Mircea Opriță

Cândva, în propria-mi copilărie,

obişnuiam s-o iau şi eu haihui

prin cer, printre cele o mie

de constelaţii ale nimănui.

Aşteptam cu emoţie vie

o mare surpriză, vreo întâlnire posibilă

îndată ce ai dat –

agăţat de Polară un pic –

colţul pe după osia Carului Mic,

sau după Orion,

în nebuloasa lui afundat

ca într-o beznă teribilă

străfulgerată ici-colo de palid neon.

Pândeam să se nască vreo stea

într-o explozie, într-o colosală mirare

din praf şi gaze,

ori poate dintr-o vâlcea

de nimic poleit în câteva raze.

Era o minune atunci când băteam

cu degetul făcut cârlig, ca un cui,

la uşa vreunui nepământean

ceva mai verde, mai albăstrui,

mai cu urechile pâlnie şi trompă-n loc de nas.

Poate mi-era şi frică să pătrund în lumea lui

de porţelan pictat cu flori de ananas,

cu tobogane lungi de cauciuc întins

pe care ca nişte păianjeni iuţi

alunecau prelins

extravaganţii lui concetăţeni micuţi

veniţi să facă dinaintea mea popas.

N-aş spune că era un timp sărac

în gânduri şi-n dorinţi,

că râsul nu l-am învăţat şi că posac

urcam pe scări cereşti, nemaiumblate de părinţi.

Aş spune însă

că-n drumurile-acelea necuprinse

pe care mă-ndemnam seară de seară

aveam drept sprijin doar

un strop de fantezie şi de jar,

o rază subţirică şi sprinţară

ca un ac de busolă

cu care îţi cauţi direcţia

până la intersecţia

Pleiadelor cu Boreala Auroră.

Voi, dragii mei, poate v-aţi mai schimbat,

încât observ că vă place

să fiţi conduşi de taste, de butoane,

iar plimbarea voastră se face

prin universul ciudat

unde toate lucrurile sunt baloane

de săpun electronic: repede cresc

şi se sparg, cu viteze astrale,

nici n-apuci să le vezi pe ecran cum roiesc

c-au şi dispărut

dincolo de agerimea privirii tale,

luând-o năvalnic de la început.

Voi porniţi haihui printr-o lume

de fantome viclene,

de cotropitoare spume

strecurate sub gene,

pipăite cu gând îndârjit

şi cu o poftă de joacă nebună,

prelungită la nesfârşit,

zeci de ani şi o lună,

deci cam fără măsură,

până vă cade capul pe tastatură

şi-n somn zbuciumat vânaţi mai departe

roboţi cu criminală ambiţie,

care aruncă grenade şi trag din orice poziţie,

când din faţă, când dintr-o parte,

sau fiara cea hâdă, ieşită

din nişte genuni de rutine şi biţi

să vă muşte cu falca ei teşită

dacă sprinten din cale-i nu vă feriţi.

Acum, să fiu drept!

 

Pot şi eu să accept

că extratereştrii voştri de iluzie nu-s

mai puţin adevăraţi decât ai mei,

dar suferi, totuşi, orişicât nu vrei,

să vezi, de fapt să văd chiar eu că v-aţi pus

patul în computer, că acolo v-aţi dus

şi hăinuţele, şi ghetele, şi genţile de şcoală,

iar din lumea asta virtuală

degeaba vă mai strigă mama la masă:

vouă tot mai puţin vă pasă,

şi azi-mâine m-aştept

să lipiţi pe-un colţ de monitor

cu ecranul mare şi multicolor

numărul vostru de casă.

Sau poate că-s invidios

pe voi şi pe internet,

cu care, de curiozitate ros,

poţi ajunge într-un fragment de secundă

la capătul Pământului, ori pe dunga Lunii,

ba chiar mai departe, unde sorii abundă

şi Galaxia îşi revarsă bogăţia cununii

cu constelaţiile în relief.

Iar dacă ai chef,

descinzi până şi pe un minuscul aerodrom

dintr-o margine de atom

rotitor, unde altă suflare

şi alte rânduieli stăpânesc

destinele locului, spre îndelunga mirare

a simţului nostru pământesc.

Mai aud că, tot astfel, într-o clipire,

te poţi repezi mai pe-aproape,

în Roma strămoşilor, la vikingi cu aprigă fire,

ori în Olanda cea împresurată de ape,

să mai admiri o lalea, să mai bei o cafea

la Paris, pe terasa picurată cu soare,

ori gura s-o caşti

de la Crăciun pân-la Paşti

prin muzeele lumii, sau lângă

Niagare detunătoare.

Dacă-i aşa, faceţi-mi loc şi mie

în căsuţa voastră cât o colivie

şi nu vă tot miraţi

că prin computer umblu ca o babă şchioapă

ce pipăie cu cârja fiecare groapă,

ca un străin cu calea bâjbâită

prin lumea asta nouă şi aiuritoare,

unde, de-atâtea semne stranii derutaţi,

năduşeala te-apucă şi mintea te doare.

Hai, luaţi-mă voi de mână şi mă dirijaţi!