Mircea Opriță

Deşi SF-ul nu este străin, prin unele opere ale sale, de spiritul şi chiar de tehnicile poetice, nu poezia, ca gen liric definit conform teoriilor literare clasice şi ca formă de expresie specializată, constituie mediul său „natural” de manifestare. SFul este indisolubil legat de „poveste”, de evoluţia unui fir epic capabil să antreneze pe traseul său – fie direct şi liniar, fie sinuos – elementele de cadru specifice, personajele tematice şi conflictele imaginabile în contextul unor convenţii generice proprii.

Cu toate acestea, atât în aria internaţională a anticipaţiei, cât şi la noi, au apărut sporadic lucrări compuse în versuri. Unele reprezintă reacţii „la cald” stârnite de evenimente ştiinţifico-tehnice excepţionale, precum experimentul de la Geneva al Organizaţiei Europene pentru Cercetări Nucleare (CERN), lansat în octombrie 2008 prin acceleratorul de particule cunoscut ca „Large Hadron Collider” şi de la care presa de senzaţie aştepta să vadă generându-se artificial un mini-Big Bang, cu efecte catastrofale pentru planeta Pământ. Momentul a produs curiozităţi de felul reportajului versificat de Katherine McAlpine, tradus la noi de György Györfi-Deák şi Simone Györfi sub titlul de comică rezonanţă Rapul hadronilor babani, din care putem revedea un fragment:

„Pe sub munte, două’ş’şapte kilometri în tunel,

Se rotesc în cerc protonii, în cămaşă de oţel,

Din Elveţia în Franţa şi viceversa înapoi,

Fac din oameni de ştiinţă nişte anonimi eroi.

 

Șasezeci de ţări dau banii, două raze se ciocnesc

În inima detectorilor protonii se unesc

Și toată energia zăvorâtă-n plămădeală

Devine masă, scoate particule la iveală.

 

Și-atunci…

 

LHCb caută antimateria,

ALICE vede ce face-artileria

CMS şi ATLAS stau în aşteptare,

Noi particule răsar la observare” etc. etc.

Asemenea platitudini înmlădiate nu ne vor spune nimic sub aspect literar, ideile respective având în mod cert şanse mai bune de expresie sub forma unui sobru articol de popularizare a ştiinţei. Există însă şi poeme ocazionale mai ambiţioase decât acest text de strictă oportunitate, compus spre a fi cântat în cadrul unor spectacole de divertisment muzical. Zborul primului om în Cosmos, care n-a fost deloc mai puţin „epocal” decât experimentul LHC, a produs la noi o veritabilă explozie de entuziasme organizate poetic, cum atestă, între altele, o plachetă tipărită la Editura Tineretului în 1961, sub titlul Cerul cucerit. Ode, imnuri, reportaje lirice, chiar şi simple notaţii ritmate şi rimate, declaraţii de adeziune la eveniment apar aici sub semnătura unor scriitori români activi şi de notorietate în epocă, de la Tudor Arghezi şi Mihai Beniuc, până la tinerii, pe atunci, Nichita Stănescu şi Florin Mugur. Cu toţii slăvesc figura lui Iuri Gagarin, se emoţionează de acest prim pas făcut de om dincolo de limita care-l ţinuse prizonier al gravitaţiei terestre. Nu sunt creaţii SF, dar vibrează în prezenţa unui fapt tehnico-ştiinţific de excepţie, prin care anticipaţii mai vechi pătrundeau în plină actualitate, răsfăţându-se pe primele pagini ale cotidianelor din întreaga lume. Nu e lipsit de interes să revedem contribuţia lirică la eveniment a scriitorilor care s-au manifestat sau aveau să se manifeste de atunci înainte şi ca autori de SF. Victor Eftimiu, bunăoară, care în final de carieră cultiva în sonete inclusiv motivul paleoastronauticii, comentează zborul lui Gagarin în versuri de un academism plat şi rece:

 

„Escaladând ale tăriei schele

Ca-n visele atâtor generaţii

Întâiul om călătorind prin spaţii

S-a reîntors, cu ochii plini de stele.

 

Drumeţ sub bolţile de constelaţii,

Biruitor stihiilor rebele,

A smuls ale neantului perdele,

Stârnind universale aclamaţii.”

Prilej ca poetul să aclame la rândul său valori umane abstracte: „Mărire ţie, minte omenească!”, „Popoarelor, mereu tot înainte!” şi aşa mai departe. Horia Aramă, în schimb, îşi construieşte poemul (La porţile Cosmosului) pe un imperativ moral:

 

„Oameni, descoperiţi-vă la porţile mele.

Apropiaţi-vă de porţile mele curaţi, străvezii.

Venind către mine, scuturaţi de pe sandalele voastre

Vanitate şi calcul, ambiţii, iubire de sine.

Gravată în dure incizii, pe tălpile lor

Să rămână, odă laconică, numai Istoria.”

Mihu Dragomir şi Mioara Cremene politizează evenimentul în stilul mai general al epocii, primul apreciind (în Luna primăverii comuniste) că asaltul cerului de către om ar avea menirea „să-ncrusteze şi-n ceruri calendarul/ ce-ncepe în Octombrie de foc”; ceea ce spune, cu alte cuvinte, şi autoarea de mai târziu a romanului Mărirea și decăderea planetei Globus:

 

„Să te numeşti simplu, cetăţeanul Iuri Alexeevici Gagarin

şi-ntr-o singură zi, să devii un simbol,

să-ţi joace infinitul la ferestre

şi să-l notezi în jurnalul de bord cu scris calm şi egal,

să rupi vechile lanţuri terestre

şi să transmiţi: «Totu-i normal… normal!» –

şi să pluteşti, să pluteşti, în spaţiu fără nicio piedică.

Da, e-o tărie normală,

Pe care ţi-o dă puterea sovietică!”

Puţine sunt, în această antologie alcătuită sub imperiul urgenţei şi al emoţiei, situaţiile în care conjuncturalul produce şi poezie veritabilă, încadrabilă fără stridenţe în opera generală a poeţilor semnatari. Un asemenea caz îl reprezintă poemul Spre stele, în tonalitatea şi cu largile gesturi ritualice pe care le ştim din discursul obişnuit al lui Geo Dumitrescu:

 

„V-am spus: voi pleca, în curând voi pleca,

de multă vreme v-am spus, m-aţi văzut pregătindu-mă,

măsurând depărtările, adunând merinde, înhămând caii,

trebuie să plec, v-am spus, a sosit vremea…

Și am deschis uşa unei imagini

care a intrat plină de zăpadă friguroasă,

cu mustăţile pline de chiciură; –

dar zăpada nu era zăpadă, ci pulbere cosmică, zăpadă lactee

şi imaginea nu era imagine, ci o simplă

fotografie stângace a săptămânii viitoare…”

O poezie SF mai direct angajată în problematica genului, iar pe de altă parte conştientă de faptul că aparţine acestuia din urmă, a erupt pe la mijlocul secolului XX. În Franţa, reprezentantul ei de o oarecare notorietate este Charles Dobzynski, dar asemenea alunecări de motive specifice spre meditaţia lirică se întâlnesc şi la americani, inclusiv în poeziile lui Ray Bradbury, care în aceeaşi perioadă erupsese spectaculos pe scena genului nostru cu splendidele sale Cronici marţiene. Spaţiul est-european al SFului participă şi el la asemenea transcrieri poematice ale unor imagini proprii despre viitor, prefigurare convenţional-optimistă a comunismului victorios peste secole, şi în cadrul căruia se produc minunate prefaceri naturale şi sociale, ca în poemul Întâlnirile viitorului de sovieticul V. Jukov:

 

„La Rostov tropicalele esenţe

Vor năpădi înmiresmatul parc.

În Antarctida noi experienţe:

Balene uriaşe cresc în ţarc.

 

Record: ocolul lumii-n opt minute.

Descoperiţi, ai ciumei viruşi pier.

Cei din Alaska spun: «Vrem ierni mai scurte!»

Cei din Tahiti vor un pic de ger.

 

S-au scurs doar câţiva ani şi nu milenii

De când bătea uscatul vânt zălud.

Iar azi Biroul de Comandă-a Vremii

Împinge ploaia din Urali spre sud.

 

În pagina a treia, cu verzale:

Sahara irigată e deplin.

Chicago-Pekin, cea mai lungă cale,

Va trece prin tunelul submarin.

 

Privirea se opreşte-o clipă doară

Pe pagina a patra, la sfârşit:

«Republica Oceania. De-aseară

La nuci de cocos planu-i depăşit».”

Poemul a fost distins cu premiul I la etapa naţională şi cu premiu internaţional în concursul organizat în 1962 de revista sovietică Tehnika Molodioji şi de revistele de popularizare a ştiinţei din mai multe ţări socialiste (de la noi, evident, Știinţă și tehnică). Dintr-un tablou al marilor realizări viitoare nu putea lipsi reprezentarea epico-poematică şi elogiul explorării cosmice.

Aventura aceasta este încredinţată de autor unui echipaj sovietic lansat spre planeta Marte. Pilotată de cosmonauţi bravi, dar şi sentimentali, nava are de înfruntat ştiutele pericole ale spaţiului: „cumplite-acceleraţii”, roiuri de meteoriţi, asolizări riscante, accidente ce pun tăria morală a omului comunist la grea încercare:

 

„Metalul scrâşni în cădere.Orbit de-a exploziei stea,

Pilotul, gemând de durere,

Ieşi din cabina ce-ardea.

 

Tributul acesta de sânge

Adesea, pe căi noi, îl plătim.

 

Pe fraţii căzuţi îi vom plânge,

Pornind iar urcuşul sublim;

 

Spre stele gonind, or să poarte

În inimi şi numele-ţi, treaz…

 

Fii tare! Să nu vadă Marte

Cum lacrimi îţi curg pe obraz!…”

Am constatat deja că exemplul acesta de SF utopicopoematic şi de largi elanuri afirmate bombastic e molipsitor, poemul lui Jukov cunoscând variante similare şi în anticipaţia noastră din epocă. Dar poezia SF românească debutează cu mult mai înainte, încercându-şi şansa cu discreţie în utopiile tehnologice şi de influenţă saint-simoniană figurate de Ion Heliade Rădulescu la mijlocul secolului al XIX-lea (Santa Cetate şi alte poezii). Versificări kilometrice produce mai târziu Cleant Spirescu, în poemele sale „filozofico-spiritualiste” Atlantis sau Epoca de Aur (1929) şi Cosmos sau Cântarea stelelor (1935). Miracolele tehnico-ştiinţifice ale lumii sunt proiectate aici nu în viitorul nostru, ci întrun fel de viitor la timpul trecut, descifrat în mitul atlant. Printre „eprubete şi retorte, alambicuri şi fiole”, savanţii lui Spirescu vor să vindece omul de tarele sale morale şi omenirea de „relele cari o apasă”. Ei vor stârni, printr-un fel de chimio-terapeutică, o revoluţie purificatoare în materia tot mai compromisă a populaţiei din Atlantida. Însă fenomenul este doar provizoriu şi durează extrem de puţin, urmat de relansarea decadenţei iremediabile prin care moraliştii temei atlante justifică dezastrul catastrofal al continentului mitologic drept o binemeritată pedeapsă pentru un neam de suflete corupte.

În paginile Colecţiei „Povestiri știinţifico-fantastice” (1955-1974) vom găsi, din când în când, poezii cu temă şi motive SF, ceea ce nu trebuie să surprindă pe nimeni, întrucât Adrian Rogoz, redactorul publicaţiei, era el însuşi poet. Poezia sa intitulată Progresiv este o sugestie de călătorie temporală în timpurile primordiale ale globului terestru, când martorul dezolat „vede locuind argile/ doar prăsile de reptile”, suferind la modul metafizic de lipsa unui „soţ cugetător”. Publicată în 1970, dar redactată cu mai mulţi ani înainte, poezia amintită reapare în volumul Inima rezistentă (1981), care adună întreaga creaţie lirică a lui Rogoz, de la Nimfaunesca, poemul debutului său literar, până la poezia invariantă, cu jocurile ei de riguroasă geometrie, generatoare de caligrame vizualizate hipnotic, în care autorul romanului Omul și năluca şi-a găsit, spre bătrâneţe, un refugiu al marilor satisfacţii estetice. Citit din perspectiva interesului nostru specializat, volumul revelează motive SF migrate subtil în multe dintre piesele sale lirice, inclusiv în cele de o mai tradiţională angajare în filozofia existenţială. Versurile absorb cu nesaţ cuvinte dintr-un limbaj „tehnic” curent în anticipaţie: quark, numulit, Neanderthal (devenit calitate abstractă în versurile „primitivisme – neanderthalisme/ bune pentru sensibilele, păroasele/ eternele urechi ale nimicniciei”), pithecantrop, izomorf, şisturi cristaline, univers paralel, cosmologie, triasic, arheopterix, bronhii „ruginite”, plancton, Cosmos, galaxii, sublunar („sublunare jivine”), reactor, radium, protuberanţe etc. O poezie unde limbajul specializat se aglomerează în albia unei idei SF limpezi şi consistente este Miza unei recreaţii, care deschide în volum ciclul intitulat Figuri transuraniene:

„Din sine smuls ca-n vis de-al lumii hang,

spun: Alef! şi-o supun constantei Planck.

Prin haos fugi rotesc şi nebuloase,

mecanici simple, stări spectaculoase,

spirale moi din sideralul fum.

Pe urmă vrând urzirea să-mi rezum,

materiei îi trec polara streche

şi-i cer: Apari în entităţi pereche!

Și iar îi spun: În trei să mi te spargi!

Și se ivesc în vid torenţi de quarci.

Atunci ideea-mi adie, alt nimb?

Știu că din pulberi, energii şi timp,

am exclamat extatic: Galaxii!

Și-n spaţiile lor mă irosii.

 

Meditativ, iar mă revărs în sine-mi,

insinuând unor astrale inimi

o nostalgie-a viilor planete:

verzi oceane cerul să desfete,

cununi de munţi să se reflecte-n ele,

nuclee în elice şi inele,

din somn de mâl, coacervate crească…

 

Ce rea scăpare nălucind cerească!

Corali, meduze prind să se distile,

viermi, alge, scoici, ferigi, raci, peşti, reptile.

Și-afundul mării, scoarţa stâncii stearpă

le-nsufleţii cu firul mov de iarbă.

 

Doar timpul – fulger între două tâmple –,

oglindă goală, poate să te umple,

îmi spun din nou şi mă prefac în om,

urcuşul visului nins din atom.”

Poemul acesta cosmogonic iese dintr-o teologie ce confundă divinitatea cu omul (şi invers!), dar respectă pas cu pas proiectul ştiinţific actual de naştere şi formare a Universului, de la ipoteticul Big Bang, la organizarea sistemelor solare şi la evoluţia vieţii pe Pământ, într-o succesiune agreată de paleontologie. Poezia SF tinde astfel să devină meditaţie asupra sensului ontologic al lumii, hrănită de, dar şi încorsetată în tiparele actuale ale gândirii ştiinţifice, cum se întâmplă în bună măsură şi cu proza de anticipaţie, cu SF-ul propriu-zis. Alţi autori încearcă şi ei o concentrare a motivelor genului într-un receptacul emoţional şi de expresie lirico-meditativă. Aşa am procedat eu însumi, în două poeme publicate de CPSF (nr. 383, din noiembrie 1970), dar nereluate în volumul meu de versuri Jocul cu vipere (1972). Notaţiile din Science-fiction abordează, în fond, subiecte SF clare, fie din „plăcerea ipotezei”, fie ca rod al spaimelor ancestrale ce bântuie sufletul omenesc:

 

„… Ochi halucinanţi

poate ne-nvăluie-n refexele primejdiei

ori plantele întind enorme cupe târâtoare,

ori spaţiul se surpă, dezvelind ventuze moi,

ori propriile noastre arme

încet, perfid alunecă din mâini

şi ni se-aţin cu moarte împotrivă.

Se povesteşte cum că o femeie

hipnotizată de un monstru – sporii curg

din adâncimi bezmetice de lume,

dintr-o livadă s-a insinuat nelămurit o Formă

şi cărţile-s de-acum neputincioase,

ce să mai crezi atunci de vocile

şoptite parcă din trecut

ori prăbuşite de sub constelaţii…”

Dacă Rogoz trata liric ontologia materiei şi a vieţii în ansamblu, eu m-am rezumat să explorez cu Mașina timpului doar istoria umană, înfigând un braţ al compasului în primitivitatea peşterilor, iar pe celălalt în prefigurabilele imagini ale viitorului îndepărtat. Și Olga Caba, în poemul Planeta străină (1970), interpretează la modul epico-liric subiectul unei expediţii de explorare cosmică pe o planetă cu gravitaţie excesivă şi cu forme de viaţă agresive, veritabil spaţiu infernal:

„… Un soare

Stătea pe cer vreo lună sau mai mult

Dar cine l-a văzut? În norii groşi

În care scufundaţi păşeam adânc

Încinse duhuri, roşii, scunzi, foiau.

Eram împresuraţi de aburi, fumegau

Oceane dezlânate a crepuscul,

Mustea pământul şi sub orice pas

Un clocot răbufnit ne slobozea

Din iaduri, ceaţă caldă. Noi trăiam

Ca prin minune. A murit şi timpul

Și ceasul nostru s-a oprit de mult.”

Doi poeţi „convertiţi” la science-fiction, căruia i-au şi imprimat o amprentă personală în anii ’60-’70 din secolul trecut, Victor Kernbach şi Mihu Dragomir, îşi aduc contribuţia şi la SFul versificat. Kernbach e mai profund în meditaţiile sale lirice pe tema misterelor cerului, surprinse în rotaţia de „sfârlează” a galaxiilor, în curbura luminii şi în schimbarea culorilor în funcţie de mişcarea centrifugă sau centripetă a stelelor faţă de observator (aşa-numitul efect Doppler, de care şi autorii de hard-SF pe teme cosmice sunt obligaţi să ţină seama). El îşi intitulează unul dintre volumele de poezie chiar Freamăt galactic, dar în ansamblul acestuia motivele genului sunt mai curând piese de recuzită decât lucruri esenţiale. Mihu Dragomir e mai superficial în tratamentul acestor elemente clişeistice, deşi ideea călătoriilor spre Marte şi Saturn îl preocupă nu doar ca prozator (în nuvela Legenda îngerilor, la fel ca în alte câteva povestiri), ci şi ca poet. Autorul e dispus oricând la exaltarea perspectivei cosmice a omenirii, însoţită automat de elogiul circumstanţial al omului simbolic, capabil de asemenea temerare vise şi aventuri. CPSF îl publică festivist, dar postum, cu două poezii: Inelul lui Saturn (în 1965, la împlinirea a zece ani de la apariţia publicaţiei) şi Către Lună, cu ocazia aselenizării din 1969. Invocaţia respectivă, cu tot caracterul ei premonitoriu, nu depăşeşte nivelul unor versuri convenţionale, străine de sentimentul profund:

„Ți-am desluşit în pulberea tăriei

surâsul tău de-argint aerian,

cum treci purtând blazonul veşniciei

ce ţi-am săpat din seceri şi ciocan.

 

Vâslind cu-acelaşi semn de întrebare,

te-aud în noapte, limpede, vibrând

de vechea şi prea lunga-nsingurare.

Dar nu mai e prea mult! Venim curând…”

Versuri comune pe teme SF au mai scris şi alţi autori, dintre care unii fără ambiţii de curtezan al Muzelor, precum Dumitru Todericiu, care îşi imagina, într-un Reportaj antesemnat (1965), omul descins în decorul „de staniu” al Lunii spre a-şi împrăştia de pe frunte „lumina lui vie/ de jur împrejur”. Ovidiu Râureanu are mai multe încercări de abordare versificată a unor motive din anticipaţie, începând cu Clopotele carturilor din cosmonave (1965), pe care şi le imaginează sunând „monodice, calde şi grave/ doar pentru noi cei a căror chemare/ n-o să se-audă din depărtare”. Autorul va persevera neconvins şi neconvingător, producând la începutul anilor ’80 alte câteva platitudini: Călătorie spre nicăieri, Patetica, În direcţia Scorpionului. Iată o mostră ceva mai reuşită în poezia intitulată Știinţifico-fantastică:

„În fiecare zi îmi făceam o incizie adâncă în piept

şi tu te amuzai pentru că nu curgea nicio picătură de sânge

eu mă bucuram sincer când tu îmi introduceai printre coaste

mâna ta îngrijită.

Mâna ta moale şi blândă

ca să apeşi pe inima mea ca pe un arhaic clacson

cu para de cauciuc.

Apoi jucam jocul acela primejdios de-a bestia îndrăgostită

şi caracatiţa roză.

Când în dimensiunea a şaptea te speriai de patetismul meu

iar mie mi se făcea frică de capetele ce mă aşteptau cu buze

întredeschise la extremităţile tentaculelor tale.”

Tendinţa versificărilor mai mult sau mai puţin inspirate pe subiecte şi motive SF se va regăsi şi la unii ambiţioşi cu liste ample de cărţi de poezie, precum Ion Văduva-Poenaru, al cărui lung poem redactat în catrene, Steaua lui Horn (1966), narează aventura cosmică a unor eroi de mucava, săriţi cu promptitudine să salveze o civilizaţie extraterestră ameninţată. În epica SF românească, poemul citat are corespondent în romanele lui Ion Mânzatu (Paradoxala aventură, Chemarea nesfârșitului), mentalitatea grandilocventă şi superficial-extaziată fiindu-le, de altfel, comune ambilor autori. În schimb, Alexandru Cristian Miloş trebuie văzut ca un pătimaş trubadur de utopii cosmogonice bântuite de conceptele fizicii moderne în aşa măsură încât, fără frenezia în care se descarcă emoţional, le-am putea citi şi ca pe nişte texte de ştiinţă popularizată:

 

„După acest prag al şocurilor ar fi urmat pragul fracturărilor

Și al descojirilor Universului – de multidimensionale piei,

Învelişuri – dezvelişuri. De-aceea şi oarecum istoria ştiinţei

poetice

Are chipul dezlipit de pe cel al Universului şi aşa scriem şi

vorbim

Despre poeme-şoc, poeme-fracturi ori poeme descojite. […]

Important e să ştim că Timpul s-a născut, a început să

respire.

Deodată cu respiraţia Universului, cu naşterea sa!

Scriu dinăuntrul şi dinafara uriaşei sfere de foc, răcindu-se

După explozie. Cum şi omul cu trecerea anilor răcindu-se

Devine tot mai mult o imagine a particulelor din el.”

Morbul poetic se răspândeşte treptat şi peste ultimele decenii ale secolului trecut, semn că nici generaţia optzecistă din SF-ul românesc, urmată de promoţiile recente, n-au rămas insensibile la acţiunea lui. Răsfoind fanzinele, vom găsi poezii la Iaşi (Dan Merişca era şi autor de versuri SF, la fel şi Lucian Merişca), la Craiova (Victor Martin publica prin 1976 poezii în fanzinul Omicron, Marius Stătescu are şi el câteva încercări – Pasaj cosmic, Planeta – marcate de descriptivism şi cu un lirism mai sărac), sau în Almanahul Anticipaţia, care îşi făcuse chiar un obicei din a ilustra emulaţia SF din Guranda, locul mai multor tabere ocazionale de petrecere şi creaţie SF, cu încercări lirice datorate elevilor şcolii generale. Versuri SF mai apar şi în unele numere speciale dedicate genului de revistele de cultură, bunăoară în Echinox, nr. 5-6 din 1984, unde găsim semnătura lui Alexandru Pecican. Mihaela Muraru-Mândrea are colaborări mai vechi la Luceafărul, dar a citit versuri şi în Cenaclul Marţienilor din Bucureşti. Michael Haulică îşi declară, pentru perioada 1983-1986, în jur de o sută de poezii care i-au fost puse pe muzică, multe fiind difuzate după 1990 pe posturi locale şi naţionale de radio şi TV. Există, bineînţeles, diferenţe de abordare şi de ton în poezia aceasta mai recentă faţă de ceea ce am văzut în SF-ul poetic mai vechi. Mentalitatea poetului născător de cosmogonii – care, asemeni lui Dumnezeu, rosteşte odată cuAdrian Rogoz simbolurile universale alfa şi omega, neuitând să-şi treacă imediat produsele creaţiei sub constantele descifrate de ştiinţa modernă în legile fundamentale ale naturii – tinde să fie înlocuită cu un comentariu ironic, lejer, mai curând persiflator de motive SF decât unul dispus să mizeze pe latura „serioasă” a acestora. Este ceea ce face Alexandru Pecican, imaginându-şi pilotul galactic încins cu un întreg arsenal de piese tehnice exemplare, în pragul unei măreţe aventuri:

 

„…ţi-ai pus centura VAN ALLEN

ai fixat TEODOLITUL

ai strâns pe cap BOLOMETRUL

şi prin IMPLOZIE intri în CENTRIFUGĂ

NEVER SURRENDER

(nu preda lingura)”.

Sau, Victor Martin, în Aspecte, coborând în ridicolul unor banalităţi rutinate ceea ce SF-ul de tendinţă conservatoare ar putea fi tentat să trateze cu morgă:

 

„La aeroteca naţională

poţi găsi cutiuţe

cu aer

din secolul XIX, XX şi XXI;

celelalte sunt date.

Nu e adevărat

că fiul Andromedei

a fugit de acasă.

E pe Selena,

se joacă cu alţii de-o seamă.

Marţiana de la III

se ceartă

cu jupiteriana de la X

telepatic.”

Singura certitudine rezultată din cele prezentate aici este că poezia SF există. Există mai degrabă ca exerciţiu stilistic decât ca o realizare importantă a genului. Prin ce a reuşit să ne arate ea până acum – atât în versiune patetic-grandilocventă, cât şi în varianta sa ludic-demitizantă, nu reprezintă însă o alternativă convingătoare pentru proza SF. Cu atât mai mult cu cât aceasta din urmă şi-a secretat soluţii proprii de blocare a unui eventual asediu venit dinspre creaţia versificată, învăţând mai întâi să mimeze, apoi ajungând chiar să asimileze soluţii lirice valabile, folositoare actualelor sale căutări formale.