Veritabil specialist român al benzii desenate, Dodo Niță s-a născut la 14 iunie 1964 în București, unde și-a petrecut și primii ani ai copilăriei. Mutat cu familia la Craiova, va absolvi acolo cursurile Facultății de Științe Economice, în 1987, după care ocupă o funcție de economist la Căile Ferate Române. Descoperise SF-ul prin Jules Verne și Isaac Asimov, iar pentru acesta din urmă, deși francofon convins, ajungând să învețe limba engleză pe cont propriu. Cu fandomul încercă să ia legătura la începutul deceniului nouă, când o scrisoare a lui Alexandru Mironov îi sugera să se înscrie în cenaclul craiovean „Henri Coandă”, condus atunci de Ion Ilie Iosif și Radu Honga. Intenție ratată însă din pricină că, la adresa indicată, nu va găsi decât „un lacăt mare atârnat de ușă”. Mai multă șansă are în studenție, când un prieten făcut în stagiul militar începe să-i prezinte câțiva fani SF și BD cu care va rămâne în relații strânse decenii în șir.

 

„Într-o seară, prin 1984 cred, îmi bate în geam (locuiam la parterul unui bloc) şi intră în casă împreună cu un tânar cu câţiva ani mai mare ca noi, blond cu părul lung, semănând teribil cu Pierre Richard. Era Viorel Pîrligras. Am simpatizat numaidecât, fiind amândoi pasionaţi de SF şi de benzi desenate.

Într-o altă seară Ovidiu vine cu un alt tânăr, tot cu părul lung, dar brunet, şi cu o mustaţă groasă. Era Marian Mirescu, şi el pasionat de SF şi de benzi desenate.

«Măi Ovidiu, de unde îi culegi pe pasionaţii ăştia?» l-am întrebat eu. «De la Casa de cultură a studenţilor, unde se ţine cenaclul science-fiction Victor Anestin», mi-a răspuns el.

Eram student, eram cititor de SF, îmi plăcea şi mie să scriu, de duminica următoare m-am prezentat la cenaclu şi, de atunci, l-am frecventat în mod regulat până la sfârşitul facultăţii. Am cunoscut acolo mulţi tineri visători şi idealişti, cu capul în nori, Mircea Liviu Goga, fraţii Paciugă, Aurel Cărăşel, Radu Honga, Victor Martin, Valentin Iordache, dar cel mai prieten am rămas cu Viorel şi Marian.

În afară de cenaclu, îi vizitam cel puţin o dată pe săptămână, vorbeam ore în şir despre lecturile noastre SF, ne împrumutam unii altora revistele PIF şi visam la cai verzi pe pereţi (peste mulţi ani am facut cunoştinţă cu o persoană care chiar avea pictaţi pe pereţi… cai verzi!).”

 

Cu Pîrligras și Daniel Cristian Dumitru, are o tentativă de a resuscita Colecția „Povestiri Științifico-Fantastice”, cea suprimată în 1966, după numărul 466. În acest scop, profitând de primele liberalizări ale inițiativei, venite după schimbările din 1989, cei trei întemeiază „SFVA” (Societatea Fanilor „Victor Anestin”) și publică în 50.000 de exemplare, pe formatul vechilor broșuri, primul număr al colecției 467. Abandonarea noii serii își are explicația atât în unele neînțelegeri apărute între cei trei „directori” lipsiți de experiența presei libere, cât și în procesul intentat de Ioan Eremia Albescu pentru uzurpare a unor pretinse drepturi absolute asupra CPSF, pe care le-ar fi avut în continuare revista Știință și tehnică la 16 ani după ce-și lichidase vechiul supliment.

 

Remarcabilele succese ale lui Dodo Niță se leagă de activitatea sa pe cont propriu, canalizată spre studiul și promovarea benzii desenate, întreprindere vastă și în bună măsură singulară, pe care a dezvoltat-o prin sute de articole publicate în ziare și reviste din țară (Argonaut, Orion, Mini Azi, Autograf MGM, Ah, BD!, Gazeta de Sud, Curierul Național, Jurnalul SF, Anticipația, Pro-Scris ș.a.), precum și în publicații din străinătate, îndeosebi în Franța și în Belgia. Cu aceste medii culturale, autorul a angajat o relație specială, centrată pe interesul lor în domeniul căruia i s-a consacrat. Cu sprijinul Alliance Française din România și al Delegației Wallonia-Bruxelles, Asociația Bedefililor din România (a cărei existență tot lui i se datorează) a inițiat în 1991, reluându-le apoi an de an, Saloanele Internaționale de Bandă Desenată. Printre ele, Dodo Niță și-a înscris participarea la manifestări de profil, românești, organizate la Charleroi (Belgia, 1993), în Franța (Grenoble, 1994, 1997; Angoulleme, 1996; Lille, 1998), la Sobreda (Portugalia, 1995), la Budapesta (Ungaria, 2006), la New York (2011) etc. Pentru meritele sale în cadrul acestei relații centrate pe promovarea „celei de-a noua arte”, a primit în 2001, în Franța,  titlul de Cavaler al Ordinului Les Palmes Académiques, iar în Belgia, în 2006, pe cel de Cavaler al Ordinului Leopold al II-lea.

 

Între numeroasele articole risipite de autor prin ziarele și revistele sensibile la problematica benzilor desenate, multe sunt comentarii la producțiile mai vechi sau mai noi ale domeniului și portrete de bedefili, atât din repertoriul național, cât și din aria sa internațională. Cititorul are astfel surpriza de a descoperi între simpatizanții și chiar practicanții poveștilor desenate figuri neașteptate, precum Isaac Asimov, Arthur C. Clarke, Stephen King, sau Serge Brussolo, ca să-i cităm doar pe unii consacrați în mod prioritar prin creația lor din SF. Tot acest efort de investigare și de analiză specializată avea să conducă la câteva cărți de sinteză, acoperitore de goluri în informarea publică și, totodată, capabile să lărgească orizontul cultural comun spre o zonă unde cultura de masă tinde să interfereze cu aspirația profesionistă, de o dovedită calitate și, adesea, cu finalitate artistică incontestabilă.  Istoria benzii desenate românești (colaborare cu Alexandru Ciubotariu, 1992), Dicționarul benzii desenate din România (colaborare cu Virgil Tomuleț, 1996, reeditare 2005), Europa benzilor desenate (2001), Vârsta de aur a benzii desenate românești (2004) sunt contribuții fundamentale în domeniu, prin care BD-ul românesc tinde să-și găsească locul, meritoriu, într-o producție europeană cu baze materială și socială de invidiat. Pe lângă acestea, Dodo Niță a deschis și o serie de albume consacrate promovării unor merituoase talente românești în domeniu, rezervându-le monografii bogat ilustrate: Sandu Florea, Burschi (colaborare cu Alexandru Ciubotariu), Puiu Manu (colaborare tot cu Alexandru Ciubotariu), Livia Rusz (colaborare cu specialistul Kiss Ferencz din Ungaria), Nicu Russu. La nivelul interferențelor culturale se plasează sinteza Tintin în România (2003, ediția în franceză 2007). Expunerea unor remarcabile modele de de creație BD contemporană este servită de autorul român, de asemenea, în traducerile proprii din albumele desenate de André Juillard și Patrick Cothias, Morris, Louis Cance.

Publicând în 2010 ediția a doua, revizuită și mult amplificată, a Istoriei benzii desenate românești, editura bucureșteană Velant a intuit prompt resursele spectaculoase ale subiectului, încât punea manuscrisul și sutele de pagini ilustrative (coperte, casete, fragmente din BD-urile vechi și noi) într-un veșmânt grafic și tipografic sărbătoresc. Alături de autorul principal, volumul este semnat și de Alexandru Ciubotariu, artist notabil pentru banda desenată actuală și care lucrează cu imaginile cărții într-un mod tot atât de inspirat pe cât de temeinic își pune Dodo Niță în valoare informația. Sunt de reținut din această amplă sinteză a domeniului o serie de repere fundamentale. În „efervescența generală” a producției de benzi desenate, țara noastră pătrunde în ultimul deceniu din secolul al XIX-lea, influențată de curentele manifestate – în epocă – în presa occidentală (franceză și austriaco-germană) și afirmându-și disponibilitatea bedistă îndeosebi în revistele pentru copii. Istoricul domeniului împarte studiul în trei capitole consistente: Vârsta de aur (1891-1947), Socialism și benzi desenate (1948-1989) și Banda desenată contemporană (1990-2010). După cum se observă, compartimentarea este una politică, din convingerea cercetătorului că regimurile politice cunoscute de România „au influențat decisiv evoluția benzii desenate românești”. Nu poți să nu-i dai dreptate, urmărind cum, în cadrul primului capitol, publicații ca Amicul copiilor, Revista copiilor, Lumea copiilor își colorează paginile cu istorioare grafice moraliste în care Păcală și Tândală, Șterpelici și alte personaje de folclor rural sau urban sunt puși după gratii de jandarmi; cum în Universul copiilor, pe toată durata războiului din Est, doi copii isteți le joacă sistematic feste bolșevicilor nătângi, ceea ce se străduia de altfel să facă și soldatul Neață al lui Neagu Rădulescu, dezarmând vesel plutoane de „ciolovece” grase și confiscându-le steagurile roșii ca să-și taie din ele obiele. Sau cum, între 1948-1989, cu alte reviste perindate prin scenă, Licurici, Arici Pogonici, Pionierul, rebotezate la un moment dat Cravata Roșie, Luminița, Scânteia pionierului, Șoimii patriei, intruziunea politică își schimbă sensul și culoarea, fixându-și teme specifice, precum impunerea realismului socialist, crearea „omului nou”, sumisiunea față de idealurile utopiei comuniste – toate acestea cultivate prin orice formă de exprimare artistică, inclusiv prin BD-uri. Spune corect Dodo Niță:

 

„Benzile desenate din România comunistă au servit multă vreme ca subtile instrumente de propagandă ideologică, menite să-i amăgească pe tinerii cititori cu binefacerile noului regim, să rescrie istoria recentă sau mai îndepărtată a poporului nostru și să-i motiveze pe elevii mai puțin silitori, prin exemplul unei întregi galerii de personaje negative, nedemne de cravata roșie de pionier.”

 

În ciuda subiectelor intrate sub constrângeri politice, în ambele perioade cercetate de exeget au apărut desenatori talentați, pe lucrările cărora să se poată sprijini temeinic analiza: Aurel Petrescu, Neagu Rădulescu, Ary Murnu, Marin Iorda în perioada antebelică, acesta din urmă desenator al personajului Haplea din numeroase scenarii versificate de N. Batzaria, publicate inițial în suplimentele pentru copii ale ziarelor Adevărul și Dimineața, apoi în albume tipărite de editurile acelorași cotidiane; mult mai mulți, însă, în deceniile postbelice, între care Burschi Gruder, Puiu Manu, Radu Duldurescu, Livia Rusz, Ion Popescu-Gopo, Eugen Taru, Nicu Russu, Radu Marian, Walter Riess și alții. Această a doua perioadă a cunoscut, de fapt, și răspândirea benzii desenate cu subiect SF (fiindcă lucrări de felul lui Bimbirică în Lună, 1943, desen de Aurel Petrescu, cu greu ar putea fi plasate sub o asemenea etichetă). Primele încercări din această secvență oarecum distinctă a desenului serializat i-au avut ca scenariști pe scriitorii dedicați literaturii pentru copii în anii ’50 din secolul trecut și care descopereau, între altele, dimensiunea încă puțin explorată a anticipației. Semnale în cosmos era, în 1957, o BD pe scenariu de Octavian Sava, același autor pe care l-am întâlnit cu doi ani mai înainte deschizând, prin Meteoritul de aur, Colecția „Povestiri științifico-fantastice” a revistei Știință și tehnică. Radu Duldurescu desena în 1958 banda intitulată Acțiunea Marea Neagră după un scenariu de Ion Hobana, Mircea Sântimbreanu oferea și el, prin aceiași ani, texte de explorare a imaginarului SF, iar o asemenea orientare continuă cu spor și în deceniul ce urmează, când Adrian Rogoz își rescrie sub formă de scenariu o povestire mai puțin cunoscută din Colecție, Planeta Mrina în alarmă. Nici alții nu se lăsau mai prejos: Puiu Manu desenează după romanul Chemarea nesfârșitului de Ion Mânzatu, Leonid Petrescu face scenarii după Uzina submarină în primejdie (proză publicată de el tot în CPSF, în colaborare cu Eduard Jurist), contând pe talentul lui Dumitru Ionescu, graficianul folosit de Rogoz pentru ilustrarea copertelor la zeci și zeci de broșuri din colecția redactată de el. Toate aceste BD-uri au apărut în revista Cravata roșie, unde prin 1966-1967 își publica și Ion Popescu Gopo Aventurile lui Homo Sapiens, exersând figura omulețului din filmul de animație ce i-a adus renumele.

Și alte reviste destinate copiilor au publicat BDSF. Pacifida, un serial conceput de  Sântimbreau, apărea în 1968 în Luminița, scenariul Omul-radar de Horia Aramă era desenat de Nicu Russu în 1971 pentru Cutezătorii, amândouă publicațiile pomenite urmând să arate un interes crescut pentru banda desenată cu subiect SF în anii ’80. Lucrul acesta ni-l putem explica prin prezența lui Horia Aramă în redacția Cutezătorilor, unde scrie câțiva ani la rând scenarii inedite, desenate de Valentin Tănase: Planeta lianelor, Planeta de gheață, Planeta dispărută, Întâlnire în spațiu, aceasta din urmă publicată în almanahul Vacanța Cutezătorilor din 1988. Almanahurile au fost, de altfel, un excelent prilej de afirmare a benzii desenate românești, în special a celei cu subiecte de exaltare a figurilor eroice din istoria neamului, cu care propaganda vremii ținea să-l confunde pe Ceaușescu. Printre asemenea lucrări se mai găsesc rătăcite și benzi desenate cu subiect SF, iar Almanahul Anticipația, cum era de așteptat, le deschide în mod preferențial paginile. Sandu Florea desenează în 1983 după povestirea lui Marcel Luca Planeta fără pterodactili, iar în 1985 după subiectul povestirii lui Vladimir Colin, Cetatea morților. Viorel Pîrligras publică în 1985 o apreciată lucrare intitulată Poarta, diverse stripuri în almanahurile din alți ani, iar spre sfârșitul perioadei îi întâlnim cu lucrări pe alți desenatori în plină afirmare, Marian Mirescu și Adrian Barbu, acesta din urmă publicând Confruntarea, după povestirea Artele marțiale moderne de Alexandru Ungureanu, în Almanahul Anticipația pe 1989. Pîrligras, Radu Marian și Marian Mirescu semnează BD în mai multe numere din publicația craioveană Orion. În ce privește albumele, nu putem scăpa din vedere creația lui Sandu Florea, Galbar, pe un scenariu de Ovidiu Șurianu, care este primul album BDSF apărut la noi, în 1973.

Ultima perioadă descrisă de Dodo Niță, cea a Benzii desenate contemporane, se manifestă printr-o avalanșă de reviste pentru copii, multe editate de ziarele reprofilate rapid după Revoluție (Adevărul, Tineretul liber, Libertatea), altele ivite ca suplimente ale unor ziare nou înființate, în capitală și în diverse orașe din provincie. Istoricul domeniului urmărește atent evoluția unor reviste ca Universul copiilor, Bucuria copiilor, Start 2001, Luceafărul copiilor, în care se pot observa schimbările de ton și de manieră a desenului, apărute în chip firesc după căderea piedicilor ideologice ale regimului comunist, ca și încercările, unele mai timide, altele mai curajoase, de aliniere la ținuta, nivelul și orientările BD-ului mondial (inclusiv prin traduceri din lucrări occidentale ale genului). O atenție aparte este dată revistelor specializate în bandă desenată (Carusel, Proteus, ambele legate de numele și inițiativa lui Sandu Florea, Apostrof, Desant, Imago, toate de la Iași, Strip Magazin și Strada copiilor de la Timișoara, Prichindel de la Craiova și altele). Toate acestea au publicat și bandă desenată cu subiect SF. Pe noi ne interesează, firește, publicațiile care prin însuși specificul lor cultivă BDSF cu prioritate, bunăoară Jurnalul SF (unde publică, între alții, Radu Gavrilescu, Viorel Pîrligras, clujenii Gabriel Rusu și Adrian Barbu, apoi Ionuț Bănuță), fanzinul Ah, BD! al lui Marian Mirescu, cu 17 numere editate între 1996 și 2009, revista Fergonaut, condusă la Craiova de Dodo Niță și Viorel Pîrligras. Istoria se încheie cu prezentarea unor autori români care și-au depășit „condiția națională”, instalându-se și lucrând cu succes pe diferite meridiane ale lumii (Livia Rusz, Sandu Florea, Mircea Arapu, Augustin Popescu, Dan Popescu, Cristian Păcurariu, Călin Stoicănescu, Victor Drujiniu).

Este, neîndoielnic, încă o dovadă a schimbărilor produse în universul actual al benzii desenate românești. Ceea ce nu înseamnă că starea acesteia a devenit subit extrem de înfloritoare, și e cazul să acordăm credit lui Adrian Cioroianu, ministrul autodeclarat fan al acestei „a noua arte” și totodată semnatarul unei ample și consistente prefețe la volumul despre care discutăm. El consideră că statutul actual al benzii desenate este mai modest decât fusese în România anului 1990. Vizavi de promisiunile computerului și televiziunii, domeniul artistic al BD-ului trece drept „unul mai curând conservator: în principiu, el are nevoie de suportul numit hârtie și de presa tipărită”. Iar realitățile prezentului arată că însăși presa aceasta se retrage din ce în ce mai mult, din chioșcurile de ziare, în lumea virtuală a internetului. Confruntată și cu piața slabă pe care o cunoaște în România (optimiștii ar spune că e însă „în formare”), banda desenată are încă multe de învins pentru a putea spera că ajunge la prosperitatea și răspândirea comicsului american.

Dodo Niță performează în special în comentariul benzii desenate, ceea ce îi asigură un statut privilegiat. La fel ca mulți autori proveniți din fandom, și-a încercat puterile și în povestirea SF. Un volum publicat în anul 2000, Dealu Turcesei și alte ficțiuni, reprezintă rodul unor exerciții literare, acumulate în timp. Subiectele sale amestecă imagini realiste cu clișee ale fantasticului fie popular, fie cult, printre care își fac loc elemente de SF (ori pseudo-SF) dirijate convenabil spre rezolvări în cheie absurdă. Povestirea care dă titlul culegerii evocă o excursie la țară făcută de autor în tinerețe, prilej de întâlnire cu motivele supranaturalului reprezentat de credințele oamenior locului în existența vrăjitoarelor, strigoilor și moroilor. O experiență întrucâtva asemănătoare apare în Nopți albe la Leningrad, unde o călătorie turistică interferează cu motivul demonic al lui Woland, personaj desprins din romanul Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov. Acceptând un pact ce i se pare întru totul lipsit de probleme în ce-l privește, personajul „jucat” de autor câștigă atenția greu abordabilei colege de drum, dar se descoperă în zborul de întoarcere urmărit în continuare de diavol, care călătorește și el spre București, instalat în exterior, pe aripa avionului. Alte povestiri produc mici parabole în jurul unor motive frecvente în SF-ul clasic: apocalipsa nucleară (Supraviețuirea), robotizarea lumii până la excluderea totală a componentei sale umane (Noua societate de consum), jocurile spațio-temporale (Farmacia nr. 1), ori parodia obligatorie a militarismului mondial (No comment).