E luna iulie. Mă trezesc mai devreme ca de obicei, chiar înainte să îmi sune alarma. O opresc, pentru că oricum nu mai are rost. Merg să îmi iau un pahar de apă minerală. Aud strigăte de pescăruși. Sunt mulți și s-au instalat într-o casă cu arhitectură frumoasă, veche și părăsită. Lacurile sunt destul de departe de centrul orașului, dar, probabil, așa cum mă deplasez eu cu mașina, ajung și ei în zbor. Îi privesc adesea, blocat în trafic, cum fac pluta pe cer, zburând uneori fără efort, cu aripile nemișcate.

Dacă stau să mă gândesc bine, în copilărie am făcut o mulțime de pozne. Am făcut luna țăndări într-o iarnă. Ca oricărui copil, îmi plăcea să sfărâm gheața din bălți sărind pe ea. Luna tocmai atunci folosea balta respectivă drept oglindă, să își vadă chipul pe care toți îl admirau. Altfel, verile, spulberam cerul, fie alergând prin bălți, fie trecând prin ele cu bicicleta sau rolele. Cerul voia și el să vadă de ce, dintr-o dată, oamenii îl tot priveau, de unde până mai înainte erau absorbiți de cele mai mărunte detalii și se uitau doar pe unde mergeau, să nu se împiedice sau fiindcă doreau să găsească bani pe jos.

La școală, nu îmi plăcea să îmi fac temele. Pur și simplu fugeam de acasă pe la prieteni. Eram plecat nu numai ziua, ci și noaptea, pentru că unii prieteni făceau petreceri în pijama. Părinții, ca să mă îmbuneze, odată mi-au promis că-mi iau un dragonaș. Pe atunci orice copil își dorea să plimbe unul în lesă, și astfel să între în vorbă cu alți copii din jurul blocului care altfel nu l-ar fi băgat în seamă și nu l-ar fi primit în cercul lor. Însă un dragonaș aducea bucurie și noaptea, când spunea copiilor povești la culcare și le dădea lumină în cameră să nu le fie frică de întuneric. Am rămas dezamăgit când dragonașul promis s-a dovedit a fi doar o insectă. Părinții mi-au spus că preocuparea pentru școală m-ar scuti să fiu păcălit în multe situații.

Îmi plăcea însă și să visez. Seara, înainte de culcare, continuam să construiesc orașul viselor mele. Desigur, era un oraș inteligent, unde totul mergea perfect până când apărea o pană de curent. În întuneric deplin, atunci, prevăzusem cum cetățenii urmau să se plimbe prin grădinile japoneze din cartier cu o lanternă și apoi să stea să simtă mirosul naturii, să îi asculte sunetele și, pe scurt, să mediteze. Ciripitul păsărilor, foșnetul vântului prin frunze, curgerea apei sau clipocitul vietăților din lac se puteau asculta nu doar online. Seara priveam orașul meu Lego.

Ca adolescent, am continuat cu năzdrăvăniile. Mă atrăgea scara de incendiu. Hotărâsem că acela era un loc unde nu venea niciodată nimeni. Mi-am aprins prima țigară. Altfel priveam lumea prin ceață. Totul devenea mai șters și mai puțin proeminent. Îmi puteam, astfel, vedea apoi liniștit de treaba mea. Totul merse bine, savurându-mi singurătatea, până când l-am văzut pe vecinul care se lăsase de fumat de câțiva ani. Acesta îmi aduse și mie o cafea și stăturăm la povești. După o vreme apăru și nevasta lui. El credea că ea nu fumase niciodată, iar ea credea că el se lăsase. Gălăgia îmi trezi părinții.

Mă privesc într-o poză, copil fiind. Atunci luam totul în serios, iar ceilalți copii din jurul meu îi vedeam ca pe niște adulți. Jocurile noastre erau cât se poate de serioase. Aveam probleme. Nu era o viață lipsită de griji. Am crezut că o voi avea ca adult, că voi face tot ce vreau eu. În schimb, mă lovesc mereu de restricții. Găsesc restricții de sens, când credeam că pot face orice dacă sunt în mașină. Dacă merg cu bicicleta, mă claxonează toți. Dacă sunt pieton, trebuie să mă feresc de biciclete, trotinete.

Odată eram pe drum. Îmi puneam întrebări, voiam să știu, și în cele din urmă am început să-i întreb și pe alții. Mereu eram încurajați, oriunde, la școală, la o conferință, după o prelegere, la un workshop, după orice prezentare, să punem întrebări. Tocmai atunci însă ele nu se lăsau găsite. De data aceasta, în autobuz, nimeni nu mi-a răspuns. Pe aleea dintre blocuri, iar, nimic. În bloc, din nou, tăcere. Și în cele din urmă mi-am dat seama: era Paștele și iepurașul le furase timpanele.

Când m-am îndrăgostit am fost romantic. Știam că trebuia să scriu. Îmi imaginam o clepsidră din care se scurgea nisipul și încercam să recuperez prin cuvinte fiecare fir risipit în vânt pe plajă. În cele din urmă am ajuns la un blocaj. Îmi scriam numele întruna, peste tot: la sfârșitul caietului, pe calendar, în zilele în care o vedeam, în care mă gândeam la ea, pe plajă, în nisip, pe planșa de pictură. Totul se agravă când am început să completez formulare numai cu numele ei, inclusiv la numele de familie, data și adresa, precum și la semnătura din declarații.

Ajunsesem că nu îmi mai găseam somnul. L-am căutat prin toată casa. Am întrebat de el pe toți cunoscuții. Dădeau toți din umeri când îi întrebam dacă mi l-au văzut pe undeva, pe oriunde, pentru că pur și simplu dispăruse fără urmă. Mă gândeam să dau un anunț la ziar, sau să pun un afiș pe câțiva stâlpi, însă mi se părea că aș fi avut mai multe șanse să joc la loterie sau la casino online, pentru că atunci m-ar fi găsit și pe mine câțiva bănuți. L-am găsit la Muzeul Antipa. Înota într-un acvariu imens. M-a privit fără regrete.

Apoi ea s-a apropiat de mine. Am trăit un moment de vis. Umbrele noastre se apropiau, ţinându-se de mână. Treceau printre tufele parfumate de pe spațiul verde de pe alee, iar, la un moment dat, un porumbel a pășit prin noi. Soarele se strecura printre frunze, precum ploaia care se scurgea prin aceleași locuri când amenințau norii și ne alerga briza. Ne-am strecurat printre trecători, printre bicicliști, printre mașini, printre semnele de circulație, am plutit pe suprafața lacurilor, ne-am prelins pe scările de la metrou, am intrat printre imaginile expuse în stradă.

Câțiva ani mai târziu, îi creasem Alinei o viață așa cum dorea un părinte protector. Știam fiecare gând al ei, jucărie preferată de pluș care îi însoțea somnul. De asemenea, știam fiecare moment de interacțiune cu locul magic al fântânii, care de fapt era un portal spre alte timpuri și spre alte culturi. Pasiunea pentru muzică nu îi acaparase preocupările, însă pasiunea pentru călătorii, da, și nu din cele obișnuite, pe care fiecare adolescentă le visa. Dar un personaj nu putea fi ucis așa ușor. Fanii ar fi protestat. Ar fi ieșit în stradă.

Nu aveam părinți, nici eu, nici fata de care mă îndrăgostisem, și asta nu pentru că dispăruseră, în vreun fel sau altul, ci pentru că nici nu existaseră vreodată. Cei pe care-i numisem părinți erau, de fapt, niște gardieni. Nu urmam să avem copii, pentru că aceia ca noi nu aveau niciodată. Eram liberi să trăim așa cum doream. Nu aveam un certificat de naștere ca toți ceilalți.

Ca primar, aveam multe idei. Am plantat un măr în intersecție. Copacul dădea roade, și merele lui erau din aur. Eu trăiam într-un basm, fiind un visător, și doream ca și ceilalți să trăiască la fel. Ajunsesem să mă simt singur în lumea mea. Așa că hotărâsem să aduc lumea la care visam în realitate. Prin parcuri vedeai pisici zâmbărețe precum pisica de Cheshire din Alice în Țara Minunilor, cai fermecați, care zburau, păsări de foc. Dar orășenii nu erau mulțumiți. Primarul nu adusese inorogi. Copiii protestau.

Am observat cum viața putea fi mai ceva ca-n filme și nimeni nu-mi cerea bilet. Într-o singură zi puteam trăi comedie, dramă și tragedie. De exemplu, traversez și de pe trotuarul din fața mea aleargă un porumbel dornic să prindă ocazia, până nu pleacă mașina care dă prioritate. Nu sunt pe fază să fac un clip. Observ apoi câteva flori de castan pe jos. Dispar deja copacii înfloriți. O poză de tip selfie cu două adolescente stă pe spațiul verde, în sunetul continuu al mașinilor de pe bulevard. Este locul lor de veci.

Odinioară, mă jucasem cu un struț de pluș. Ziceam că e un struț electric. El putea transporta pasageri precum un cal în filmele Western. Era unul din animalele de transport dintr-o familie, în lumea mea, toate personajele fiind diverse jucării. Timpul a trecut. Familia, din cauza mutării mobilelor la mine în cameră, a fost nevoită să schimbe mai multe locuințe, zone climatice, precum și stiluri de viață. Li s-a dărâmat un palat. S-au mutat la bloc. Struțul pur și simplu s-a sfărâmat, din el rămânând doar praf.

Orice, la un moment dat, are un final. La un moment dat nu va mai fi.

Totul părea că se afundase în lentoare. Canicula îndemna la o lipsă de acțiune. Câinii răi din curți dormeau. Mașinile circulau foarte rar. Porumbeii se odihneau în intersecție. Orașul putea să fi fost părăsit în urma anunțurilor unui atac de orice fel. Doar oamenii străzii, cei care nu ascultau știrile și cei care nu mai aveau nimic de pierdut rămăseseră în oraș. Casele părăsite de pe strada unde circulam confirmau această impresie. Totul a reintrat în normal când am ajuns pe Calea Victoriei. Era iar pietonală.