Capitolul 2
Un cinefil înrăit
Reședința 55, cum mai era numit ansamblul de clădiri de laRyonsong, era locul cel mai iubit din țară de către Liderul Suprem. Multă lume credea că ținea la ea numai datorită luxului, care era exorbitant chiar și în comparație cu celelalte unsprezece reședințe răspândite de-a lungul țării. Fără îndoială, era și acesta un motiv pentru care conducătorul iubit al Coreei de Nord își petrecea zile întregi între zidurile ei. Mai era și faptul că domeniul era apărat de 170 de soldați de elită din Garda Prezidențială, care patrulau în permanență, deși nevăzuți, în lungul și-n latulcelor doisprezece kilometri pătrați cuprinși între ziduri. Un sistem de tuneluri făcea legătura cu alte două reședințe, iar o linie de metrou, direct cu Capitala, aflată la numai 12 kilometri depărtare. O garnitură de metrou era pregătită în permanență și îl putea duce în mai puțin de cinci minute în Capitală. Șapte unități militare erau în imediata apropiere a rezidenței, gata să intervină în orice moment, iar gardurile electrificate și câmpurile de mine din jur sporeau siguranța celor dinăuntru.
Dar principalul motiv pentru care Kae Tong-in își petrecea zile întregi între zidurile înalte ale luxoasei reședințe era ascuns adânc în amintirile din copilăria lui timpurie. Era într-o vară călduroasă când îl însoțise pe tatăl lui, Kae Jong-il într-o vizită la Ryonsong. Copilul care era atunci nu pricepea foarte multe, dar rămăsese uimit de încântarea tatălui său, în general un om greu de mulțumit. Tatălui său îi râdeau ochii când privea la buncărul atomic, care era întărit cu noi straturi de beton, cu tije groase de fier și plăci de plumb, pentru a-i feri pe cei din interior de radiațiile nucleare.
— Păi, ce credeau imperialiștii? exclamase tatăl lui. Că dacă ei fac bombe mai mari noi nu putem face adăposturi mai puternice?
Anii trecuseră și, după ce deveniseLider Suprem, Kae Tong-in se simțea mereu atras de buncărul care era doar un maldăr de beton armat în refacere atunci când îl văzuse prima dată. La comanda lui expresă, subsolul clădirii principale fusese dotat cu tot ce și-ar putea dori cineva chiar mai pretențios decât un Lider Suprem. În ciuda celor ce se spuneau despre el, când era singur manifesta gusturi alimentare destul de simple, spre deosebire de ocaziile când avea musafiri și când bucătarii lui etalau un lux gastronomic uluitor.
De câteva zile, spre îngrijorarea ascunsă a celor din Gărzile Prezidențiale, rămânea ore întregi în sala de cinematograf de la subsol, mâncând doar hrană rece și cerând din când în când pepsi și cafea. Ieșea rar de tot și, cu o figură încruntată, se plimba prin grădina palatului fără să vadă pe nimeni. Cei din jurul său cunoșteau starea aceasta a Liderului și încercau să se facă văzuți cât mai puțin. În astfel de momente, dintr-o greșeală neînsemnată, care poate altădată ar fi fost trecută cu vederea, ușor te puteai trezi într-un lagăr sau puteai primi un glonț în cap.
Câțiva generali veniră să îl vadă pentru că erau programați pentru o întrevedere, dar Kae Tong-in le transmise prin șeful Gărzii că pot să plece și că vor fi chemați la o dată ulterioară. Deși aveau probleme urgente de dezbătut, niciunul dintre cei astfel expediați nu îndrăzni să spună nimic și Liderul Suprem rămase mai departe singur în sala de proiecții, urmărind, după câte se părea, unul și același film, de nenumărate ori. În sală nu intra decât Kae Yeho-ho, o femeie care semăna surprinzător de mult cu Kae Yo Jong, sora Liderului Suprem. Se încercaseră mai multe explicații, dar până la urmă toată lumea căzuse de acord că poate marelui conducător îi plăcea pur și simplu să fie înconjurat doar de figuri familiare.
Oricum, astfel de subiecte erau discutate numai în șoaptă și numai față de oameni în care se putea avea încredere. Nimeni nu uita că actualul conducător al Coreei de Nord era fiul mărețului Kae Jong-il, pe vremea căruia un bătrân fusese condamnat la detenție pe viață, împreună cu toate rudele sale până la gradul al treilea, pentru faptul că fusese neatent și își pregătise o țigară folosindo foaie de ziar cu fotografia conducătorului. În zadar explica el că fusese o întâmplare; nici el, nici rudele lui nu obținuseră iertarea.
În cea de-a treia zi de vizionat unul și același film, cu puțin înainte de ora prânzului, unul dintre soldații care erau de pază la ușa săliivăzu clipind becul care anunța că Kae Tong-in dorește ceva. I se păru că dincolo de ușa capitonată a sălii se aude ceva căzând, dar nu avu curaj să intre și, cu inima cât un purice,apăsă pe butonul de la interfonul care făcea legătura cu camera de proiecție. Înainte de a apuca să spună ceva, din difuzor se auzi glasul răgușit al conducătorului:
— Să vină Kae Yeho-ho. Repede!
Nu mai era nevoie și de ultimul cuvânt pentru că toate ordinele Liderului Suprem trebuiau executate repede. Soldatul apăsă pe butonul care făcea legătura cu bucătăria:
— Să vină Kae Yeho-ho urgent la Liderul Suprem.
Părându-i-se că nu făcuse destule pentru rezolvarea problemei, păși pe coridor în întâmpinarea femeii, ca și cum ar fi putut grăbi astfel lucrurile.
— Repede, repede, spuse el când o văzu venind. Mărețul conducător este supărat astăzi. L-am auzit de două ori țipând și de câteva ori a trântit ceva pe jos.
Kae Yeho-ho clătină din cap și grăbi pasul, deși nu era nici pe departe atât de speriată pe cât lăsa să se vadă. De obicei supărările marelui lider se lăsau cu deportări, execuții sau torturi groaznice. Dar ei nu-i era frică de așa ceva, poate că se bizuia cam mult pe asemănarea cu sora marelui conducător, dar cert e că se credea dincolo de asemenea pericole. Probabil avea să afle chiar azi dacă greșea sau nu.
Deschise încet ușa de la camera de proiecție și păși cu grijă printre cele două rânduri de fotolii până la locul din față unde Liderul Suprem se lăfăia întins pe jumătate și cu ochii la ecran, butonând la telecomandă.
O simți când ajunse lângă el și îi arătă cu mâna spre vasul de argint răsturnat în care cu câteva ore înainte îi adusese câteva sticle de Pepsi.
— Adu altele și ai grijă cum le strângi, să nu te tai, că am auzit zgomot de sticlă spartă.
Suflă din greu, apoi spuse:
— Am căzut iarăși, dar să nu spui la nimeni.
— Să chem doctorul? întrebă ea îngrijorată, pentru că în ultimul timp Liderul Suprem avea tot mai multe momente când cădea și își pierdea cunoștința.
— Nu e cazul! spuse el supărat. Tu fă doar ce ți-am spus!
Butonă iar din telecomandă și dinspre ecran se auzi un zgomot puternic de explozi,e iar Kae Yeho-ho scoase un țipăt înăbușit și privi într-acolo.
O explozie atomică acoperea tot ecranul, apoi apărură câteva elicoptere vânturate de suflu, după care un bărbat frumos și acoperit de praf privi drept în sală, spre ei, vorbind într-o limbă pe care nu o înțelegea.
— Nu țipa, chicoti dictatorul, altfel cei de-afară cine știe ce-o să creadă că-ți fac.
Kae Yeho-ho se apucă să adune bucățile de gheață, cioburile de sticlă și sticlele de Pepsi rămase întregi, apoi se ridică și îl privi în ochi.
— Oricum cei de afară cred de mult asta, așa că mie nu-mi pasă.
— Iar mie nici atât, spuse dictatorul și o prinse de braț puțin mai sus de cot.
Simți cum îi atinge în treacăt sânul, la fel ca altădată, și tot la fel ca altădată o trase mai aproape pe marginea fotoliului în partea dreaptă și începu să gâfâie. Kae Yeho-ho rămase nemișcată în timp ce el îi strecura o mână sub bluză și începea să îi mângâie sânul cu mișcări brutale. Cu mâna liberă butona telecomanda, astfel că ea fu nevoită să vadă iar și iar explozia atomică, în timp ce el gâfâia tot mai puternic.
După un timp se liniști, își trase mâna și,odată ce începu să respire normal, spuse arătând spre ecran:
— Așa ar trebui să pățească americanii… dar cu adevărat, nu doar într-un film.
Vocea lui părea înviorată și plină de veselie.
— O să mă gândesc la asta, spuse el și îi făcu semn că poate să ia vasul de argint în care pusese cioburile sticlelor de Pepsi.
Acesta era motivul adevărat pentru care Kae Yeho-ho se simțea atât de sigură pe ea, deși nu înțelegea deloc purtarea lui. Poate se gândea că era vorba de sora lui și nu îndrăznea să meargă mai departe, dar ea se întreba de multe ori, după ce ieșea din camera de proiecție, cum ar proceda dacă Supremul Conducător ar vrea cu adevărat să meargă mai departe. Niciodată nu își răspunsese la această întrebare așa că o lăsă și acum să plutească în aer în tip ce pe ecran filmul se derula iar și iar.
Înainte de a pleca, dictatorul o prinse iar de mână și o opri.
— Dacă cei de afară îți zic ceva sau te jignesc, trebuie doar să-mi spui și chiar în clipa aia vor pleca la Kwan-li-so 15.
Kae Yeho-hose cutremură și spuse repede, poate un pic prea repede:
— N-a îndrăznit nimeni să-mi spună nimic!
— Așa și trebuie, spuse dictatorul și îi făcu semn să plece.
Kwan-li-so 15 era cel mai dur lagăr de muncă din Coreea de Nord, din care încă nu reușise nimeni să evadeze și nici să iasă viu. De obicei acolo pedepsele erau pe viață și nimeni nu putea fi sigur că într-o bună zi nu ar putea ajunge acolo, el și rudele lui. În ultimul an, pe lângă generalii împușcați pentru greșeli minore, câțiva ajunseseră în lagăr. Se zvonea că cei închiși acolo îi invidiază pe cei care au fost executați.
De fapt, chiar la început, când Liderul Suprem începuse să apeleze la ea, unul dintre soldații care făceau de gradă pe coridor îndrăznise să facă o aluzie destul de nevinovată referitoare la timpul îndelungat petrecut de ea în sala de proiecție.
Pentru că era prima dată când Liderul Suprem apela în acest fel la ea, era destul de bulversată și probabil că îl întrebase mai tăios decât ar fi vrut pe tânărul soldat:
— Ți s-a făcut de lagăr?
Trecuse mai departe fără să vadă cum soldatul devine palid la față și de atunci nu-l mai văzuse în garda rezidenței. Spera să fi fost doar trimis în altă parte, nu în lagăr, și,chiar dacă ar fi vrut să îl întrebe pe comandantul gărzii despre el,preferase să își pună lacăt la gură.
I se făcuse rușine de modul cum procedase și câteva luni mai târziu se interesase totuși la comandantul gărzii de soarta lui. La început acesta nu prea voise să-i răspundă, dar în cele din urmă îi spusese că fusese transferat într-un loc în care limba lui lungă să nu îi facă greutăți.
Kae Yeho-ho se înclinase în fața lui și nu spusese nimic, dar în sinea ei era mulțumită, la fel de mulțumită cum era și acum pentru că în vasul de argint erau cioburile de la doar două sticle de Pepsi, iar una era intactă. Cu puțin noroc, mai ales că la poartă era vărul ei, poate reușea să o ducă acasă, pentru că le promisese mai demult celor doi copii ai ei că le va duce una.
Ajunse în bucătărie, unde nu erau decât două femei care curățau legume pentru masa de prânz. Luă vasul de argint și intră cu el în baie să îl golească, iar când se apropie de oglindă își văzu zâmbetul triumfător de pe față și își spuse în sinea ei: „Kae Yeho-ho, șterge-ți zâmbetul de pe față, până nu vor avea grijă alții să ți-l șteargă!”
În Coreea de Nord, un om care zâmbea devenea în mod automat suspect,de aceea Kae Yeho-ho își compuse o față serioasă și, privindu-și sânii mari, oftă, apoi scoase sticla de Pepsi din vasul cu cioburi, o șterse cu un șervețel și o așeză în bluză, aranjând-o în așa fel încât să nu se vadă.
Nu întâlnise pe nimeni care să aibă sâni mai mari ca ai ei și era convinsă că ei erau adevăratul motiv pentru care Liderul Suprem o ținea prin preajmă, nicidecum vaga asemănare cu sora lui.
Vărsă conținutul vasului în coșul de gunoi, apoi se duse la șeful ei și îi spuse direct:
— Am fost chemată de iubitul nostru conducător să-i schimb sticlele cu Pepsi. Era furios și le-a spart pe celelalte trei, așa că trebuie să-i duc altele.
Morocănos, șeful scoase din frigider trei sticle și i leîntinse, dar veștile proaste nu se terminaseră pentru el,deoarece Kae Yeho-ho continuă:
— Mă simt cam obosită, așa că după ce-i duc sticlele am să mă duc acasă!
Șeful ei strânse imperceptibil din buze și aprobă în silă. O dată, când după o vizită prelungită la Conducător se plânsese că este obosită și ar vrea să plece acasă, se învoise direct de la Kae Tong-in,spunându-i că întâlnirile cu el o emoționează foarte tare, o fac să tremure și că ar vrea să meargă acasă să se liniștească. Spre uimirea ei, Liderul Suprem îi acceptase scuzele cu un gest moale și îi făcuse semn că poate să plece.
Privi drept în ochii șefului ei în timp ce îi vorbea, de parcă i-ar fi spus: „Dacă nu crezi, du-te și întreabă-l pe Conducătorul Suprem – și pe urmă pregătește-te de lagăr.”
În silă, șeful ei îi făcu semn că poate să plece, iar ea se întoarse și ieși grăbită să scape de privirea lui iscoditoare, dar mai ales pentru că simțea că sticla dintre sâni începe să-i alunece.
Îi duseConducătorului Suprem vasul cu gheață și cu cele trei sticle și în timp ce intra se gândi cu groază la ce s-ar întâmpla dacă acesta ar începe să o pipăie iar pe sâni și ar da de sticla ascunsă acolo.
Știa că el nu apela în aceste fel la ea decât maximum o dată pe zi, cel mai adesea o dată la două, trei zile, dar dacă astăzi avea de gând să facă o excepție?
Din fericire, Iubitul Conducător era prea preocupat de filmul lui ca să o mai bage în seamă, așa că lăsă vasul cu sticle și plecă înainte ca lui să-i vină alte idei.
Mergând către dulapul în care își ținea hainele de stradă, privi cu grijă în jur: ascunse bine în dulap, avea și două doze de lapte condensat pentru cafea. Dacă va reuși să le treacă pe toate prin controlul de la poartă, pentru copii ei va fi o adevărată sărbătoare.
Din fericire, cei de la intrarea în reședință nu îi acordară mai multă atenție decât altădată, așa că își luă bicicleta din rastelul aflat chiar dincolo de intrare și începu să pedaleze veselă spre casă.
La un moment dat trecu peste o denivelare din șoseaua altfel bine întreținută și se dezechilibră, gata să cadă. Se redresă în ultima clipă și încetini, gândind-se cu groază cum ar fi fost să cadă și să fie găsită plină de sânge și cu cioburile sticlei de Pepsi împrăștiate în jur.
Când ajunse acasă îi găsi pe cei doi copii mâncând ce le gătise tatăl lor. Cartofi și orez cu ceva verdeață din grădină. Bărbatul ei nu găsise nimic de lucru în ultimul timp, așa că toți patru se bazau pe salariul ei și pe legumele pe care le creștea bărbatul ei în mica grădină de lângă casă.
Îi lăsă să termine de mâncat, apoi cu gesturi solemne scoase din sân sticla de Pepsi și o puse pe masă. Trebui apoi să-i liniștească pe copii, care țipau de încântare, iar bărbatul ei plecă să aducă un patent și desfăcu apoi cu grijă sticla. Turnă în câte un pahar pentru fiecare copil, iar soțului ei îi lăsă un pic pe fundul sticlei.
Îi privi cu ochii plini de lacrimi cum gustau încântați din băutură, iar când soțul vru să-i dea și ei, refuză și le explică în șoaptă, ca și cum le-ar fi împărtășit o tainămare:
— De fiecare dată când îi pun Pepsi în pahar Iubitului Conducător, mă prefac că îmi tremură mâna și de fiecare dată las în sticlă câțiva stropi. Cum bea câte trei, patru sticle pe zi, vă dați seama că sunt sătulă de Pepsi ăsta până peste cap. Și nici măcar nu-mi place așa de mult…
Nu era chiar adevărat, dar era încântată să vadă privirile pline de încântare și puțină invidie ale copiilor ei. După ce băură sucul, scoase și cele două doze de lapte condensat și le puse în câte o linguriță, iar cei mici se linseră pe buze ca două pisicuțe.
După ce copiiiplecară în camera alăturată să își facă lecțiile, soțul ei o întrebă în șoaptă:
— Kae Yeho-ho, sper că ai avut grijă. Sunt bucuros că te-ai putut ține de promisiune, dar nu te mai pune în pericol.
— Totul e în regulă, dragul meu. Am avut grijă, dar pentru mai multă siguranță arde dozele de plastic în care am adus laptele, iar cu sticla și cu dopul du-te în grădină și îngroapă-le lângă gardul din spate.
În timp ce soțul ei pleca să îngroape sticla, Kae Yeho-ho se duse la copii și încercă să îi lămurească să nu se laude la școală cu faptul că băuseră Pepsi.
După ce vorbi cu ei, se duse în dormitor și se trânti pe pat, încercând să își rețină lacrimile: nu i se părea corect ca familia ei să fie în pericol de a fi deportată în lagăr pentru simplul fapt că micuții băuseră o sticlă de Pepsi. După o vreme își șterse lacrimile și hotărî în sinea ei că în mod sigur exista o cale prin care să schimbe situația.
(Va urma)
Arta grafică de Adrian Chifu