Mircea Opriță

Forța clișeului

Clişeele ne marchează viaţa într-o măsură mai mare decât am dori, poate, să admitem atunci când ni se pare că rutina ar fi mai de condamnat decât schimbarea, decât prospeţimea noutăţii, decât variaţia ca fenomen şi diversitatea ca rezultat al acesteia. Fie că e vorba de mentalităţi şi de reflectarea lor în comportament, fie că ne referim la gusturi şi la preferinţe culturale, nu e deloc simplu să ieşim dintre clişee şi, în plus, dacă e să fim chiar sinceri, vom recunoaşte că de multe ori nici nu vrem.

Apelul la clişee e comod, salvează timp şi energie, chiar dacă înţelegem că un asemenea mecanism mental blochează registrele creativităţii şi anulează şansa invenţiei, atât în lucrurile mici, cât şi în cele mari.

Constatările acestea generale sunt valabile şi pentru literatură. Pentru orice fel de literatură, în fond, fie ea de tip mainstream, realist, suprarealist, oniric, de acţiune detectivă, sau cu subiect SF. În toate aceste domenii rutina există, funcţionează tenace. Clişeele ajung să fie fixate chiar şi teoretic, admirate de unii ca nişte bibelouri critice bine şlefuite, contestate şi chiar sparte de alţii, spre a le înlocui cu alte clişee, pe cale de a deveni la rândul lor bibelouri pe raft. Prejudecăţi, cu alte cuvinte.

De regulă, clișeele noastre îi supără numai pe alții, pe ceilalți, care au clișeele lor și se simt foarte bine în ele. După cum se pare că ne simțim și noi bine între clișeele și prejudecățile noastre, chiar dacă cele pe care le descoperim în jur ne indispun

și uneori ne ofensează. E destul să ne gândim la clișeele rezervate de mentalitatea comună genului SF, la acele judecăți dubioase, lansate cu decenii în urmă și cu care ne-a plăcut să ne războim neîncetat, în speranța că vom mai putea schimba ceva, că le vom putea dispersa, ori măcar atenua efectele. Ca întotdeauna, multe prejudecăți pleacă din ignoranță, dintr-o necunoaștere a conținutului real al lucrului sau fenomenului cu care te întâlnești. Pleacă de la definiții puse grăbit și „după ureche”. Câtă vreme îți închipui că anticipația e doar forma aceea marginală de scrieri bântuite de nave cosmice, omuleți verzi și roboți, te consideri îndreptățit să respingi genul în virtutea convingerilor tale de cititor al unor lucrări clasice, cu conflicte „grele” și valoare estetică. Chiar așa, ce valoare estetică poate exista într-o fabulație unde personajele sunt roboții și mutanții, computerele și diverse ființe telepate? Iar dacă ți-au căzut în mână, întâmplător, și câteva texte slabe, scrise fără scânteie, atunci concluzia e limpede și cât se poate de categorică: SF-ul nu e literatură, e doar o formă de amuzament popular, producție comercială bazată pe stereotipii, pe găselnițe cu aspect tehnicoștiințific, pe fabulații incontrolabile despre viitor. Interesat de un cadru anticipat, SF-ul n-ar putea avea nici o tangență cu omul, cu sentimentele profunde, pe care de altfel le disprețuiește fiindcă ele nu se integrează într-un sistem propriu, creat în mod artificial și cultivat cu orgoliu, cu o îndârjire de sectă.

Aici apare o altă capcană pentru judecata comună: faptul că SF-ul poate deveni într-adevăr (cum s-a și întâmplat!), obiect al unui interes aparte, profund specializat. SF-ul a produs în jurul lui o „mișcare”, a creat „fani” cu gusturi restrictive și adesea discriminatorii față de restul literaturii. Mișcarea aceasta s-a coagulat în jurul unor cenacluri proprii, a emanat forme specifice de organizare și de manifestare, întâlniri periodice cu caracter zonal și național, spectacole mai mici sau mai mari în care creația propriu-zisă se lasă uneori copleșită de aspecte parazitare, de entuziasme excentrice, de joc și de joacă. Pentru cine privește de la distanță, în fugă și principialmente reticent, e ușor să tragă concluzia: acesta este SF-ul, confundând creația cu fanatismul partizan, ori cu rumoarea spumoasă și veselă produsă în jurul ei.

Literatura tradițională a organizat și ea cenacluri menite să-i susțină tendințele și inițiativele, există până și grupuri specializate în haiku, umoriștii își au cenaclurile și reuniunile lor ținute după calendar, dar asta nu pare să deranjeze pe nimeni. N-am auzit pe cineva care să spună că, din asemenea motive, poezia ar fi mai puțin poezie, iar celelalte forme ale atelierelor de creație ar scoate, pe porțiuni sau în ansamblu, literatura reprezentată de ele în afara domeniului propriu-zis literar. Cu SF-ul, însă, ar fi altceva: grupurile care îl susțin sunt doar niște „secte”, iar întreg fenomenul, eliminat (tot „principialmente”) dincolo de perimetrul literaturii, ar fi emanația unui ghetou cu conținut și forme de organizare specifice.

Ce-i drept, ideea cu ghetoul SF a apărut chiar în interiorul genului, a fost inventată de „sefiștii” americani, la care formele de organizare și de manifestare spectaculară ale „mișcării” au și fost, de altfel, cel mai bine puse în evidență pe întreg parcursul secolului XX. Ghettoul înseamnă un teritoriu minoritar cu delimitări precise în aria majoritară, o lume dispusă să-și cultive obstinat valorile proprii, delimitându-se orgolios de valorile celorlalți și, totodată, deplângând sistematic lipsa de înțelegere, refuzul altora de a accepta ceea ce nici nu cunosc, nici nu înțeleg, nici nu fac vreun

efort să asimileze. O mentalitate deloc păguboasă, în fond, cel puțin la cultivatorii de peste Ocean ai SF-ului, care, cum observa la un moment dat Ovid S. Crohmălniceanu, trăiesc excelent din tirajele astronomice ale cărților lor, chiar dacă nu sunt luați în brațe de mainstream și, în consecință, prea rar au șansa de a intra într-un dicționar literar oficial.

Păstrând proporția, prejudecăți de felul acestora au circulat și încă mai circulă și prin SF-ul românesc. Există și la noi o lume a fanilor împătimiți, cu cititori fixați temeinic în monocultură, și pentru care anticipația nu e anticipație dacă nu conține personaje specifice, aventuri schematice, conflicte și situați-tip. Dacă nu se conformează strict, cu alte cuvinte, unui sistem șablonard. Pentru aceștia, subtilitățile literaturii generale ori nu există, ori nu contează deloc, ba chiar trec drept defecțiuni de concepție și balast parazitar, atunci când apar într-un text de SF. Prejudecățile, după cum se poate observa, apar de ambele părți ale unei baricade invizibile și pe care niște mentalități dogmatice au tot interesul s-o ridice acolo, la limita dintre domenii, ca spre a se apăra reciproc de niște atacuri pe care fiecare „tabără” le vede oricând posibile, venind dinspre un teritoriu cu care nu vrea să aibă de-a face.

Dacă ar fi să dăm credit exclusiv acestor clișee tenace (din moment ce s-au perpetuat până în ziua de astăzi), ar însemna, totuși, să ne menținem în confuzia care pune semnul egalității între creația SF și mișcarea, în unele momente extrem de vie și dinamică, apărută în jurul ei. Unele comodități de gândire ne și îndeamnă să procedăm astfel. Și n-o fac doar fanaticii genului, sau literații înțepeniți în rutina subiectelor lor, în judecăți la fel de exclusiviste ca ale celor dintâi. O face adesea și lumea bună a literelor, din deja pomenitul motiv că „locuirea” în clișeu și în prejudecată e mai comodă decât abordarea temeinică a unui domeniu aflat dincolo de obișnuințele lecturilor de toate zilele.

Decât să înfrunți niște rafturi de cărți SF, în paginile cărora stau la pândă atâtea necunoscute, mai bine declari că n-ai „organ” pentru ele. Asta în caz că accepți să-ți recunoști niște limite. În caz contrar, cu o superioritate sinonimă cu suficiența, le declari pe ele, pe „necitite”: maculatură, paraliteratură, producție lipsită de valoare și de interes.

 

SF-ul ca literatură populară

Ideea că SF-ul este paraliteratură pleacă din situaţia, cât se poate de adevărată, că o mare parte din ceea ce s-a scris şi încă se mai scrie sub această etichetă chiar este altceva decât literatura în accepţia ei consacrată. În Statele Unite, ţară care are ambiţia de a se declara iniţiatoarea, dacă nu a domeniului în general, în orice caz a SF-ului modern, primele lucrări asumabile genului (încă înainte de a i se fi găsit un nume valabil până astăzi) au apărut în colecţii destinate publicului nepretenţios. Este cunoscut cazul lui Frank A. Munsey, inventatorul aşa-numitelor „pulp magazines”, broşuri tipărite pe un anume format standard, pe hârtie de proastă calitate şi, în consecinţă, cu preţuri scăzute, încât să poată fi cumpărate de oameni de condiţie modestă, cu o instrucţie precară. Evident, şi conţinutul acestor reviste burduşite de proze poliţiste, aventuri pe mare, peripeţii sentimentale etc., se adresa în mod deliberat categoriei de public pomenite mai înainte (un fel de degustători pasionaţi ai Aventurilor submarinului Dox, dacă ar fi să găsim un echivalent pe teren românesc interbelic), nicidecum unui cititor de formaţie culturală elevată.

Situaţia nu trebuie expediată cu dispreţ şi superioritate. Apariţia revistelor pulp a constituit o veritabilă revoluţie tipografică la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului al XX-lea. Produsele ei, numeroase, ieftine şi uşor digerabile, ajungeau astfel şi în case unde câştigul săptămânal era numărat cu atenţie şi drastic drămuit. Povestiri din categoria romanţului ştiinţific apăruseră în diverse publicaţii americane şi până la lansarea magazinului specializat Amazing Stories (1926), dar se poate spune că abia din acest moment – care consemnează şi oficializarea termenului scientifiction, devenit science fiction câţiva ani mai târziu – genul nostru, în varianta sa cea mai populară, şi-a luat zborul cu adevărat.

Mai mulţi factori trebuie avuţi în vedere când discutăm nivelul coborât al SF-ului din asemenea magazine. Condiţia culturală a publicului-ţintă deja am pomenit-o. Ritmul alert în care se publicau aceste broşuri de consum pretindea să fie susţinut de autori formaţi în grabă, interesaţi de subiecte şi teme specifice, prin urmare mai rar verificaţi de redactori sub aspectul talentului literar. În plus, faptul că magazinele plăteau prost, în unele perioade ajungând să scadă preţurile de la cinci-şase cenţi cuvântul la sub un cent, nu era nici el de natură să atragă mari figuri creatoare spre SF-ul lansat în plină producţie industrială.

Autorii consacraţi genului se vedeau astfel în situaţia de a scrie mult şi repede, operând cu clişee banale, sacrificând tot ce ţine de profunzimea ideatică şi de construcţia literară temeinică; ratând, cu alte cuvinte, aspectul elevat al unei scrieri, chiar şi atunci când talentul personal le-ar fi îngăduit să-l abordeze cu succes.

Nu doar americanii au avut asemenea perioade de eflorescenţă a SF-ului pe coordonate paraliterare. În Franţa, prinanii ’50 din secolul trecut, editura Fleuve Noir tipărea în condiţii aproape identice (începând cu publicul-ţintă, calitatea hâtiei, ritmul alert de apariţie a volumelor şi terminând cu drepturile de autor) colecţia Anticipation. Considerată de către fani de-a dreptul „mitică”, ea a dat naştere în scurtă vreme unei cohorte de producători de SF popular, în frunte cu Richard Bessière, autorul primelor patru romane din serie şi al multor altora, de altfel. Ba chiar şi la noi, dacă explorăm retrospectiv paginile unei publicaţii tot „mitice”, Colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice”, vom observa că o mare parte dintre prozele tipărite acolo de-a lungul anilor corespund, ca obiective şi nivel artistic, unui registru estetic diferit de cel în care operează literatura-literatură. Nouă ne este, poate, mai greu să recunoaştem lucrul acesta deschis, fiindcă n-am avut niciodată condiţiile industriale în care s-a publicat SF-ul american, chiar şi cel din Hexagon. Francezii, în schimb, în cadrul unuia dintre Saloanele lor de literatură populară, n-au pregetat să introducă o temă intitulată Les savanturiers de l’infini: la SF dans la littérature populaire, manifestare în cadrul căreia să se discute subiecte precum anticipaţia franceză din foiletoanele şi romanele de la graniţa dintre secolele XIX şi XX, influenţa SF-ului american asupra celui francez, evoluţia acestuia din urmă între cele două războaie mondiale, până la calitatea de „SF popular azi” (acesta fiind chiar titlul uneia dintre mesele rotunde).

Avem şi noi, totuşi, susţinători „grei” ai ideii că SF-ul scris de români este paraliteratură. Şi nu mă refer la impresia emanată dinspre necititorii de SF, cei ce tratează genul în stilul „băgător de seamă” al televedetelor care se consideră îndreptăţite să se pronunţe oricând şi despre orice. Mă refer la oameni aflaţi cu certitudine în temă, autori ei înşişi de anticipaţie, şi încă de bună calitate literară. Cred că aceştia s-au lăsat seduşi de prejudecata generală, suferind, sper că doar provizoriu, din cauza condiţiei de inferioritate pe care curentul principal al literaturii s-a arătat dispus întotdeauna – dar parcă mai agresiv în contextul bulversărilor de tot felul aduse de primii ani postrevoluţionari – s-o rezerve celor ce nu seamănă la faţă cu reprezentanţii lui „autorizaţi”. Între timp însă şi faţa literaturii s-a schimbat în suficientă măsură încât domeniul să nu mai poată rămâne chiar atât de ferm ancorat în prejudecăţile sale tradiţionale.

Un autor ce lasă impresia că a optat temeinic pentru considerarea SF-ului ca domeniu exterior literaturii este Voicu Bugariu. Situaţia sa este contradictorie până la paradoxal. Ca prozator, el şi-a publicat cele mai bune cărţi chiar sub eticheta genului, iar în calitate de critic şi teoretician are contribuţii mai vechi privitoare la interpretarea SF-ului din perspectiva capodoperei literare, a morfologiei basmului, în sfârşit, a literaturii manieriste cu localizare în baroc. Critica sa mai recentă, din volumul Literaţi şi sefişti (2007) pare să fi uitat toate aceste unghiuri de abordare

preponderent literare, alunecând spre o analiză de mentalităţi şi proiectându-şi constatările, generalizat şi nediferenţiat, dinspre mişcarea SF, asupra cărţilor şi autorilor acestora. Între „literaţi” şi „sefişti” n-ar exista, astfel, nicio relaţie consubstanţială, producţiile primilor integrându-se organic în literatură, ale celorlalţi neavând altă şansă decât să îngroaşe „sefultura”, o cultură „sefistă”, diferită de literatură, şi în care nici criteriul estetic, ba nici chiar talentul literar n-au ce căuta. E un mod ceva mai rafinat de a spune că anticipaţia este paraliteratură, că în cadrul ei valorile nu se diferenţiază – după criterii estetice – în opere de vârf şi în scrieri de duzină, ci după criterii sociologice, pe baza cărora totul devine o apă şi-un pământ: fandomul n-ar fi altceva decât o sectă neoprotestantă, în care scrierile de orice nivel au doar rolul unor predici pentru motivele şi subiectele genului. Scrierile acestea concurează doar între ele (fiindcă la o comparaţie cu cele din afara domeniului n-ar avea cum să participe, din nepotrivire structurală) şi contribuie astfel la construirea unui sistem propriu de valori. Care, lasă criticul să se înţeleagă, oricât de interesante ar fi ele, n-au nimic comun cu valorile literaturii veritabile, întrucât servesc altceva: „o realitate culturală de sine stătătoare”.

Teoria aceasta, care a mai circulat odinioară şi în fandomul american, este repovestită frumos de Voicu Bugariu. Are însă un mare defect: încearcă să impună drept utile în analiza genului doar criteriile sociologice şi mentalitare. Or, SF-ul nu este numai o mişcare de fani şi de mentori cenaclieri. Este, în ultimă instanţă, o sumă de autori şi de cărţi, acestea din urmă realizate nu doar în perspectiva cultivării ritualice a clişeelor generice, ci – unii spun câteodată, eu sunt mai generos şi spun adesea – cu intenţii literare greu de escamotat. Chiar şi acolo unde SF-ul este în continuare industrie „grea”, tot se mai ridică deasupra oceanului de prefabricate literare „câte un mimoid sau o superbă asimetriadă”, cum sună o inspirată formulare a lui Cristian Tudor Popescu din prefaţa la antologia sa Imperiul oglinzilor strâmbe (1993). Cei care au citit romanul lui Stanislaw Lem, Solaris, ştiu foarte bine la ce se face aluzie. Ştie şi Bugariu, care a şi consacrat acestui roman pagini memorabile, discutându-l ca literatură.

Există aşadar în SF destule rezultate superioare, pentru interpretarea cărora un pat al lui Procust, manufacturat pe prejudecata că întreg genul aparţine extraliterarului, n-ar fi decât un obiect de inutilă tortură. Acceptând că numeroase scrieri SF se simt excelent în perimetrul literaturii populare, va trebui să admitem şi manifestarea unei tendinţe esenţialmente literare, pe seama căreia genul progresează şi îşi constituie valorile de rezistenţă.

 

Rădăcini literare

Scriindu-și celebrele romane Omul invizibil, Războiul lumilor și Insula doctorului Moreau, H.G. Wells n-a avut nicio clipă sentimentul că aceste cărți nu erau literatură, ci doar pe acela că literaturii sale de tinerețe nu i se recunoștea dreptul la originalitate și libertatea de a ieși în arenă cu altă față decât cele cu care se obișnuiseră cititorii și criticii rutinați de la granița dintre secolele XIX și XX. „Așa s-a întâmplat – notează el în Încercare de autobiografie – că fiecare dintre noi, cei care am început să scriem în anii nouăzeci, a fost considerat un «al doilea» cutare sau cutare. În decurs de doi sau trei ani, eu însumi am fost întâmpinat ca al doilea Dickens, al doilea Bulwer-Lytton și al doilea Jules Verne. Dar mai eram și un al doilea Barrie, deși James Matthew Barrie nu era cu nimic mai mult decât contemporanul meu, iar când am început să scriu povestiri, am devenit un al doilea Kipling… Mai târziu am figurat ca al doilea Diderot, al doilea Carlyle și al doilea Rousseau”.

Cred că ar fi trebuit să-i mai risipească din supărare faptul că fusese așezat în trena unor scriitori, unii dintre ei chiar mari, și nu în grămada amorfă a producătorilor de paraliteratură, cum s-ar arăta dispuși s-o facă „rafinații” de mai târziu.

SF-ul are, fără îndoială, și o rădăcină literară, chiar dacă aspectul ei nu se confundă cu al întreagii literaturi cunoscute de omenire de-a lungul istoriei sale și nici măcar cu multe dintre formele ce fac gloria momentului actual. Cu toate amuzamentele „lejere” pe care le descoperim în modul său propriu de a se referi la niște realități contemporane, Edgar Allan Poe rămâne un scriitor greu de dislocat din literatura americană, iar dincolo de fantasticul pe care l-a cultivat, câteva genuri noi (cum ar fi literatura detectivă și anticipația) și-l pot revendica drept genial întemeietor. Pomenitul Edward Bulwer-Lytton nu era nici el în afara literaturii engleze de la mijlocul veacului al XIX-lea, iar romanul său intitulat Rasaviitoare se bucura de notorietate cu tot aspectul său de utopie din categoria lumilor pierdute în spațiul subteran al planetei și cu tot interesul autorului său pentru o energie universală cvasiocultă. Cât despre Jules Verne, cu care Wells își împărțea renumele în epocă, și în cazul său exegeza și-a cam depășit prejudecățile mai vechi, care îl trimiteau ca pe un Moș Crăciun în mijlocul copiilor, ca autor de literatură ușoară și exclusiv de divertisment. Michel Butor și Roland Barthes, bunăoară, au putut să vadă în opera lui straturi profunde și simboluri cu deschidere spre mit, în vreme ce Mircea Eliade se arată de-a dreptul fascinat de aventura inițiatică a unui roman ca O călătorie spre centrul Pământului, și totodată surprins de opacitatea criticilor literari față de „un asemenea excepțional document, această inepuizabilă comoară de imagini și arhetipuri”.

Hugo Gernsbach, luxemburghezul emigrat de tânăr în SUA și de a cărui inițiativă se leagă apariția primei publicații specializate în SF, Amazing Stories, n-a fost, e adevărat, decât un amator în scrisul propriu, autor al unui roman de predicții făcute pe seama electricității (Ralph 124C 41+) și al unui ciclu de povestiri centrate pe figura Baronului Münchausen, personaj pe care îl trimite în Lună și pe Marte, ca să se familiarizeze cu vestitele canale și cu alte curiozități de-ale locului. Dar în 1926, când lansase revista amintită, reedita în paginile ei numeroase povestiri de H.G. Wells, Jules Verne și Poe, pe care Gernsbach îi considera în mod deschis fondatorii genului. Lucrul acesta ne spune următoarele: că, în ciuda pretențiilor americane de a fi inventat în laboratoare proprii SF-ul, genului i se recunoștea public o puternică sursă europeană, și încă nu doar anglo-saxonă, ci izvorâtă și dintr-un perimetru continental; că, iarăși în ciuda unei invazii de texte comerciale, datorate producătorilor proprii care își vindeau marfa ieftină sub nume real și sub zeci de pseudonime, nivelul profesionist și de bună calitate literară era recunoscut și el în textele celor trei „părinți fondatori”.

Din păcate, ne mai spune un lucru, de data asta neplăcut: că nenumărate alte nume și titluri de opere, răspândite – în epocă – pe o mare suprafață din Europa (Maurice Renard și J.-H. Rosny Aîné în Franța, Kurd Lasswitz în Germania, K.E. Țiolkovski și Aleksandr Kuprin în Rusia, Karel Čapek în Cehia, Karinthy Frigyes în Ungaria, ca să nu mai pomenesc și de autorul primului roman SF românesc, Victor Anestin), rămâneau departe de locul unde începuseră să fiarbă cazanele locomotivei cu însemnele SF.

Dintre numele acestea, Renard, Rosny Aîné, Čapek și Karinthy înseamnă realmente ceva pentru istoria literară a țărilor pe care le reprezintă, încât, neparticipând din bună vreme la aventura mondială a genului, nu se poate ști astăzi cine a pierdut mai mult: ei înșiși, țările lor, sau chiar SF-ul mondial.

Până la urmă, genul s-a dezvoltat într-o interesantă arborescență de opere, multe virate spre maculatura de consum, dar destule intrate și în zona pretențiilor literare, năzuind la mai mult decât să repete neobosit subiecte clișeistice și eroi subțirei, îmbrăcați în costume sclipitoare și cu pistolul-laser la brâu.

Rămânând încă o clipă în perioada aurorală, să ne amintim că un roman precum Orașele scufundate de Felix Aderca, deși operează cu idei și viziuni din categoria celor ce fac deliciul oricărei anticipații pe termen lung, construiește totuși o lume a decadenței planetare în imagini pregnante, îngrijit lucrate și de o calitate literară care îl făcea pe G. Călinescu să discute scrierea, în Istoria sa din 1941, ca pe un cap de serie valorică în opera acestui scriitor. Venind mai încoace, vom găsi în spațiul european destule alte exemple de SF cu dovedite calități literare, precum și autori ai genului acceptați de literaturile țărilor pe care le reprezintă. Nu văd, de pildă, pe ce motiv s-ar debarasa literatura poloneză contemporană de contribuția în domeniu a lui Stanislaw Lem, sau de ce n-ar încăpea Arkadi și Boris Strugațki într-o literatură care l-a dat pe Evgheni Zamiatin înaintea lor.

Adevărul e că spațiile unde genului îi va fi cel mai greu săși facă recunoscute meritele, fie și în ipostazele sale superioare, sunt tocmai acelea care s-au lăsat seduse, apoi invadate de SF-ul comercial. Franța și Italia, de pildă, unde pe la mijlocul secolului trecut erupseseră nenumărate serii și colecții, bazate în special pe producțiile americanilor de toate calibrele și ale mercenarilor autohtoni specializați în anticipație clișeistică, nu duc lipsă nici de scrieri de calitate. Totuși, îmi vine să cred că autorii lor nu-și vor putea face prea curând loc la masa selectă a literaturii oficiale – bunăoară francezii alături de J.-H. Rosny Aîné, care, nefiind bruiat de avalanșa nechemaților, a avut incontestabil mai mult noroc. Nu altfel stau lucrurile în Statele Unite, unde teribilul „activism” SF i-a derutat pe mulți, lăsându-i să creadă că genul nici nu poate exista în afara „getoului” unde, așa cum am mai spus, foarte mulți – și autori, și cititori, și comentatori specializați – se simt foarte bine. Există însă o presiune a numerelor mari, în virtutea căreia trebuie să admitem că, acolo unde producțiile genului se tipăresc an de an cu sutele și cu miile, nu se poate ca din atâtea mormane de cărți să nu se separe câteva zeci de scrieri ce-și refuză condiția elementară, urcând spre un nivel superior de realizare artistică.

Dintre cei „clasicizați”, deși am și alte opțiuni, mă opresc la două nume: Ray Bradbury și Kurt Vonnegut Jr. Fiecare, în felul său, face cinste și SF-ului, și literaturii generale. Fiecare s-a ferit însă cu grijă să treacă pentru ceilalți drept un om de ghetou, împlinindu-și opera proprie pe coordonate multiple. Au făcut astfel o inteligentă demonstrație de talent și de adaptabilitate. Prin câteva dintre cărțile sale (Cronici marțiene, Omul ilustrat, romanul 451 Fahrenheit și altele), citite și citate și la o jumătate de secol după publicarea lor, Ray Bradbury se găsește în plin SF de excelentă calitate. A făcut însă și lucruri pentru care sefiștii duri l-ar fi putut marginaliza, scriind piese de teatru, scenarii de film, eseuri și chiar volume de poezie. Kurt Vonnegut, autor al romanului Sirenele de pe Titan și al unui apreciabil număr de povestiri SF, a avut mereu dorința de a se „delimita” de gen, ajungând în cele din urmă să fie considerat unul dintre cei mai importanți scriitori americani de după al doilea război mondial. Dar nu s-a „delimitat” genul de el, întrucât mai toate romanele sale pe teme variate și incitante ale realității americane sunt bântuite de idei SF, de problemele și figurile fandomului american, ba chiar și de extratereștrii de pe Tralfamadore, toate aceste motive supuse din plin ironiei și umorului negru, care „dau bine” și în SF-ul literar propriu-zis.

 

Știința ca personaj

Una dintre relațiile pe care teoreticienii interesați de SF s-au văzut nevoiți să o ia mereu în discuție a fost cea dintre genul nostru și știința chemată să dea un conținut specific nu doar numelui său, ci și materiei constitutive. Relația respectivă a stârnit „valuri” mai ales la mijlocul și în a doua jumătate a secolului trecut, când anticipația părea mai preocupată de identitatea sa decât astăzi, când se presupune că o are, iar eforturile de teoretizare urmăresc mai degrabă felul cum se schimbă această identitate sub presiunea unor factori evolutivi.

Atunci, însă, niște producții ce se străduiau să intre în formula de literatură „științifico-fantastică” la noi și în aria de influență sovietică, de „science fiction” în aria anglo-saxonă și în restul Europei, ar fi trebuiut să fie, în ochii multora, destul de marcate de semnele științei, pentru a fi percepute ca altceva, și anume, drept creații cu personalitate proprie în spațiul unde avea drept de manifestare literatura în general.

Există, bineînțeles, și o mărginire – hai să-i spunem savantă – care tinde să impună SF-ului o știință osificată în ilustrările ei de manual. Anticipația ar fi astfel o formă de repovestire plăcută a unor noțiuni științifice aride, scumpe omului de știință, dar mai greu de înghițit de către cititorul de rând. Cine a apucat să parcurgă romanul Plutonia își va aduce aminte că paleontologul sovietic V.A. Obrucev își trimitea personajele să exploreze o reinventată lume a dinozaurilor anume spre a instrui ușor un public străin de profesia lui academică. Metoda aceasta era destul de răspândită și în Occident încât să-i putem asocia până și scrieri de-ale lui Isaac Asimov, bunăoară romanul Călătorie fantastică, unde scopul aventurii era o feerică și instructivă excursie prin universul interior al corpului uman. La noi, un roman care în anii ’50 a cunoscut nu mai puțin de trei ediții succesive, Drum printre aștri, își purta exploratorii prin sistemul solar și, mai ales, prin pagini înțesate de informații despre planete, sateliți, comete și asteroizi, ca și cum rostul SF-ului ar fi fost doar acela de a face lejer concurență manualelor de astronomie.

  1. M. Ștefan, care este unul dintre autorii pomenitului periplu interplanetar, a și ținut, de altfel, să-și impună metoda prin articole precum Între știință și literatură, Pentru o fantezie bazată pe știință unde explica de ce ar fi trebuit ca anticipația să rămână mereu cu picioarele pe terenul ferm al faptelor științifice dovedite. Ironie a soartei, făcea asta chiar în momentul când mormane de date antrenate de el în descrierea planetelor Venus și Marte sufereau accelerate căderi în desuetudine, devalorizându-se ca „adevăruri” științifice acceptate. Argumentele autorului se constituie într-o teoretizare sentimentală și pro domo a raportului dintre știință și literatură, reducând SF-ul la funcția vulgarizării științifice și tratând cu opacitate eventualitatea altor funcții posibile. Un teoretician veritabil, ca Florin Manolescu, în teza sa despre LiteraturaSF, n-avea cum să mai dea credit unor asemenea tratamente restrictive. Discutând cele patru tipuri de atitudine științifică stabilite de Henri Baudin: vulgarizarea (popularizarea), anticipația, viitorologia (futurologie sau prospectivă) și extrapolarea, el plasa popularizarea pe o treaptă inferioară în raport cu genul nostru, în vreme ce alte atitudini, și în special extrapolarea, le găsea mai adecvate la obiectivele speciale ale SF-ului, între care descoperirea, prin recurs la știință, a unei situații existențiale noi.

Pentru cei deprinși să manipuleze cu subtilitate conceptele teoretice, nu știința în sine contează în SF, ci proiecția sa într-o dimensiune imaginară, aflată dincolo de exactitatea și de perimetrul strict determinat ale faptelor științifice ori tehnologice.

Roger Caillois, bunăoară, vorbea de un miraculos științific care ar fi pe cale să ia locul tradiționalului miraculos al literaturii fantastice, deși se bazează pe datele științei, pe „paradoxurile, aporiile, consecințele ei, extreme sau absurde, pe ipotezele temerare care scandalizează bunul-simț, verosimilul și obișnuința”. Chiar și pentru Kingsley Amis, deși îmi pare mai puțin tentat de ademenirile conceptului de miraculos științific, preferând să construiască relația discutată aici în termeni mai tereștri, opera SF tratează situații neîntâlnite în lumea cunoscută, dar – ca să-l citez exact – „a căror existență se sprijină pe o inovație oarecare, de origine umană sau extraterestră, în domeniul științei sau al tehnologiei, să spunem chiar al pseudo-științei și al pseudo-tehnologiei”.

Iată că apar termeni de spaimă pentru adepții citării rigide a științei în SF: „pseudo-știință”, „pseudo-tehnologie”.

Dar ce făceau, la urma urmei, clasicii genului, de care nici măcar încăpățânarea scientistă a unui I.M. Ștefan n-ar fi avut curajul să se atingă? Jules Verne îi trimite pe Michel Ardan și pe tovarășii săi din Gun Club „în jurul Lunii”, propulsați de un proiectil tras dintr-un tun uriaș. H.G. Wells își expediază „primii oameni în Lună” cu o sferă bazată pe principiul antigravitației, concept tot atât de născocit ca și tunul-minune turnat în scoarța Pământului. Istoria genului înregistrează atitudini pro domo și în cazul lor, bunăoară secvența în care Verne își consideră tunul perfect fezabil și adecvat scopului său astronautic (deși toate calculele ulterioare aveau să dovedească soluția drept o himeră), învinuindu-l pe Wells de lipsa rigorii științifice și cerându-i imperativ să prezinte miraculoasa „cavorită” imediat. Când interzicea SF-ului să-și miște vehiculele galactice cu viteze superioare vitezei luminii, pe motiv că așa ceva contrazice adevărurile stabilite ale științei, autorul romanului Drum printre aștri nu era nici el mai puțin ridicol, dar măcar nu știu să fi pretins colegilor neînțepeniți în hard science să ni se înfățișeze dinainte cu vehiculele lor supraluminice, spre a fi vizionate și certificate public.

Aici nu pot decât să fiu de acord cu Ion Hobana, care ne invită la prudență în ce privește condamnarea unor idei menite să forțeze limitele fanteziei cu argumentul unor soluții științifice astăzi în vogă, iar mâine, poate, rămase doar în arhivele cercetării. „Orice încercare de a îngrădi fantezia pe temeiul unor referiri la stadiul actual al ştiinţei şi tehnicii” – susține pe bună dreptate Hobana – devine ridicolă în vecinătatea unei sentințe surprinzătoare a lui Niels Bohr, bună să dovedească faptul că în epoca actuală înșiși oamenii de știință „proclamă necesitatea unei «idei nebuneşti» pentru a duce mai departe fizica particulelor elementare”.

Cert este că, dincolo de polemicile mai mult sau mai puțin discrete ale teoreticienilor, SF-ul își vede de ale lui, folosind știința ca pretext și, mai ales, ca aventură a spiritului, în marginea căreia genul poate broda propriile sale aventuri. În confruntarea cu Jules Verne, care era un harnic explorator de atlase și enciclopedii, însă ca om de știință un autodidact, Wells vine cu o veritabilă pregătire științifică în domeniul biologiei evoluționiste.

Ca literat, își permite totuși să manipuleze datele științei în așa fel încât să poată crea în sensul lor tablouri impresionante, filme accelerate ale cosmogoniei (în Primii oameni în Lună), ori ale stingerii universale (în Mașina timpului). Ca să poată ajunge la ele, autorul englez nu putea să se împiedice în amănunte precum inexistența substanței antigravitaționale în repertoriul actualelor descoperiri științifice, sau caracterul ipotetic al călătoriei în timp, sau împrejurarea că invizibilitatea, înfăptuită eventual cu succes, ar fi produs totodată din personajul Griffin și un orb absolut, fiindcă analiza științifică a procesului imaginat de Wells conduce firesc la această concluzie.

În SF, știința aduce idei incitante, dar nu va avea ambiția de a-și construi propriile valori pe un teren care de fapt nu-i al ei. Când își impune să fie om de știință veritabil, autorul de ficțiuni anticipative nu este nici una nici alta. SF-ul practică mai curând o știință elastică, a ipotezelor erupte nu neapărat din mijlocul, ci mai degrabă în marginea faptelor științifice acceptate, și mai rar dintre platitudinile factologiei, cărora – dacă vrea cu adevărat să producă un cadru adecvat subiectelor sale – va trebui să le prefere insolitul spectaculos, fie și neconfirmat de cercetările științifice veritabile. Pseudoștiințele, științele jucăușe de felul patafizicii lui Alfred Jarry (ca „știință a soluțiilor imaginare”) toate acestea își câștigă drept de cetate în SF, dacă ficțiunea genului se simte servită de ele pentru scopurile sale literare. Știința poate fi aici temă, subiect, uneori chiar personaj – inteligent sau grobian, rafinat sau înșelător, pozeur, lăudăros, „într-o ureche” sau chiar nebun, după cum o personifică autorul. Iar înainte de a-și impune cu orice preț adevărurile proprii și de a schimba lumea prin intermediul lor, sarcina ei e, poate, mai degrabă, așa cum se spune că a reușit și în cazul lui Wells: să schimbe în oameni modul rutinat în care văd ei lumea.