Cum arătam de fapt? Nu știu, după cum întreaga perioadă ce a urmat e înecată în cețuri.
Întoarcerea spre nimic.
Pe când am deschis larg ochii, mă aflam în simulatorul amplasat în Baza Centrală alături de M. T., Hexor și Conner. Venindu-mi în fire am început să-i deconectez de la aparatele și așa nefuncționale, zgâlțâindu-i puternic – se pare că apocalipsa trecuse de noi și ne uitaseră toți, acolo, într-un maldăr de fire și aparaturi prăfuite. Cei doi rămași ai echipajului s-au trezit la realitate într-o panică deplină, însă M. T. a dispărut iarăși, precum praful pe care-l sufli de pe ultimul raft unde nu ajungi niciodată, rămânând să strâng între degete scaunul șubred cu pielea crăpată. Mă uitam împietrit, cu lacrimi în ochi, către bărbații care încercau să-și revină, privind amărâți, încruntați și stăpânindu-și cu greu vărsăturile. Pe când ne dezmeticeam, aveam să asimilăm câteva lucruri esențiale: dispariția definitivă a lui M.T., trecerea timpului (care pentru noi fusese doar de patru sau cinci luni se dovedise a fi în realitate patru ani), pierderea echipajului și grozăviile trăite. Câți ani trecuseră de când Baza fusese abandonată, distrusă și în care noi fuseserăm declarați morți?
― Dumnezeule mare! Ce a fost asta?
― Unde e M.? Unde e?
― Nu mai e…
În anii ce au urmat m-am dedicat cu întru-totul căutării lui M. T. pe care l-am întâlnit mumificat în locul în care se evaporase din mâinile mele.
Acum Aravan avea o altă gazdă…
- J.D.M.
La scurt timp de la întoarcerea, deloc grandioasă, pe Terra, după ce mi-am rearanjat în grabă viața – goală și găunoasă – mi-am îndreptat atenția către Neightdael. Am demisionat, nu m-am scandalizat, în ciudat faptului că țineam pe noptiera de la căpătâiul patului propriul certificat de deces eliberat în lipsa corpului, ci doar m-am mâhnit, îngrețoșându-mă de ipocrizia umană. Nu-mi venea a crede ochilor ușurința cu care se clasase cazul nostru, dându-ne uitării, pradă sorții care avea să facă ce o vrea cu noi, cât și lejeritatea cu care îngropaseră atâtea sicrie goale, acoperite de lespezi gravate cu regrete elaborate sofisticat. Nu-mi mai găseam locul, nici la Universitate, nici în lumea întreagă – staul îmi secătuise conturile, trecute sub semnătură drept „donație” virate în portofelul fostei mele soții, care pe când am sosit încă nu făcea parte din trecut. Norra devenise singura moștenitoare a micii averi pe care o strânsesem, casa și toate bunurile îi reveniseră deliberat – nu m-a deranjat, la urma, urmei mă socoteau mort. Totuși, revenit într-un loc atât de cunoscut pe vremuri, am regăsit doar străini, până și Norra – pe care o iubisem cu toată firea în anii căsniciei – îmi părea îndepărtată, o umbră a ce ar fi fost. Cât se schimbase sau cât mă schimbasem?
Într-o dimineață de octombrie, am înșfăcat pardesiul și un rucsac, apoi am plecat de acasă. Liniștea durea, căci casa atât de veselă din care răsunau până în stradă acorduri latino, se năruise sub tristeți și calupuri încărcați cu „mergem mai departe”, mobila se schimbase, perdelele de un violet satinat pe care le aleseserăm împreună fuseseră înlocuite de tonuri kaki, biblioteca care trona în camera de zi se mutase la subsol, ascunsă în cutii de carton. Ce mai rămăsese din ce a fost? Oamenii își văzuseră de viață, timpul trecuse pe lângă toți și toți au devenit de nerecunoscut. Când soția mea s-ar fi întors acasă, de la obișnuitul program corporatist, aș fi fost ajuns de mult în Neightdael, la locuința părăsită a socrilor, lăsată moștenire lui M., scotocind printre lucrurile lui. Singurul lucru care mi-a atras atenția, după ore zadarnice de căutări, a fost un dosar stufos care viza J.D.M. – neștiind cine era instituția în cauză, m-am decis să scormonesc în căutarea răspunsurilor care se lăsau așteptate și răsfățate de multe sforțări și reluări ale unor vechi relații, permițându-mi într-un final să mă infiltrez în sediu organizației. Cunoșteam, vag, zvonuri despre un coleg de la Universitate care cochetase o vreme cu J.D.M. – bârfe care, ulterior, s-au dovedit drepte de luat în calcul, căci cu ajutorul său am obținut un bilet de intrare la ceremonia solstițiului, pe numele de Loren Vans. Acelaşi nume l-am păstrat pentru mai bine de zece ani. Organizația colcăia de exorcişti, militari, oameni de afaceri și indivizi cu funcții politice înalte pe care până atunci îi considerasem integri, însă strânși laolaltă sub egida Institutului J.D.M. se dovedeau monstruoși. Drumul a fost lung, îngust și anevoios, pășind în echilibru până când un picior mi-a alunecat și sub mine s-a deschis hăul. Eram Loren Vans un personaj nou creat, care mai păstra reziduuri ale lui Allan Blackwood și adesea recurgeam la cea mai banală și ipocrită scuză din domeniul cercetării, coincidența – pe când vreunul cu spirit de observație găsea o asemănare între cei doi indivizi – calmând rapid forfota care se ivea în juru-mi. Toți oameni au cel puțin o sosie, iar a mea era Loren Vans, nimic mai mult, nimic mai puțin. Apăruse în scenă qui-pro-quo-ul: Loren se prezenta ca fiind detectiv, venea dintr-un oraș de țară sărăcăcios, fără trecut, fără cusur, în timp ce profesorul Allan Blackwood doctor universitar laureat al numeroaselor premii în știință, era un taciturn care se retrăsese din lumina reflectoarelor la vârsta de treizeci și patru de ani, alegând să mediteze în liniște, la vila soției sale, rupând legăturile cu lumea din exterior după spectaculoasa înviere din morți, care de altfel l-ar fi zdruncinat enorm.
Luna a plecat, n-a mai suportat și vântul ne biciuiește!
În luna martie a anului cinci al dispariției lui M.T. mă aflam în sala mare a Institutului J.D.M. într-un cadru de o sobrietate aproape funestă, înconjurat de indivizi costumați cu togi negre, în pieptul cărora lucea insigna instituției, ai cărei corbi cu ciocurile căscate croncăneau neîncetat, asurzitor ca o bombă atomică. Stăteam nemișcat, cu inima bătându-mi în gât și asaltat de o sumă de trăiri, încercând să analizez cât mai mult din locul în care ajunsesem. Asurzitor, nu mai auzeam, luminile se perindau jucăușe deasupra noastră – orbitor. Ura mă acaparase, neputința mă îngenunchease!
Biletul de intrare l-am putut procura ușor, cercetarea în schimb s-a dovedit un adevărat labirint. J.D.M. e o Hidră cu o sută de capete și oricât ai alerga să dobori capul cel mai mare, mereu vor mai răsări încă două, încă șapte, încă infinit! Și suntem bolnavi de himere – țipă! Suntem bolnavi și corbii așteaptă să ne scoată ochii pe când încă nu ne-am dat ultima suflare! Indivizi odioși pe atât de bine ascunși încât nu îi poți decripta – le găsești cuibul părăsit, urme de negăsit pe care știai cu siguranță că le vei scoate la lumină și cazi cu disperare în genunchi. De ce ai lăsat, Doamne, atâta nebunie pe pământ? Cine să te mai creadă când toți încearcă să se ascundă, să se apere – tu ești cel de care nu-i va păsa nimănui, chiar de te vei întoarce în asfințit cu pieptul dezgolit și cu inima pulsând la vedere, prăbușindu-te vor râde hienele și ai să afli că te-au ruinat!
Să se ducă în pustiul nemărginit sufletele măcelarilor de la răsărit – cu toții am așteptat dimineața care nu s-a mai ivit!
Clădirea deteriorată, abandonată cu mulți ani în urmă, păstra grandoarea de altă dată a sitului gotic ornat cu vitralii impunătoare ce ilustrau lupte, coruri de satiri și pani, secte, vrăjitori, druizi și exorciști adunați în jurul focurilor din care ieșeau abrași caii și demonii de fum; deasupra, fixat de arcul central de cerc frânt, trona un candelabru înspăimântător de mărimi eroice, plămădit din oase, în parte de umanoizi și diverse vertebrate, câteva mese solide și butucănoase stăteau lipite de unul dintre pereții decojiți, acoperiți cu tapițerii medievale. Încă de când intrai în sala cea mare, pătrunzând printr-o ușă masivă din lemn de nuc, ce se văita sub propria-i greutate, te ademenea mirosul de tămâie și smirnă, iar privind fascinat în juru-ți arcurile în ogivă, maiestuos construite ce ar fi fascinat orice arhitect, ți se tăia răsuflarea. După ce ți se permitea să intri, pășeai pe un covor lung din catifea corai care se prelungea până la altarul plasat pe două niveluri sub un oculus impunător al turnului amețitor care străpungea cerul. Tavanul impresionant se susținea pe șase coloane, la baza cărora se gravase, circular, în alfabet druid translatat, literă cu literă, din variantul latin „ARAVAN VIVIT”. Din mijlocul coloanelor se arătau capete de monștrii cu coarne încovoiate, colți ascuțiți, ochi injectați și coame lungi de lei, ieșite în relief asemenea statuilor de marmură dintr-un muzeu de artă – garguii dintr-o altă lume!
De solstițiu se oficializau ceremoniile cu iz carnavalesc la care oamenii cu togi largi veniseră cu capetele acoperite de coifuri grotești. Fiecare individ strângea câte un pocal de argint în mâini, murmurând la unison cu ceilalți un fel de incantație – până atunci nu crezusem nici în latura odioasă a omenirii, nici în conspirații, dar m-am asigurat până voi ajunge în mormânt că ceea ce cunoșteam despre lume era doar vârful aisbergului, în adâncimi se ascunde adevărata ei față!
― Slave! Bun venit! Printre noi se află… – mă privea insistent, rânjind machiavelic – singurul fără mască, într-o mulțime de măști – imprudența îmi trezise conștiința și rămăsesem împietrit.
― Nu te sfii, Allan! am deschis gura ca un pește pe uscat, luat pe nepregătite de un fapt halucinant, căci mă cunoșteau de dinainte, mă așteptaseră să le pic în capcană – asurzitor, mitralierele lătrau aprige și țiuitul bombei îmi distrusese echilibrul. E rândul tău! Rânjetul i se lății, arătându-și dinții albi, mici cât mărgelele. Sub privirile mele pierdute, sfioase și temătoare, un servitor pipernicit a adus, pe o tavă din argint (frumos lustruită), masca medicilor de ciumă, cu cioc lung și ascuțit, neagră și lucioasă, pe care am fixat-o stângaci, legând chingile. Arnold Zolovhaky – mare șaman pe vremea aceea – lovi cu toiagul în podea, apoi zumzetele s-au oprit, se auzea doar el, vorbind clar și limpede, dar cu o răceală glacială.
― „Viaţa e scurtă, Allan, dar, nevrednic folosită, scurtimea ei ar fi prea lungă, chiar dacă, aşezându-ne călare pe acul de ceasornic, am crede că putem opri viaţa în loc pentru o oră. ” – auzindu-l m-a străfulgerat o dorință aprigă de a da frâu violenței care mocnea molcomită în mine. I-aș fi împușcat pe toți, unul câte unul, drept în mijlocul frunții ca să plece pe lumea cealaltă cu țeasta găurită! Lugerul îndesat sub curea mă chema să-l strâng în palmă și să-l îndrept spre fiecare, dar rațiunea mă împiedica.
Am crezut că mi te-au luat și i-am urât!
― Vă mulțumesc că v-ați adunat, fraților! Vocea suna mecanic, la fel ca o mașină de bărbierit neunsă de mult timp și părea că cedează cu câte un scârțâit de coardă peste care un învățăcel trece stângaci arcușul. Dacă crezi că mai ai timp de reacție, te înșeli. Ceasul ticăie agonizant, clopotele urlă, chemând trâmbițele din ceruri.
Arnold Zolovhaky un bărbat robust, clădit armonios, rezistent la frig și la arșiță, la foame și sete, dar perfid și fără scrupule, ascunde în spatele ochilor milostivi de un cărămiziu tomnatic urgii inimaginabile – și totuși e cu mințile întregi! Zolovhaky ridică mâinile spre cer, iar lacheii au înțeles că jucau rolul figuranților. Un tânăr vânjos trage de o manetă, aducând bezna, în dată ce alții au aprins câte o făclie în fiecare colț al sălii. În scurt timp, sub incantații murmurate, greu de înțeles, acompaniate de tobe ritmice și cimpoaie, patru preoți înaintau agale, trăgând în urma lor un trup înlănțuit. Mângâiam instinctiv patul Lugerului – așteptam, așteptam să dispară dorința care pusese stăpânire pe mine și mă abțineam cu greu să nu ajung în ipostaza Cavalerului.
Dar dacă ne-am trezit fără să știm cum ar fi încă visând pe marginea prăpastiei și jos, în negura umedă, apare scânteietor chipul celui mort astăzi, pe care l-am strâns în brațe ieri – nu mă uita! Dar dacă de astăzi nu mai visez, nu mai plec ca un laș cu coada între picioare și decid să rămân, să nu mă mai mișc, să nu mai plâng, să nu mai aud, atunci ce ar fi – m-ai omorî de trei ori: o dată visul, a doua iubirea și în sfârșit, a treia oară amintirea? Dar dacă groaza pune stăpânire pe mine, căci știu că te-am pierdut, atunci ce-i de făcut?
Priveam absent bărbatul care nu se zbătea și nu implora eliberarea, mergând liniștit cu lanțurile zornăindu-i, pe semne că se împăcase cu sentința. Ținea capul plecat, pășea legănat și mulțimea se despărțise ca Marea Roșie în fața lui Moise, neîndrăznind să facă vreo mișcare – cu toții își țineau răsuflarea. Oameni aduși de spate întindeau torțele spre prizonier, vrând să-i vadă chipul nefiresc, parcă nepământean. Străinul cu ochii negrii ca abisurile celor mai adânci mări, avea chipul frumos sculptat – ca modelele caselor celebre de modă ce se afișează îngâmfate și fără griji pe coperțile celor mai râvnite reviste – și trupul unui Adonis cioplit de Kalos, impunător ca o statuie grecească în naosul lui Ares, aducea spectatorilor unul dintre cele mai fabuloase specimene ale umanității și totuși transmitea o energie stranie, asemănătoare cu anxietatea.
Un gând, o șoaptă, trage!
Într-un târziu, după o lungă defilare, l-au pironit de altar. Îmbrăcaseră asemenea lor un condamnat la moarte, dar nu le semăna, îi puseseră grade de general pe epoleți și totuși îl țintuiseră în lanțuri groase ca pe un sclav. Simulacrul încoronării era sublim, ritualul se pusese în mișcare și tabloul se întregise sub privirile agere ale unui stol de corbi, dornici de cruzime – le vedeam jucându-le pe iris strălucirea bizară pornită dintr-o dorință animalică de a distruge. Un preot slăbănog sosea cu pași mărunți din pronaos, cărând cu grijă o coroană de spini, așezată meticulus pe o perniță de tafta – Arnold privi satisfăcut, surâse în colțul gurii și se lăsă așteptat. O, frumos e demonul din noi cu ochii de jad, sărutând feroce până la sânge buzele otrăvite de sacerdoții ce se-nfioară pe Capitoliu – Caligula s-a încoronat c-o fermată de spin! Când considerase că mulțimea așteptase suficient, înșfăcă cununa și o apăsă cu putere până când spinii străpunseră, deopotrivă, propriile mâini și necunoscutului pielea craniului, transformându-l într-un Isus aducător de noapte, al cărui chip divin se scălda într-un sânge întunecat. Sfâșietoare e lumea, crude-s iubirea și veselia ce aduc ceață pe inimă! Pe când Arnold se ridicase, într-un vizibil semn de batjocură, șterse palmele sângerânde de chipul înlănțuitului, apucându-i maxilarul și sucindu-i de câteva ori capul, vrând parcă să-l examineze pe toate părțile.
―Aravan! Aravan! Aravan! Aravan! Aravan! Mulțimea aclama un nume blamat. Înfățișarea grotescă începea să-mi penduleze prin fața ochilor asemenea unei fotografii îndepărtate pe care o știi și o vezi atât de bine, fără să fie nevoită să fie clară întru totul. Picioarele loveau pardoseala tot mai energic, bocăniturile ridicau agitate praful în aer – se auzeau doar ele. În neștire, am fost tras de valul mulțimii, ca o păpușă de paie, incapabil să mă eliberez, până în mijlocul altarului, sub oculus.
― Se va boteza cu noi, fratele nostru! Arnold, pe care nu-l crezusem niciodată în stare de un asemenea complot, continua să rostească cuvinte de neînțeles, pe un ton apăsat, sâsâit și grav: Aravan is varam iul`von is`tevitah, is`tevitah, is`tevitah!
În sală își făceau intrarea, cu pași lenți, parcă dansând un dans tribal, tineri ridicându-și mâinile către cer, bătând cu tălpile goale dușumeaua își unduiau corpurile dezgolite în lumina caldă a focurilor, zgâriindu-se cu unghiile, aplecându-se, ridicându-se, amețitor și hipnotic, lovind cu mâinile aerul, lovind cu picioarele pământul din care se ridica un praf albicios cu miros de cardamon și umezeală. Dansatorii, lăsându-și rănile să sângereze se prindeau într-o mistică horă, apoi scuturau din nou din mâini și din picioare, săreau, se aplecau, se ridicau, purtați de o nebunie dionisiacă.
Priveam speriat stolul corbilor care îmi scria sentința și amețeam cu cât hora își intensifica mișcările, devenind insuportabil de urmărit. Corpuri mânjite de un sânge șiroind, chemându-l pe Aravan sub lună, luna care invada prin oculusul impunător încăperea cu lumina ei rece, trecând în imortalitate întreaga procesiune. De pe margine corul de sacerdoți înălța solemne cântece de preamărire demonului pe care-l slujeau. În aer plutea un miros greu de praf de pușcă, amestecat cu sulf și mescalină. Respirația mi se îngreunase, simțeam transpirația curgându-mi pe tâmple ș-un frig năpraznic îmi cuprinsese oasele. Arnold ținea în palme un fabulos pocal gravat cu frunze de laur și spini ieșiți în relief, pe care-l muta de la un invitat la altul, îndemnându-i să bea un lichid vâscos de culoare verde. Sorbeau tacticos, rânjind mișelește. Un glas puternic, de bariton, răzbea gălăgia, estompând-o și dansul, focul, oamenii toții rămăseseră doar umbre difuze. Vocea sobră, tenebroasă, radiantă venită de nicăieri îmi paralizase simțurile ca într-un backdoors autentic.
Malade. Malade. Malade. Malade. Tu es malade et n’as nulle part où fuir! Malade. Malade. Malade.
În Turla Neagră dăngănitul clopotelor sfâșie glasul străin și-l preschimbă în bocete, acoperite treptat de vacarmul desfrânaților, purtați de valul învolburat al nebuniei dezlănțuite în jurul altarului. În aplauze înfierbântate și bufnituri de tobe, ni se prezenta o tânără frumoasă, micuță de statură, cu ochii mari de căprioară, galeși și albaștrii, îmbrăcată într-o rochie de voal alb, peste al cărui decolteu generos se așterneau bucle blonde. Talia subțirică se încinsese cu un brâu de piele vopsită în carmin. Mâinile delicate ale tinerei fuseseră brutal legate cu sfori groase și împinsă de la spate pășea agale, desculță, pe pietrişul grunţuros. Cu ochii scăldați în lacrimi continua să meargă spre altar ca un mielușel la tăiere. În fața piedestalului se întinse supusă, urmată îndeaproape de Marele Șaman, suflându-i necontenit în ceafă un fum albicios, cât timp acoliții o țintuiau. Spre final, jertfa se zbătea spasmodic, încercând cu disperare să se elibereze – realitatea un soi de vis pe care nu-l putem delimita. Stolul de corbi aștepta cu ochii scânteind și cu răsuflarea tăiată marele eveniment. În surdină aceeași voce misterioasă mă striga:
Allan! Allan! Tu ne peux pas fuir!
La horă se alăturaseră femei cu fețele pictate în ocru roșu și cărbune, dansând la fel de haotic cu părul despletit curgând în valuri peste chipurile absente, cu piepturile de fecioare crescute din plin, săltându-le la fiecare zguduitură a cărnii. Fiicele Evei se lăsau la pământ, cântând ademenitor și-și treceau mâinile prin praful de curcuma, apoi își mânjeau mutrele maure și trupurile sub unduiri lascive, șerpuite, vrând parcă să fie conștiente de existența propriilor corpuri. Ne priveau intens, mișcându-și brațele spre noi pentru a ne atinge, pentru a ne atrage, dar de fiecare dată se opreau, viclenele – jocul lor era un simulacru absolut al împerecherii de o splendoare fascinantă. Mișcările se intensificau delirante, prefăcându-se că ridică poalele rochiilor invizibile, că trăgeau cu arcurile, că se lăsau în bătaia vântului, mișcându-și circular șoldurile corpolente.
Arnold Zolovhaky bălăngănea lama lucioasă, încovoiată ca o secere a unui pumnal turcesc încrustat cu safire și rubine, făcut din cel mai fin oțel de damask, deasupra pieptului fetei, pregătit să-l străpungă. Bătrânul meu Luger stătea îndreptat spre bărbat, ieșise din ascunzătoare și ochindu-și ținta era gata de atac. Degetele încleștate pe trăgaciul puștii au făcut glonțul să șuiere vijelios și în nebunia minții nimeni nu i-a auzit tânguiala că-și ratase ținta.
Mergeam hotărât spre altar. Mi-l imaginam pe Arnold cu gâtul sfârtecat și cu ochii larg căscați, mă vedeam c-aș fi putut să trec lama pumnalului peste jugulara lui și să-l aud horcăind ca un porc, înecându-se cu sângele care-i părăsea corpul blestemat și îmi creștea dopamina din corp, dedat unei excitații palpitante. Încărcasem arma și-l aveam în vizor, mescalina nu m-ar fi împiedicat, așa amețit cum eram aveam de gând să trag, fie și orbește, până când i-aș fi nimerit scăfârlia. Furia mă cuprinsese în brațe, împingându-mă să acționez. Sângele clocotea prin vene, ochii mă ardeau și pe când eram pregătit să apăs din nou trăgaciul m-am pomenit tolănit pe spate, răstignit, prăbușit printre picioarele fecioarelor care dansau cu foc. Costumul de stofă neagră cu care mă înțolisem special în noaptea aia, mi se murdărise cu praf cărămiziu. Ochii mi ațintiseră asupra pumnalului cu lama ascuțită în care se reflecta lumina lunii.
Ce fac aici?
Tinerii extatici reapăruseră într-o horă exterioară celei de femei, purtând lungi panglici de satin roșu în mâini cu care înfășurau mijlocul dansatoarelor – sub forma unui dans al seducției, nebun și înfiorător. De sus se auzi un țipăt scurt. Fata-cu-ochi-de-căprioară murise, sau cel puțin e scenariul pe care-l iubesc cel mai mult, căci după înjunghiere, Marele Șaman despicase pieptul sărmanei făpturi, trosnindu-i coastele răsfirate și începuse să bea cu nesaț direct din venele rănite, sângele copilei, apoi ca o haită de câini înfometați, invitații se repeziseră asupra altarului superior și începuseră să sfârtece carnea și oasele trupului fără apărare, spălându-se toți cu sângele ei. Tobele și cimpoaiele schimbaseră repertoriul funest pe cel de petrecere. Trăiască Aravan!
