Stăteam cu toții ciotcă și citeam Mozaicul, cartea scrisă de Aurel Antonie și publicată la editura Scrisul Românesc. O carte fascinantă. Un condei măiastru. O răsuflare ficțională de mare rafinament. Situații stranii. Personaje magice. Drame, tragedii într-un vârf de ac, într-un chihlimbar. Aurel Antonie povestește cu însuflețire, construiește stampe multicolore, mozaicale. Stăteam cu toții ciotcă și citeam Mozaicul lui Aurel Antonie într-un anotimp incert. Era ca și cum un mozaic imens ne cuprindea și pe noi înglobându-ne. Nu ne puteam salva. Era o vălurire aiuritoare. Un text viu, un text fabulos, aidoma unei ființe ciudate, atotcuprinzătoare. Aurel Antonie scrie despre felul de a fi al vieții de pretutindeni, cum ea, viața, această stare nedefinită a universului, se vălurește în forme ficționale sau reale, numai de ea știute. Da, îmi aduc aminte perfect, am rămas fără chip în mijlocul verii citind Mozaicul de Aurel Antonie, un regal ficțional, o alcătuire de simboluri grele, nebune, spăimoase. Da, da, Aurel Antonie pare să construiască o nou estetică a dinamicii ficționale. Iar noi, cititorii lui? În mod paradoxal puteam să bem şi să mâncăm. Chiar ne puteam plimba pe stradă. Unii dintre noi făceau chiar şi dragoste de două ori pe săptămână. Într-o dimineaţă mi-am spus că totul trebuie să fie din pricina unor bulversări magnetice. Nu ştiu care a zis că, în mod foarte clar, câmpurile informaţionale fuseseră schimbate de către Instanţa Superioară. Asta ar fi însemnat că toate codurile secrete fuseseră aruncate la coşul de gunoi. Apoi n-au mai sunat telefoanele. Nici n-a mai plouat, iar furtuna de august s-a lăsat aşteptată. Apoi au dispărut câţiva. N-aş putea spune cu exactitate care dintre noi.Apoi s-a iscat un zvon. Că un mozaic ciudat se întinde pretutindeni. Anume că noi nici n-am fi existat şi că fusesem doar aşa, o părere. Ţin minte că cei din guvern nu au luat nici o măsură. Parlamentul a fost dizolvat şi s-a spus că o să înceapă revoluţia. Ţin minte că mie nici nu-mi păsa şi că le-am promis tuturor că, atunci când o să aud zarvă-n piaţă, o să mă închid frumuşel în casă şi-o să dorm dus.Apoi, într-o bună zi, au venit magicienii. Nu erau fiinţe, erau abur. Aburul Primordial. O vreme s-au prelins pe după pereţii caselor încercând să ne spioneze. Se furişau pe înserat şi trăgeau cu urechea. Puteau lua diverse forme. Cineva mi-a zis c-au ieşit din minele vechi, altul că, dimpotrivă, ar fi venit tocmai din Lună. Unul dintre magicieni m-a oprit pe stradă. Mi-a spus:

  • Ai văzut inelul, nu-i aşa?!

  • L-am văzut! m-am lăudat eu, naivul de mine.

  • Eşti singurul care l-ai văzut, nu-i aşa?!

  • Aşa cum zici! m-am fudulit eu.

Şi mi-a pus pe umeri o mantie grea, înstelată, mozaicală. Şi mi-a lăsat o carte plină de coduri secrete. Vei fi stăpânul inelului mozaical, mi-a zis şi s-a făcut pierdut într-un nor. Asta s-a întâmplat acum o mie de ani şi eu încă nu mi-am revenit din surpriză.

Arta grafică : Adrian Chifu