Buck Rogers în the 25th Century (1979)

Regizor: Daniel Haller ( Monster of Terror (1965), The Dunwich Horror (1970))
Dacă aţi văzut Războiul Stelelor ( 1977 ), Battlestar Galactica ( 1978 ) sau Logan’s Run ( 1976 ) aţi pierdut timpul degeaba. Pentru că era îndeajuns să urmăriţi Buck Rogers… şi ar fi fost un fel de “3 în 1”. Nave spaţiale trăgând cu tunuri laser, urmărindu-se unele pe altele prin spaţiu şi pe Pământ, prinţese îmbrăcate sumar, eroi care trag cu pistoale şi ele laser, inamici îmbrăcaţi în negru, roboţei care scot sunete artificiale, toate puse una peste alta, amestecate şi imprasiate apoi pe toată lungimea filmului. Oraşe vechi , Pământ distrus de război atomic, urmaşi ai oamenilor care au uitat complet istoria, dar şi momente ce te lasa efectiv cu gura căscată atunci când în începe un dans de societate pe o muzică parcă născocită de Kraftwerk. Te uiţi şi nu înţelegi ce se întâmplă pentru că ceea ce auzi şi ceea ce se întâmplă pe ecran sunt două lucruri care nu au nicio legătură, şi totuşi…


Buck Rogers pleacă într-o misiune cu o navetă spaţială de pe Pământul anului 1987 şi rămâne îngheţat de trecerea printr-un câmp de asteroizi (!) După 500 de ani se trezeşte, că na, la un moment dat trebuie să se ajungă şi la asta, şi este luat prizonier de o navă spaţială aparţinând inamicilor Terrei… ne prindem destul de repede că ei joacă pe două fronturi, chiar dacă lui îi spun că sunt într-o misiune de pace… Pe măsură ce întâmplările de la bordul navei se desfăşoară începi, fără să-ţi dai seama, să te întrebi ce au avut designerii vestimentari ai acelui film cu actorii. De la samurai, soldaţi germani din primul război mondial, kazaci şi alte costumaţii luate de-a valma, cu ochii închişi, parcă de prin cataloage uitate prin podul bunicii.
Sfârşitul filmului este mai străveziu decât aerul înmiresmat la dimineţii pe vârful Everest, dar nu deranjează pe nimeni, pentru că spectatorul este aruncat dintr-o parte într-alta, dintr-o stare emoţională într-alta, răsucit şi expus cu ochii larg deschişi în bătaia Soarelui. Buck Rogers este un fel de primadonă ce nu înţelege ce se petrece în jurul său nici în momentul în care scrie The End. Este asaltat de admiratoare, dar trece cu nonşalanţă prin braţele lor îndreptându-se spre ceva ce doar el ar trebui să ştie, dar ne dăm seama că dincolo vorbe, dincolo de gesturi, Buck Rogers este mai gol decât roboţelul care îl însoţeşte peste tot şi nu face absolut nimic.


Genericul de început călăreşte aceeaşi cai precum James Bond, cu muzică şi femei ce se aruncă în braţele personajului principal în timp ce acesta, evident că nu le bagă în seamă şi pare chiar că le şopteşte, aşa în treacăt : Buck, Buck Rogers… Toate personajele acţionează pe baza unor concepte de logica la care spectatorul nu are acces, îi trec peste cap şi se înfig sec în peretele din spatele său. Gil Gerrard joacă bine rolul, dar îl are în vedere prea mult pe Bond şi la un moment dat devine cam obositoare atitudinea de spion distant şi rece.
Fiind un episod-pilot, adică primul din serie, ar trebui, poate, să-i acordăm totuşi circumstanţe atenuante. În sine nu-i un film rău, se poate urmări în timp ce lucrezi la războiul de ţesut sau ai un proiect de taxidermie. Nu pierzi absoul nimic dacă vezi primele 5 minute şi ultimele cinci minute ale sale. Totu-i doar un spectacol strălucitor de unde ieşi destul de ameţit.
A mai fost în 1939 un serial Buck Rogers şi o încercare prin 1950. Serialul din 1979 a avut două sezoane ce au mers pe o pantă descendentă ca şi număr de spectatori.
Cum zicea Twiki: Buck, your’re my kind of guy!