Mai mult decât senzaționalul

Ion Minulescu se dovedeşte un prozator surprinzător la fiecare nouă lectură. Receptarea creației sale fantastice (cu accente science fiction și postumane) este umbrită de o indecizie, venită însă nu de la autor, ci de la criticii săi. Povestirile lui par să balanseze între o estetică novatoare a scrierilor şi tentaţia senzaţionalismul, cel din urmă înţeles ca o concesie făcută atât literaturii populare (în sensul de literatură de masă, de consum), cât şi exprimărilor de gen jurnalistic (ale tabloidelor), ambele direcţii extrem de fertile în epoca interbelică şi cărora aveau să le cadă victimă şi alţi autori mari, printre ei Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, dar, mai ales, Cezar Petrescu. Totuşi, autorul Casei cu geamuri portocalii se dovedeşte mult mai profund, inclusiv prin ştiinţa asimilirării acestor sugestii şi presiuni venite din contextul existenţial saturat de fapt divers (element promovat de presa cotidiană sau săptămânală). Arată şi bune reflexe de a valorifica o linie tradiţionalistă fertilă, cea a fantasticului de frontieră, regăsibil în proza lui I. L. Caragiale (cu La hanul lui Mânjoală) sau Ioan Slavici (cu Hanul ciorilor). În acest registru se înscrie nuvela  De vorbă cu necuratul, o întreprindere riscantă, dar care, pe final, se dovedeşte o reuşită literară. Riscantă, deoarece autorul se încăpăţânează să ia în considerare elemente disparate şi aparent contradictorii din cele menţionate anterior, rebrodând totul pe motivul prezenţei diavolului în viaţa cotidiană.

De vorbă cu necuratul nu este o proză science fiction în puterea cuvântului, așa cum nu se încrie nici în aria fantasticului tenebros. O salvează (sau o completează!) umorul, dar și maniera lucidă de a aborda extraordinarul. Diavolul nu este ironizat și nu apare ca personaj caricatural decât într-o mică măsură, la începutul textului, când i se face un potret fără să știm însă despre cine este vorba cu adevărat: „Hainele atârnau pe el ca și cum ar fi fost de împrumutat, iar pălăria mică și proptită în vârful capului i se mișca în ritmul fălcilor ca și cum un deget nevăzut i-ar fi ridicat-o de câte ori căsca gura să vorbească. Scund și slab, cu nasul coroiat și cu figura spână și uscată ca o smochină presată, cele câteva firișoare de păr roșcat ce-i atârnau din barbă păreau absolut de prisos”[1]. Naratorul mai observă o infirmitate a șoldului drept, dar o consideră falsă, ca de altfel întreaga ținută a personajului.

Diavolul oferă… televiziune

Damian (numele… lumesc al Satanei) se prezintă sobru și… uman la întâlniri, unele excepționale, necomune omului obișnuit. Se verifică observația de mare finețe făcută de Mircea Opriță, cu referire la o altă lucrare a lui Minulescu, observație valabilă și aici: „Fantasticul însuși ne apare acum străbătut de principiile unei lucidități indestructibile, care îi organizează substanța altfel de cum ar fi făcut-o motivațiile infernale și o mai sensibilă percepție a tenebrosului”[2]. Minulescu ne prezintă un diavol modern, umanizat, adaptat la societatea de unde își alege partenerii pentru diverse acțiuni. Domnul Damian creionat de I. Minulescu are darul de a cunoaște viitorul, iar rolul lui în povestire este departe de a fi unul malefic și agresiv la adresa oamenilor. Oferă ajutor în situații dificile, având rolul de a feri oamenii de accidente, ajungând cu timpul să-i avertizeze asupra unor evenimente tragice din viitor. În acest punct, povestirea lui Minulescu devine science fiction, prin instituirea premisei că există un mecanism prin care viitorul poate fi cunoscut și controlat. Autorul aduce în scenă elemente legate de spionaj, de confruntare politică, lăsându-l pe Damian să anticipeze (și să-și informeze interlocutorii) cu privire la evenimente majore, cum ar fi reconfigurarea Europei după Primul Război Mondial, date oferite înainte ca marea conflagrație să fie încheiată. În acest context, diavolul Damian introduce și alte elemente SF. Pornind de la analogia cu dezvoltarea telegrafului (întâi cu fire, iar apoi fără de ele), Minulescu îl pune pe acesta să anticipeze radioul și televiziunea: „Ei bine, exact același lucru vi-l pot spune astăzi despre transmiterea vorbei și imaginii la distanță prin undele herziene. În lume nu este nimic imposibil”[3]. Minulescu merge mai departe și își pune personajul să facă o demonstrație practică și științifică, printr-un mecanism al dedublării multiple. Damian are o tehnologie (un aparat) cu care reușește acest lucru, astfel că martorii mai pot zări, pe lângă original, trei clone identice. Au înfățișarea umană și complexitatea originalului, însă nu pot exista independent de acesta. Suntem evident în universul postumanist al dubletelor posibile, autorul român realizând treceri pe nivele diferite, deoarece prima dată diavolul ia înfățișare umană, iar mai apoi își folosește puterile (știința!) pentru a-și dezvolta ubicuitatea prin plasarea de clone. Astfel, temele science fiction se completează cu cele postumaniste, dovedind că I. Minulescu este un autor mult mai profund decât s-a știut până acum, iar literatura lui deosebit de provocatoare.


[1] Ion Minulescu, Cețiți-le noaptea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1973, p. 105.

[2] Mircea Opriță, Istoria anticipaţiei româneşti, Editura Feed Back, Iaşi, 2007, p. 319.

[3] Ion Minulescu, op. cit., p. 141.