Mircea Opriță
Cândva, în propria-mi copilărie,
obişnuiam s-o iau şi eu haihui
prin cer, printre cele o mie
de constelaţii ale nimănui.
Aşteptam cu emoţie vie
o mare surpriză, vreo întâlnire posibilă
îndată ce ai dat –
agăţat de Polară un pic –
colţul pe după osia Carului Mic,
sau după Orion,
în nebuloasa lui afundat
ca într-o beznă teribilă
străfulgerată ici-colo de palid neon.
Pândeam să se nască vreo stea
într-o explozie, într-o colosală mirare
din praf şi gaze,
ori poate dintr-o vâlcea
de nimic poleit în câteva raze.
Era o minune atunci când băteam
cu degetul făcut cârlig, ca un cui,
la uşa vreunui nepământean
ceva mai verde, mai albăstrui,
mai cu urechile pâlnie şi trompă-n loc de nas.
Poate mi-era şi frică să pătrund în lumea lui
de porţelan pictat cu flori de ananas,
cu tobogane lungi de cauciuc întins
pe care ca nişte păianjeni iuţi
alunecau prelins
extravaganţii lui concetăţeni micuţi
veniţi să facă dinaintea mea popas.
N-aş spune că era un timp sărac
în gânduri şi-n dorinţi,
că râsul nu l-am învăţat şi că posac
urcam pe scări cereşti, nemaiumblate de părinţi.
Aş spune însă
că-n drumurile-acelea necuprinse
pe care mă-ndemnam seară de seară
aveam drept sprijin doar
un strop de fantezie şi de jar,
o rază subţirică şi sprinţară
ca un ac de busolă
cu care îţi cauţi direcţia
până la intersecţia
Pleiadelor cu Boreala Auroră.
Voi, dragii mei, poate v-aţi mai schimbat,
încât observ că vă place
să fiţi conduşi de taste, de butoane,
iar plimbarea voastră se face
prin universul ciudat
unde toate lucrurile sunt baloane
de săpun electronic: repede cresc
şi se sparg, cu viteze astrale,
nici n-apuci să le vezi pe ecran cum roiesc
c-au şi dispărut
dincolo de agerimea privirii tale,
luând-o năvalnic de la început.
Voi porniţi haihui printr-o lume
de fantome viclene,
de cotropitoare spume
strecurate sub gene,
pipăite cu gând îndârjit
şi cu o poftă de joacă nebună,
prelungită la nesfârşit,
zeci de ani şi o lună,
deci cam fără măsură,
până vă cade capul pe tastatură
şi-n somn zbuciumat vânaţi mai departe
roboţi cu criminală ambiţie,
care aruncă grenade şi trag din orice poziţie,
când din faţă, când dintr-o parte,
sau fiara cea hâdă, ieşită
din nişte genuni de rutine şi biţi
să vă muşte cu falca ei teşită
dacă sprinten din cale-i nu vă feriţi.
Acum, să fiu drept!
Pot şi eu să accept
că extratereştrii voştri de iluzie nu-s
mai puţin adevăraţi decât ai mei,
dar suferi, totuşi, orişicât nu vrei,
să vezi, de fapt să văd chiar eu că v-aţi pus
patul în computer, că acolo v-aţi dus
şi hăinuţele, şi ghetele, şi genţile de şcoală,
iar din lumea asta virtuală
degeaba vă mai strigă mama la masă:
vouă tot mai puţin vă pasă,
şi azi-mâine m-aştept
să lipiţi pe-un colţ de monitor
cu ecranul mare şi multicolor
numărul vostru de casă.
Sau poate că-s invidios
pe voi şi pe internet,
cu care, de curiozitate ros,
poţi ajunge într-un fragment de secundă
la capătul Pământului, ori pe dunga Lunii,
ba chiar mai departe, unde sorii abundă
şi Galaxia îşi revarsă bogăţia cununii
cu constelaţiile în relief.
Iar dacă ai chef,
descinzi până şi pe un minuscul aerodrom
dintr-o margine de atom
rotitor, unde altă suflare
şi alte rânduieli stăpânesc
destinele locului, spre îndelunga mirare
a simţului nostru pământesc.
Mai aud că, tot astfel, într-o clipire,
te poţi repezi mai pe-aproape,
în Roma strămoşilor, la vikingi cu aprigă fire,
ori în Olanda cea împresurată de ape,
să mai admiri o lalea, să mai bei o cafea
la Paris, pe terasa picurată cu soare,
ori gura s-o caşti
de la Crăciun pân-la Paşti
prin muzeele lumii, sau lângă
Niagare detunătoare.
Dacă-i aşa, faceţi-mi loc şi mie
în căsuţa voastră cât o colivie
şi nu vă tot miraţi
că prin computer umblu ca o babă şchioapă
ce pipăie cu cârja fiecare groapă,
ca un străin cu calea bâjbâită
prin lumea asta nouă şi aiuritoare,
unde, de-atâtea semne stranii derutaţi,
năduşeala te-apucă şi mintea te doare.
Hai, luaţi-mă voi de mână şi mă dirijaţi!
