„…Și arzi în casa ta, ca o făclie, jur împrejur cuprins de-un Firestorm. Nicio făptură n-o să iasă vie din uraganul purpuriu-enorm. Vor scotoci-n cenușă căutători după localnici dispăruți. E soare, mereu va fi, și-a fost păcat să mori între ruinele-astea zdrobitoare. Fără clădiri, doar străzile-au rămas, pe care fuge câte-o căprioară, e liniște ca-ntr-un enorm popas și-orașu-ntreg e-o urnă funerară.” (Paradise, California, October 2018). Am găsit puterea de a scrie aceste versuri. Eram plecat în Sud, să scriu un reportaj despre dezastrul pricinuit de Thomas Fire, cel mai mare incendiu de vegetație din acel an din America. Iar familia mea a ars în orășelul nostru, Paradise, din Nord. Socrul meu nu voise să plece, împreună cu soția și fetița mea, se încăpățâna să ude cu furtunul casa, să care apă din piscină. Furtuna de foc m-a lăsat singur pe lume. Am dormit câteva nopți în redacție. Colegii au făcut chetă să mă ajute. Nu m-a încălzit nici vizita președintelui țării în zona calamitată. Visul nostru american se spulberase. Cu mare viteză însă a început reconstrucția. Am trăit ceva timp într-o rulotă, vizitat uneori de rudele mele irlandeze. Până când a căzut pe capul celei mai dezvoltate țări din lume catastrofa pandemiei. Au murit oameni. Nu-mi venea să cred văzând un San Francisco pustiu. Mi-am luat BMW-ul și am plecat la Seattle pentru un interviu cu șeful unei firme prospere, care primise permisiunea de a produce. Statul Washington o ducea foarte rău cu pandemia. Nu puteam lucra, totuși, de acasă, pentru tabloidul nostru. A însemnat despărțirea totală de locul natal și de planetă…

„…Lumea vrea câteodată un miniconcediu, după maxi-concediul petrecut de atâta timp între gratiile domiciliului, ascunzându-și covidul nedeclarat. Sunt atâtea locuri în aer liber unde așteaptă instalațiile pentru grătare. Se spune că virusul fuge de jăraticul de mangal, așa că puteți angaja un hispanic cu mască împotriva fumului care să vă frigă carnea, în timp ce patru-cinci familii stau la 6,5 metri una de alta pe iarba care deja se usucă în zonele semideșertice californiene. Ei vin cu carnea lor și când e gata, trimit un emisar pentru a primi totul într-o cutie, din care curge zeama. În Bay Area avem grătarele pe balcon, însă deasupra lor e câte un senzor de fum. Dacă arzi prea tare carnea, te-ai ars, vin pompierii și primești amenda. Așa că e mai bine la aer, în canioane și rezervații. Nu mai mult de trei persoane la un loc. Dacă ai doi copii, unul îl trimiți la cei doi bunici.
Se spune că un loc absolut sigur este fosta închisoare din insula Alcatraz, invadată iar de los alcatraces, unde se pot închiria paturi în celule distanțate social. S-ar revigora turismul în San Francisco, unde e pustiu pe străzi, anul trecut am avut 27 de milioane de turiști. Iar de pe Lombard Street au dispărut rondourile de flori în favoarea buruienilor arborescente, care o duc bine, în absența oamenilor, de parcă suntem deja la o sută de ani de la dispariția bipezilor. În Silicon Valley parcările sunt pustii, numai bune de jocuri cu mingea între maximum doi copii. Nu mai mult de zece minute, căci măștile sufocă. Se pot admira acolo căprioare, coioți, rațele sălbatice care invadează piscinele de la Elan Village, gâștele canadiene care trec pietonal pe autostrăzi, iepurii sălbatici, curcanii sălbatici, păsările lui Hitchkok de pe epava Old Cement Ship SS Palo Alto din golful Monterey.
Nu tentează pe nimeni portocalele din livezile de lângă Montague Highway, care cad răscoapte și putrezesc, răspândind un miros natural, în locul fabricilor poluante. Până și homelessul de pe Coyote Creek stă izolat în cortul lui, pe malul râului secat, mergând uneori cu bicicleta la Safeway după conserve de somon de Alaska. Când intră ceața matinală, locatarii vilelor de pe colinele-falii tectonice Hayward și Calaveras pot urca deasupra ceții, respirând fără mască aer nepoluat. În San Francisco Bay Area se aud în fiecare minut urletele salvărilor. Niciun isteț de la Leland Stanford nu dă semne că în mai curba infectărilor s-ar aplatiza…”
–Bun, destul. Ce ziar a fost ăsta? Al tău? mă întrebă Jefferssohn.

‒San Francisco Chronicle. (Tot aștept momentul în care șeful îmi va acorda interviul. El n-are mască, eu mă sufoc într-a mea. Și nu văd de ce am scris ceva greșit în ziarul meu. Jefferssohn are deja un contract ferm cu guvernul, cu Pentagonul. Industria stă, dar Orbital lucrează. Și de acasă, dar și în halele enorme, dotate cu birouri și mormane de computere, sau în Texas unde se ridică fuzeea refolosibilă care duce deasupra atmosferei. Stăm aici, în capsula cu cele mai mari hublouri de rachetă și ne rotim uneori cu scaunele. Am într-o mână reportofonul digital și în cealaltă telefonul și trebuie să-i ascult discursul.

–Faceți literatură pentru oameni deja morți. Nu vor unii să înțeleagă că planeta asta a și murit. În schimb mă critică niște ratați cum că Argus a făcut mulți bani pe urma pandemiei, trimițând colete și că proiectul nostru cosmic Orbital este în continuare de prisos. În acest moment. Când va fi oare, conform dorinței lor, optim? După câte secole?
– După ce oamenii Terrei au murit. Asta se numește proiect de viitor, „stay in the safes at home?”
− Franţa a vîndut de fapt acel laborator Chinei în 2004. La ora aceea guvernul condus de premierul Jean-Pierre Raffarin, un foarte zelos promotor al relaţiilor cu China, a lansat acest proiect franco-chinez, concretizat în 2017. Presa lor citează o declaraţie din 2017 a lui Bernard Cazeneuve, prim-ministru la acea oră. Ți-o citez din memorie, aproximativ: „Acest laborator se va afla în avangarda luptei noatre împotriva bolilor emergente. Pentru a sprijini această dinamică a cooperării, statul francez va pune la dispoziţie un buget de un milion de euro eşalonaţi pe cinci ani.” Laboratorul de la Wuhan a fost construit de cincisprezece întreprinderi franceze şi este copia unui centru similar aflat la Lyon. În jur de 50 de cercetători francezi ar fi trebuit să lucreze la Wuhan, dar… nu se ştie ce s-a întâmplat că nu au mai ajuns acolo niciodată. Sau poate că se ştie… În orice caz, preşedintele francez ştie ce ştie, din moment ce a afirmat că autorităţile chineze ascund anumite chestii. Dar să revenim la ale noastre.
Trimitem diverse lucruri în spațiu, dar acestea sunt toate făcute pe Pământ. Într-un final va fi mult mai ieftin și mai simplu să construim lucruri complicate, precum microprocesoare, în spațiu și apoi să le trimitem înapoi pe Pământ. Toate acestea pentru a nu mai avea imensele fabrici și industriile generatoare de poluare pe Pământul care poate fi folosit doar rezidențial. Va mai dura, nu mult, până acest lucru va deveni realitate, spune Jefferssohn, dar cu Orbital lucrăm pentru a dezvolta tehnologia necesară. (Poți nota acestea, nu sunt o treabă care nu va deveni publică). Oamenii rămași în viață vor dori să locuiască pe Pământ și vor dori de asemenea să locuiască pe alte planete. Vor exista și alte locuri unde se poate trăi chiar mai frumos. Oamenii vor trebui însă să decidă acest lucru. Orbital testează deja Shepard, ce poate transporta oameni în spațiu pentru scurte călătorii turistice.
−Toți cei care merg în spațiu declară că se întorc puțin schimbați și realizează cât de frumoasă, cât de mică și fragilă este această planetă. Este ceva ce nu putem vedea de aici de jos dar odată ajunși acolo sus devine evident. (Mi-am „periat” puțin interlocutorul.)
−Președintele și-a retras țara din conclavul stingătorilor de industrii, adunați la Paris de prin tot felul de state mici, insulare câteva și a făcut-o nu numai pentru a-l contrazice pe Obama, cel care a fost adeptul panourilor solare scumpe într-atât încât a dus la faliment imensul trust Solindra din California, transformat în teren de sport, iar acuma în shelter pentru cei rămași fără adăpost după incendii, dar și pentru autoizolare și distanțare socială. Har domnului acolo e destul spațiu, sunt mai multe hale. Dar acum câțiva ani Franța, incomparabilă cu puternica Germanie și veșnic geloasă pe nemți, a reușit să găsească adepți ai închiderii minelor din valea Ruhrului, marele obiect de dispută între cele două războaie. A reușit să-și pună cancelarul în cumpănă vizavi de eventualitatea închiderii unor centrale nucleare. Franța se și vedea, înainte de pandemie, pe o poziție centrală în Uniunea Europeană, preluând poziția numărul unu pe care o are Germania. Francezii sunt mândri de Parisul lor înghesuit, care nu a fost bombardat, în schimb Berlinul, făcut pulbere, a renăscut din cenușă, devenind o metropolă mai mare de zece ori decât Parisul. Fără centrale nucleare și cărbune, germanii vor sta la cheremul rușilor pentru gazul metan, pe care la rândul lor îl aduc din Caspica.
„−Vom fi solidari cu toții ca niciodată înainte”. Sunt cuvintele președintelui. Valabile și astăzi. După câte știm, ați fost atunci la New York…
„−O să vă ajut să prosperaţi. Vrem să continuaţi să inovaţi. Nu există nimeni ca voi în lume”, ne-a spus el, erau și cei din Silicon Valley, ostili lui în campania prezidențială, dar a venit momentul constructiv, al păcii dintre noi. Că lumea e pe picior de război cald cu cei ce au neglijat virusul, de parcă l-au trimis la înaintare, să dărâme totul, pentru ca ei să stăpânească totul. Încă de atunci noi am discutat subiecte precum îmbunătăţirea securităţii cibernetice a SUA, repatrierea profiturilor de peste hotare a companiilor americane…
„−Nu există nimeni ca voi în lume?”
−Exact. Și nu e așa? Ha-ha! Au fost acolo și Tim Cook, Satya Nadella, Larry Page, Elon Musk, Sheryl Sandberg, Safra Catz. Voi știți asta, presupun. Este deja istorie. Mulți directori de top de tehnologie nu au știut, până atunci, la ce să se aștepte atunci când s-au îndreptat spre Manhattan. Ei au avut motive să se teamă de o „ambuscadă” pentru cei care l-au ridiculizat și bârfit în campanie.
− Spuneați că miliardari, inclusiv Jefferssohn, Eric Yuan și Musk, au înregistrat în plină pandemie un salt de 1 miliard de dolari în valoarea lor netă. În timp ce alții spun THE SHOW MUST GO FURTHER BUT HOME.
− În niciun caz acasă… Trebuie să părăsim această planetă compromisă, expirată. Eu preconizez un pas mai mic. Rușii declară că vor să ajungă primii pe Marte. Acolo vor trăi numai în underground. Și vor bea votcă. Racheta companiei mele în colaborare cu NASA şi ESA va instala în această săptămână prima colonie pe Lună. Iniţiativa poate fi relativ simplă deoarece Luna este aproape de Pământ şi are resurse de apă ce pot fi utilizate pentru realizarea combustibilului. Prin reducerea costurilor transportului în spaţiu, în viitor acest mijloc va putea fi utilizat de oamenii care vor. Spre deosebire de compania Space, care țintește și ea spre Marte, planul meu este apropiat, e deja aici. Capsulele de aselenizare sunt gata! Uite-o pe aceea, în colțul halei. Seamănă cu ceea ce ai mai văzut, dar are pe dinăuntru o cu totul altă tehnologie… Trebuie să plecăm de pe această planetă. Vom pleca şi acest lucru îi va face bine planetei. Vom pleca şi ne vom întoarce, iar cei ce doresc vor rămâne. Industriile grele vor fi mutate pe alte corpuri spaţiale, unde vor fi alimentate de energia solară. Pământul nu este un loc prea bun pentru industriile grele. În prezent este convenabil. Dar în viitorul apropiat va fi mult mai uşor să facem unele lucruri în spaţiu.
Astea sunt știri care trezesc invidii în acest moment al pandemiei, cu toate că am depus sume considerabile pentru cercetările din domeniul covid. Am și angajați ai companiei aerospațiale deranjați de faptul că noi presăm lucrătorii să efectueze o lansare a rachetei Shepard destinată să ducă turiștii înstăriți în spațiu, în timp ce Covid devastează Statele Unite. Ai văzut racheta noastră, refolosită până acum de douăzeci de ori, întorcându-se exact pe locul de unde a plecat, fără incidente, cu trei parașute. Capsula vine separat, la mică distanță, tot cu trei parașute. Asta e aproape o glumă, cu desene animate. Nu cu așa ceva vom ajunge în Lună. Ai văzut hala de vizavi, aceea cu o cupolă deasupra, știi că la Seattle ne plouă mult prea des… Acolo e marele nostru secret. Modulurile rachetei selenare vor putea fi văzute în timp ce NASA le va transporta la locul de lansare. Luna va fi însă doar o stație. Unde vom fabrica toate componentele pentru destinația finală. Telescopul-satelit Kepler a descoperit noi planete în jurul stelei Kepler-90, care arată la fel ca Soarele nostru, cu opt planete cunoscute. Şi astronomii au descoperit noua lume, lucru care a fost posibil folosind inteligenţa artificială produsă de Google. Se pare că sistemul nostru solar nici nu e prea confortabil, comparativ cu ceea ce s-a descoperit. Un calculator a fost antrenat să caute datele din telescopul spaţial Kepler şi să urmărească semnale care ar putea veni de pe planete. Telescopul a depistat noi planete prin detectarea semnalelor care prezentau interes dar care nu au putut fi surprinse de oameni.
Pentru a efectua zborurile de agrement, repet, a nu se confunda cu cel înspre Lună, cel cu nava Asterix, oficialii noștri au pentru moment în vedere transportul angajaților din sediul principal al companiei din Kent, Washington, de lângă Seattle, unde au survenit cazuri covid, într-un oraș mic din West Texas, Van Horn. Orașul texan, care are o populație de puțin peste 2.000, găzduiește instalația de lansare a testelor, de unde compania a efectuat toate zborurile anterioare ale rachetelor. Mulți se tem că o călătorie la Van Horn i-ar putea expune la coronavirus și să-l introducă și rezidenților din orașul rural, unde există foarte puține infrastructuri pentru a face față unui focar. Colegii tăi de la ziarul The Verge au vorbit în exclusivitate cu patru angajați de-ai mei, care toți au cerut să rămână anonimi. Aceștia spun că sunt frustrați, deoarece ar putea pune în pericol inutil sănătatea angajaților de la Orbital și a rezidenților Van Horn. Uite și rahatul ăsta de tabloid. Nu ți-l fâlfâi în ochi și nu mă apropii de tine. Să coborâm din capsulă la un birou din hală…
Am mănușile cu care apuc ziarul la pagina cu pricina, după ce Jefferssohn închide trapa capsulei după noi. Stau la un birou pe care se lăfăie ecranele uriașe ale unui computer, în timp ce „șeful” a pus fundul pe alt birou, cu picioarele într-un fotoliu ergo. Citesc cu voce tare, în timp ce Jefferssohn zâmbește și dă din capul său cu chelie expresivă:
„Se pare că această companie își prioritizează obiectivele și programul de afaceri peste siguranța angajaților și a comunității”, spune un angajat pentru ziarul nostru. Într-o întâlnire cu echipa Shepard, conducerea Orbital a vorbit despre modalități de a face o călătorie în Van Horn cu un grup mai mic decât de obicei și a sugerat ca angajații să păstreze un „profil scăzut” în timpul șederii în oraș, potrivit unei înregistrări furnizate către The Verge. În cadrul întâlnirii, numeroși angajați și-au exprimat îngrijorarea cu privire la călătorie, iar un manager a spus că ar putea exista repercusiuni în ocuparea forței de muncă dacă nu sunt de acord cu deciziile conducerii. „Aș spune că ar trebui să vă întrebați, ca persoană fizică, acționați ca o toxină în organizație, în fața nemulțumirilor sau încercați cu adevărat să ajutați liderii noștri să ia decizii mai bune?” a declarat angajaților un fost astronaut NASA, Jeff Ashby, director principal de asigurare a misiunii. Un angajat a întrebat dacă vor exista „repercusiuni în angajare” dacă aleg să nu călătorească. Ashby a lămurit că angajații care nu erau de acord cu deciziile conducerii superioare nu vor fi concediați neapărat, ci că aveau „opțiuni”.
Racheta Shepard este același vehicul pe care Orbital intenționează să-l folosească pentru a efectua zboruri de testare. Concurentul principal al Orbital în acest moment este Galactic, care și-a proiectat propriul vehicul pentru a duce clienții la marginea spațiului. Nicio companie nu a început să zboare cu clienți pe vehiculele sale. „Există această dorință a fi primul”, spune un angajat. „Suntem într-o cursă.” Alte companii aerospațiale au luat decizia de a se opri din lansări ca răspuns la pandemie. Rocket Lab cu sediul în California și-a amânat următorul zbor din Noua Zeelandă pentru a-și proteja forța de muncă. Lansările au fost suspendate și din portul spațial principal din Europa și America de Sud. Cu toate acestea, alte companii de rachete sunt încă în funcțiune. Space și United sunt considerate afaceri esențiale și continuă să lucreze. Angajații Space construiesc racheta uriașă Starship a companiei în Boca Chica, Texas, cu intenția de a efectua un fel de teste în săptămânile următoare.
Cazurile Covid-19 continuă să crească în Statele Unite iar președintele a extins liniile directoare de distanțare socială până cel puțin la sfârșitul lunii aprilie. Termen depășit, așa că se poate începe treaba. În prezent, nu există cazuri confirmate în Culberson county, unde se află Van Horn. Cu toate acestea, credem că o lansare chiar acum nu este cea mai bună idee. Van Horn are o clinică și un spital mic, majoritatea pacienților sunt trimiși în El Paso dacă au nevoie de îngrijiri. Între timp, unii muncitori sunt deja în Van Horn efectuând lucrări de întreținere pe racheta Shepard. „Dacă decidem să nu călătorim în Texas pentru a face un zbor, ce se întâmplă cu tehnicienii de acolo care operează vehiculul? Își pierd locul de muncă… din cauza acțiunilor noastre? Lucrăm pentru cea mai bogată persoană de pe planetă; el își poate permite să continue să plătească câțiva tehnicieni în timpul acestui lucru. ”
Orbital a întârziat să încurajeze oamenii să lucreze de acasă și unii oameni încă fac naveta la birou atunci când e nevoie. Compania a fost considerată esențială datorită activității sale cu Departamentul Apărării. Ea dezvoltă în prezent o rachetă mult mai mare numită Glenn, care este luată în calcul de Forța Aeriană a SUA pentru a lansa viitori sateliți de securitate națională. Cu toate acestea, Shepard este orientat în principal către turismul spațial, conceput pentru a merge la marginea spațiului și înapoi în timpul unui zbor de 11 minute. Dar și guvernatorul Texasului a instituit o auto-carantină obligatorie de două săptămâni pentru călătorii care provin din state cu un număr mare de cazuri de covid, inclusiv Washingtonul, forțând Orbital să pună zborul în așteptare. Compania a aflat apoi de la biroul guvernatorului din Texas că angajații ar putea fi scutiți de carantină dacă vor călători pentru a conduce lansarea. După ce a aflat scutirea, încă nu a fost stabilită o nouă dată de lansare. Nu credem că Shephard este o misiune esențială pentru Statele Unite, principalul obiectiv al vehicolului fiind acela de a transporta în sfârșit căutătorii de emoții înstăriți în spațiul în care vor experimenta câteva minute de lipsă de greutate. Ce este esențial pentru un vehicul care transportă potențial miliardari în spațiu?”

Mi-am întrerupt lectura. Jefferssohn voia să terminăm și interviul într-o notă pozitivă, adică într-un „considerăm siguranța ca o mai mare valoare a noastră. Dar, acționăm în continuare pentru planificata lansare a refolosibilului din West Texas, unde am efectuat teste ale motorului și vom continua. În paralel cu planul cel mare. Pământul a ruginit, e infectat, e detestabil, în timp ce ne așteaptă o lume virgină, cu planete având aceeași atmosferă, aceeași conformație, dar fiind ca niște costume noi…
Uite, îți fac cunoștință cu un cetățean american provenit din Estul Europei. Un geniu din România. Îl chem la telefon, e în hală și ne va spune unde vom pleca din arealul infectat. Sigur, e o chestiune de timp, dar vom deveni o industrie spațială. Reperele au fost fixate recent, dar comunicația se află prin sertarele secrete ale muzicii germane…”
Un bărbat venea înspre noi. Nu-i puteam ghici obrazul datorită măștii. Întâi i-a raportat șefului că sunt gata containerele care vor face joncțiunea între Seattle și Texas. Cu un maximum de siguranță. Și acestea au fost domeniul muncii sale în ultimul timp. Dar ceea ce am aflat de la el întrece absolut totul. În singurătatea sa a descoperit următoarele targeturi ale omenirii care se va salva de un eventual război cald între Occident și criminalii care a declanșat pandemia, din neglijență sau dintr-o strategie totalitară. Putem crede că acest virus a fost trimis pentru a distruge rezistența planetei și a deschide drum liber agresorilor. E posibil să nu aflăm adevărul niciodată…
–Deocamdată noi ne vom ocupa cu altceva. Să-i lăsăm pe politicieni să afle adevărul. Uite, spuse Jefferssohn, acesta este omul despre care-ți spuneam. Sosit numai de cincisprezece ani în State. Vă las să stați de vorbă, eu am treabă. By, by, Press!
Șeful dispăru după un modul. Bărbatul mă salută cu un gest făcut cu capul
–Eu sunt Max!
–Eu sunt de la Joyce de la Chronicle. Am făcut o distanță mare până în statul vostru.
–La drept vorbind și eu am făcut ceva distanță, de la LA. Oricum, rămân în legătură și cu Silicon, unde am lucrat încă de la venirea mea în State. Acolo e centrul IT-ului, fără de care nu se poate…
–Mi-a spus șeful tău despre încrederea președintelui în statul California. E ceva relativ nou, având în vedere relațiile cu democrații voștri…
–De fapt, observatoarele astronomice de acolo, unde au un cer mai senin decât la Seattle, au confirmat…
–Sorry, am aflat că te ocupi cu ceva senzațional. Pot scrie despre asta?
–Poți și e chiar bine să fie cunoscut acest obiectiv care este cu totul nou.
–Ceva legat de muzică?

–În niciun caz. Un muzician. Am descifrat o veche partitură care nu a fost scrisă pentru instrumente, nici pentru percepția umană. Este un cifru adresat altor civilizații, ale unei alte planete, cu care, se pare că a avut contact înaintea morții. În absența unor mijloace tehnice de transmitere a unor mesaje interastrale, imensa piesă a rămas criptată până nu de mult. Programarea lui Kepler s-a făcut după ce am introdus în computere Contrapunctus, cunoscut sub numele de Arta Fugii de Bach. Cel puțin două viziuni diferite există asupra manuscrisului. Scris în ultimii ani de viaţă, în perioada în care Bach îşi pierdea progresiv vederea, lucrarea este înconjurată de mister și nu este indicat niciun instrument pentru eventuala sa execuție. E posibil ca autorul să fi dorit ca ea să rămână doar un exerciţiu abstract, menit să servească drept suport educativ pentru cunoscători. Ar fi una din variantele puse în discuție din vremea lui Bach până către zilele noastre, un punct de vedere naiv.
Se poate citi partitura doar cu sentimentul, dacă își propune cineva așa ceva, efectul fiind unul pur subiectiv și trebuie eliminată tentația de a „auzi” instrumente și atunci ne vom da seama de imensa abstracțiune care e această posibil muzică.
O invenție a creierului. În cazul de față, a oboselii unei nobile senilități. Dar astea sunt opinii nefondate. Încă din secolele trecute Pământul a fost vizitat de ființe inteligente, care au venit în contact cu personalități marcante ale lumii terestre, dar totul a rămas un secret imens. Am scanat de nenumărate ori așa-zisa partitură decriptând-o cu aparate folosite de militari și am dat de un cifru. Notele, te rog să le consideri cu totul altceva, atunci când le transformi în cifre. Bach era și un iscusit matematician, muzica lui e matematică.
Dirijorul Furtwängler și-a dat seama de ceva atunci când a avertizat că publicul nu va avea răbdare să asculte o lucrare de asemenea proporții, el vorbea din punct de vedere psihologic. Este posibil să fi știut sau să intuiască intenția compozitorului. Contrapunctus încifrează coordonatele unei lumi astrale. Cu ajutorul „partiturii” am ajuns într-o zonă invizibilă a cerului, unde am reușit, în cele din urmă, prin procedee matematice asemănătoare celor cu care a fost descoperit Neptun, să cunosc o galaxie, unde au fost găsite planetele de pe care au debarcat în lumea noastră ființe asemănătoare nouă. Dacă nu s-a abătut și acolo vreun cataclism asemănător pandemiei actuale, e posibil să trăim în viitor împreună cu urmașii oaspeților lui Bach…
Până mi-am dat seama că acest Contrapunctus e altceva decât o partitură, ca muzician care cântă la ghitară sau keyboards, am cunoscut efortul de a transpune sonor ultima lucrare a compozitorului.
Lumea, mânată de curiozitate a dorit neapărat ca abstracțiunea să fie materializată sonor de diferite instrumente. Am ascultat o interpretare la pianoforte, instrumentul, ca proaspătă invenție existând și pe vremea lui Bach, așa că maestrul a lăsat în partitură și posibilitatea transpunerii sonore la pian. Este un document cu dublu sens, harta noii lumi cerești, Arta fugii, se poate interpreta la orgă foarte bine, există și asemenea variante. Conform altor păreri, absolut opuse, lucrarea e rareori interpretată la instrumente cu claviatură cauza fiind reputaţia ei de compoziţie „abstractă”, severităţii scriiturii sale fugate, rigorii sale intelectuale. O asemenea muzică „aridă” poate sta la baza unor inovații din secolul XX, începând chiar cu expresionismul austriac. Și atunci partitura a ajuns la orchestre, considerată fiind o „operă deschisă”, putând fi adusă mai aproape de viață, deschizându-se marelui public. Nu toate soluțiile se pretează însă barocului târziu, cum ar fi interpretarea de către un ansamblu de corzi. Orchestrația lui Erich Bergel, la care ilustrul dirijor a muncit zeci de ani, a admis instrumentele moderne, contemporane nouă, și o orchestră enormă, bruckneriană, deoarece nu credea într-o reconstituire artificială, cu arsenalul unei orchestre de epocă, dotată cu instrumentele arhaice, care sună cel puțin ciudat pentru o ureche obișnuită cu imprimările digitale și orchestrele moderne și, în consecință, nu considera necesar un sound ce încearcă să reconstituie atmosfera epocii în care a trăit compozitorul. Bergel a netezit calea spre urechea noastră, ar fi fost în stare să orchestreze și Divina Comedie, demonstrând perenitatea unei partituri scrisă pentru toate timpurile. Chiar Herbert von Karajan a fost cu totul de acord.
Am încercat personal să cânt la clape manualul de matematici al fiului meu și a ieșit ceva incredibil, moog synthesizerul a transpus ecuații și geometrie în spațiu foarte spectaculos. Nimeni nu s-a gândit să caute o planetă locuibilă în partitura Tristan și Isolda lui Wagner. Am fi descoperit o galaxie nouă, recitativele operei sunt paralele cu linia melodică și e posibil să ascundă un cifru. Nu mai vorbesc de expresionism, de muzica dodecafonică a lui Schoenberg, Alban Berg și Webern. Au avut și ei contacte secrete cu alte civilizații.
Oricum faptul că Bach nu a notat nici o indicaţie de instrumentaţie şi a scris-o în partitură desfăşurată şi în cheile vocale a dus la concluzia că e totuși o lucrare abstractă, teoretică, o demonstraţie de ştiinţă contrapunctică, fără legătură cu viaţa de concert, ba chiar de știință din care excludem chiar contrapunctul…

EPILOG

…Însemnările mele nu mai vizează, de data asta, paginile print sau online ale tabloidului San Francisco Chronicle. Sunt documente pentru posteritate. Jurnal de bord. Comandantul navei, Jefferssohn a găsit că am talentul scriitoricesc, care nu e nici măcar necesar pentru a descrie ceea ce ni se întâmplă. El a rămas de tot fără păr, mie mi-a crescut o barbă matusalemică și plete până-n brâu, doar prin asta ne deosebim. Suntem la bordul unei nave mult mai perfecționată decât Asterix, racheta cu care am ajuns în Lună. Se numește Kepler-90, după numele stelei spre care ne îndreptăm cu viteza laserului.
Am rămas în restanță cu câteva evenimente pe care sunt nevoit să le tastez abia acum. Ceea ce a fost important, la vremea acelei pandemii, care, până la urmă a distrus planeta, împreună cu un război dus cu armament convențional între marile puteri în opoziție (în care nu s-au utilizat arme nucleare, căci altfel n-aș mai lucra acum la un jurnal de bord), a fost decizia utilizării, cu toată opoziția unora, a micii noastre rachete Shepard, care într-un timp scurt i-a determinat pe oameni să fie atrași nu doar de scurte călătorii în spațiu, ci să fie animați de dorința părăsirii unei lumi retrogradată în stadiu medieval. Stadiul doi l-a constituit Asterix, nu de unică folosință, ci folosită la o navetă crâncenă până în partea invizibilă a Lunii, unde sunt rezervele de apă și au fost construite așezări modulare, alimentate cu oxigenul marilor lacuri subselenare.
În pustiurile californiene și din Nevada au fost adăpostite din calea conflagrației elemente esențiale de tehnologie spațială, nu departe de cimitirele cu mii de avioane de toate tipurile. O parte au fost transportate în Lună, altele au fost realizate pe satelitul natural, inclusiv imensele nave Kepler-90, cu spații extinse pentru mișcare și distanțare socială, căci virusul e cu noi, o viață întreagă și chiar mai multe generații îl vor tolera. Avem imunitate și vaccinuri. De care beneficiază și supraviețuitorii care au preferat să rămână pe Pământ.
Rusia și-a prăpădit în războiul alături de China și șansele de a ajunge în Marte. Din păcate, nici Elon Musk n-a ajuns acolo. El a acceptat, până la urmă, varianta noastră. A venit în Lună și ni s-a alăturat.
Evident, suntem aici, la bord și pe celelalte nave de asemeni, indivizi din mai multe generații, pentru că nu toți vom ajunge în viață pe planetele noii galaxii ale lui Bach. Media de vârstă nu s-a prelungit, nimeni nu a mai avut, în ultimul timp, preocupări în acest sens. Pentru dureri avem antinevralgic și ibuprofen, eu îmi iau seara câte un fenobarbital. Pentru puținul timp care mi-a mai rămas îmi folosesc dependențele. Inclusiv alcoolul din bere. E posibil ca în acești doi ani care ne-a mai rămas până la noua galaxie să rămânem și noi, seniorii în viață. Până atunci ne-am obișnuit cu autoizolarea la domiciliu, cu viața din interioarele modulelor selenare, așa că în aceste interioare care navighează în spațiu, pline de vegetație, incluzând plantele necesare alimentației, privim pe hublourile uriașe mișcările cosmosului. E un spectacol superb. Fac jogging zilnic. A, da, ce planetă am ales? O numim Calameo și se pare că e cea mai asemănătoare Pământului. Sper că ne vom înțelege bine cu urmașii celor care l-au vizitat pe Bach. Muzicianul nostru, Chris e cu noi și când vom ajunge va face o demonstrație la keyboards, transpunând criptografia din Contrapunctus, un prim limbaj cu care ne vom înțelege bine cu locatarii planetei… De când scriu a mai trecut un an terestru. De fapt, timpul nici nu mai contează. Ne apropiem de o nouă viață. În ce mă privește, am nostalgii după San Francisco, acolo m-am născut și acolo a dispărut familia mea, în cutremurul de zece, pe Richter. Plăcile au fost puse în mișcare de bombardamentul chinezesc, care nu a atins, mirare, China Town, cel mai mare oraș chinezesc din State. Este un mister, pentru mine. Bay Bridge fusese construit pentru a rezista unui seism de 7,8. La fel SFO și City Hall. Sediul San Francisco Chronicle a fost pur și simplu înghițit de falia căscată în DownTown. Nu mai aveam nimic de făcut acolo și m-am alăturat unor cunoscuți, Ca Jefferssohn și Max. Acum plutim, pur și simplu, laserul nostru distruge asteroizii într-un ritm infernal. E un spectacol. Da, universul ca spectacol, nu mi l-am închipuit niciodată astfel. În curând vom ajunge „acasă”, la noua casă. În cabina centrală este un ecran mare pe care, uneori punem filmul Contrapunctus, vizualizând vechea partitură combinată cu imagini ale noilor planete pe backgroundul muzicii ambientale interpretată la un instrument la care nu s-au gândit niciodată cei care au dirijat Arta Fugii: sintetizatorul…

Credit art: Jiajenn