Și ficțiunea lui Mircea Opriță – științifică ori epică – din ce în ce se consolidează mai cu temei în zodia aceasta a unei poziții complex-relativizante dar și stringent lucide care cred că e și a lui Swift. Cina, se vede bine, e scrisă de un specialist al SF care-i și cititor asiduu al lui Swift, al romanelor lui Voltaire, al încărcatelor cu sensuri opuse povestiri unde H.G. Wells a urmărit și el fluctuanta linie despărțitoare dintre utopie și antiutopie.

Pe linia aceasta a unor Swift, Voltaire, Wells (ori și Mark Twain) ne vine brusc (dar și foarte logic) înainte o pagină întru totul remarcabilă a Cinei, o pagină care constituie poate și cheia romanului-fabulă și-i lămurește sensul. Romancierul-autor de SF observă că toți romancierii ori nuveliștii de SF săvârșesc aceeași capitală eroare: trasând viitorul iau în considerație numai inteligența și valorile pozitive ale ființei gânditoare. Prin anticipație zăresc o supracivilizație, o supratehnicitate, o suprainteligență, un supraom înzestrat cu imense calități. Dar cu prostia ce fac? Cu această și ea formidabilă putere a firii și a societății omenești? (Ori și cu invidia, cu vrajba, cu meschinăria, cu bănuiala, cu celelalte trăsături înscrise în urzeala prototipului?) O pierd cu totul din vedere, o nesocotesc de parcă nu aduce în scenă o realitate deloc mai puțin consistentă și primejdioasă decât turpitudinea, răutatea, dușmănia. De fapt ea „nu este decât antonimul dialectic al inteligenței, termenul de contrast în lipsa căruia nici valoarea inteligenței nu s-ar putea revela”. Și Mircea Opriță prevestește, paralel cu supracivilizația, o supraprostie. Și exclamă: „Există loc și pentru proști în Utopia!”, trăgând deșteapta și inevitabila concluzie: „Iată ce ar trebui să înțeleagă puriștii inteligenței, care vor neapărat să ne facă să credem că în viitorul omului se va eterniza exclusiv spiritul lui Prospero și în nici un caz sminteala nătângă a lui Caliban.”

În lumina realismului acestuia psihologic și a clarviziunii acesteia cerebrale, întreaga povestire se îmbogățește cu perspective și înțelesuri noi. Își dezvăluie adâncimea inițial tăinuită (poate) de aparentul badinaj reportericesc. A! nu, Mircea Opriță nu-i un simplu umorist comod, un exeget acru-dulce al vieții urbane cotidiene asupra căreia apasă întregul blestem al aglomerației, promiscuității și uniformizării (fără a uita prostia și toate celelalte suprasecreții mai sus menționate). E un analist hotărât a nu se da lesne în vileag, a mânui firele cu multă discreție, a concede marionetelor
sale cât mai deplină libertate, însă capabil, când voiește, să formuleze adevăruri ineluctabile și să le exprime răspicat. Spre satisfacția iubitorilor de prorociri complete și de realitate nesulemenită; spre confuzia, rușinarea și amuțirea profesioniștilor unui optimism nerod, orbilor de bună voie și căutătorilor în stele care nu iau aminte la gropile din fața lor, deși de multe ori ei înșiși lor și le-au săpat.

Nu cumva istoria omenirii, după citirea Cinei celei mai lungi, ni se arată ca neostoita luptă dintre inteligență și prostie și nu cumva capătul în acest proces evolutiv atârnă de putința infirmării amarnicei constatări a unui gânditor politic european: „Ce păcat că puterile cerești care au pus o limită inteligenței omului nu au pus o limită și prostiei aceluiași”? Ori și de tăria încrederii în posibilitatea omului de a rezista agresiunilor absurdului ridicând împotrivă-le sănătatea sa mintală, aceea care, după spus unui scriitor englez contemporan, și el demitizant de utopii, nu se pierde atâta vreme cât suntem în stare a proclama că doi ori doi fac patru?

  1. Steinhardt, Mircea Opriţă, dincoace de SF, în „Familia”, nr. 6, iunie 1987

 

 

Gulliver în Capricia

Ideea întregului e de mare clasă, aşa cum e şi realizarea literară. Opriţă e un maestru: al socioperspectivelor utopice sau utopizante, al ironiei, al detaliilor mucalite, vesele şi nu în ultimă instanţă al echivalenţelor lexicale şi al onomasticii. Din păcate, nu mulţi ştiu de roman; într-o cultură literară mai bine aşezată decât a noastră, el ar fi fost de mult un bestseller, pentru a cărui achiziţie cititorii s-ar fi îmbulzit în librării sau ar fi înroşit internetul… La noi, mizele sunt mai mici. Capriciene…

Ștefan Borbély, Gulliver în Capricia, în Contemporanul, nr. 6, iunie 2012

 

Semnul nemuritor al Licornului

Când eram mic, iar Mircea Opriță era tânăr, i-am citit, prin 1980, ”Semnul Licornului”, o poveste despre nemurire.

Anii au trecut, eu am îmbătrânit. Calendarul mi-a arătat acum cinci zile c-am împlinit 49 de ani.

Totuși, pot spune că două lucruri nu s-au schimbat din copilăria mea: ”Semnul Licornului” e la fel de frumos, iar domnul Mircea Opriță la fel de tânăr.

Sunt mândru să-i fiu contemporan, sunt bucuros de fiecare dată când pot să-i vorbesc, sunt aproape uimit să-i strâng mâna care a scris atâtea povești. Da, am ajuns prieten cu domnul Opriță. Cred că asta face parte din procesul acela inevitabil prin care pierdem din viață, dar câștigăm înțelepciune.

La mulți ani, Maestre!

Fie ca timpul să treacă la fel, mai departe, iar ”Semnul Licornului” și cel care ni l-a adus să rămână pururea tineri!

Liviu Surugiu

 

 

Mircea Opriță – filosofie estetica și performanță literară

După părerea mea, ceea ce-l deosebește pe Mircea Opriță de cei care sunt ori scriitori, ori numai critici este acest amestec de har: ,,scriitor multilateral, complex și complet, cu largi disponibilități creative și cu deschideri spre toate genurile și domeniile literaturii, cu o diversitate de preocupări pe măsură unui scriitor de mainstream: un adevărat „om-orchestra”.

Este probabil cel mai mare critic literar și exeget al acestui „capitol de istorie literară” pe parcursul unui secol și mai bine, de când se scrie „literatură de anticipație” în limba română. “

De obicei critica este o activitate ușoară pentru unii și grea pentru alții deoarece criticii au (sau ar trebui să aibă) un sentiment de credință, de fiecare dată când ridică stiloul sau lovesc tastatura. Iar fără credință și talent, critica este doar o meserie ca oricare alta, o operație care depinde în mare măsură și de activitatea altora, a scriitorilor de pildă.

Este nevoie de luni sau de ani pentru a scrie o carte, și doar de câteva ore sau câteva zile pentru a scrie o cronică (un studiu lung și serios este altceva).

Mircea Opriță este genul de critic, eseist care atunci când scrie o cronică găsește acea strălucire aphoristă acea înțelegere mercurială care face din filosofia estetică practicată, o performanță literară. Este meritul acestui mare scriitor că reușește să îmbine și să separe, când este nevoie, cele două aptitudini în cronicile lui.

Mircea Opriță aflat în mijlocul unor astfel de inspirații, găzduieste întotdeauna o judecată proprie care nu mai trebuie supusă la altă cântărire și poate sublinia dacă o operă este concepută în spiritul artei sau doar pe cheltuiala ei.

Desigur, o mulțime de cărți nu merită importantă, iar încercarea de a face o analiză neutră a ceva care stârnește plictiseală este o sarcină probabil creată în iad, deoarece echivalează cu o dărâmare a așteptărilor emoționale ale scriitorului.

Iată de ce cred eu că a fi și scriitor bun și critic deosebit este un har mai greu de întâlnit, și este cu atât mai dificil să eviți fie poziționarea pe o poziție populară sau să cazi în mândria negativității, larg practicată de cei care gustă puterea prin strivirea entuziasmului.

Gustul puterii, ambrozia pentru cei mici, meseria cuvintelor rare, elemente des întalnite în euforia, dependența de a croi cronici plictisitoare, pagini numai bune de a spori greutatea hârtiei, în contemplarea narcisistă a peniței, sunt lucruri care nu se vor găsi niciodată în scrierile lui Mircea Opriță, pentru că el îmbracă o formă laică a harului, și face deosebirea între critică și scriitură, fără să lase să se ghicească efortul muncii pe care o depune cu modestie întru crezul său.

Doina Roman

 

 

Laudatio în cheie postmodernă

 

În al doilea număr din februarie al „Observatorului cultural” de anul acesta, tânărul critic Cătălin Badea-Gheracostea salută „prima metamorfoză întru totul literară, străină de influențe politice și sociale, pe care ficțiunea speculativă românească o trăiește în întreaga sa istorie” (1). Nu știu dacă este prima – Cornel Robu sau Mircea Opriță ar putea să confirme sau să infirme această teză -, însă cu siguranță ea nu s-a produs de curând. Prezentul articol nu face însă obiectul vreunei polemici gratuite… Într-adevăr, poate spre neliniștea unora, în sintagma science-fiction accentul pică acum mai mult pe fiction, din motive lesne de înțeles (motive pe care le-am amintit și eu și alții, ani la rând), singura chestiune în care l-aș contrazice pe domnul Badea-Gheracostea ar fi cea a categorisirii acestor autori drept Young Wolves.

Concomitent cu autorii onești, angrenați sau nu pe direcția amintită de tânărul critic, au apărut și adevărații Lupi Tineri. Ei își clamează grandoarea și solicită cu insistență

recunoaşterea imediată a genialităţii lor, neținând cont de un lucru elementar: o scriere se dovedește până la urmă valoroasă sau nu, fără a fi cărată în spate de-un marketing primitiv, de baterii de comentarii contrafăcute sau intervenţii pioniereşti.

Iar din mijlocul acestor lupi își face loc, inevitabil, şi noua generaţie al cărei unic motor este profitul. Dac-ar fi să-l compari pe Mircea Opriţă cu aceştia din urmă, ar fi ca şi cum ai pune un Antonov greu lângă nişte avioane de stropit via; Antonov-ul în plin și maiestuos zbor (2), iar avioanele utilitare oprite undeva la sol pentru o perpetuă verificare tehnică.

Inclusiv tinerii critici, care au început să survoleze terenul accidentat al literaturii speculative de la noi, mai au de învățat de la zborul sigur al avionului de mare anvergură. Iată, spre exemplu, un fragment din „Anticipația românească”, 2003:

„Avem o anticipaţie poate mai puţin speculativă, dar în orice caz mai literară decât a multor altora. În ciuda tuturor semnelor contrarii, literaritatea pare să fie o trăsătură fundamentală a SF-ului românesc. În sensul ei urmează să construim mai departe, dacă ţinem să ne implantăm în aria mondială a genului nu cu un chip împrumutat şi inform, gata să ia mimetic orice înfăţişare la modă, ci printr-un portret individualizat.”

Și da, s-a construit în jurul spuselor și previziunilor sale, pentru că așa se întâmplă cu aserțiunile și dezideratele unor oameni ca Mircea Opriţă, al căror rost este să clădească, să dureze repere.

În decembrie anul trecut, unul dintre maeștrii criticii românești – ceva cam nedrept cu literatura SF autohtonă, trebuie să recunoștem -, Nicolae Manolescu, a primit titlul

de Doctor Honoris Causa al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. Cu acest prilej Marta Petreu și-a întărit admirația vizavi de maestru, pornind de la metrul de cărți scris de acesta și ajungând la concluzia că dacă acesta n-ar fi existat, „literatura română şi întreaga cultură românească din 1962 încoace ar fi arătat altfel: şi anume, cu mult mai rău.”(3). Nu știu câți metri sau centimetri însumează miile de pagini scrise de maestrul Opriță, dar sigur același lucru se poate spune și despre Domnian sa, literatura română de science-fiction ar fi arătat altfel fără lucrările și imboldurile sale, și anume mai rău.

Alături de multele succese financiare pe care le doresc tinerei generații, de multele lucrări publicate aici sau aiurea pe glob, lui Mircea Opriță, la împlinirea frumoasei vârste de 70 de

ani, îi doresc multă sănătate și putere de muncă. După umila mea părere, despre Domnia sa se va putea scrie în cunoștință de cauză abia când își va fi terminat Lucrarea: „Marea Antologie a Anticipaţiei Româneşti” şi o a III-a, poate și o a IV-a sau o a V-a ediție, revăzută și adăugită, a „Anticipaţiei româneşti”. Sunt lucrări fundamentale de care literatura de gen are nevoie ca de aer, certificații necesare ale solidității și vitalității literaturii științifico-fantastice, opere pentru care un Valentin Nicolau sau un Silviu Lupescu ar trebui să-și dispute de pe acum drepturile de publicare.

NOTE:

(1) „Narcise pentru transferul de putere din SF-ul românesc”, nr. 660, 8 februarie 2013;

(2) dac-ar fi să amintim doar ultimele titluri de anul trecut, „Opera Omnia I”, Ed. Tipo Moldova și „Călătoriile din balansoar”, Editura Limes;

(3) Marta Petreu, „Laudatio Nicolae Manolescu”, în „Apostrof”, nr.272, ianuarie 2013.

 

Adrian Buzdugan

 

 

 

Mircea Opriță – noblețea utopiei

 

Era pe la sfârşitul anilor `60. Până atunci, devoram numerele bisăptămânale din Colecţia Povestiri ŞtiinţificoFantastice, fascinat de idei, de ipotezele „ce-ar fi dacă…” ale căror consecinţe logice le analizam atent. Mai am şi acum în memorie impresia pe care mi-au provocat-o două povestiri, „O falie în timp” şi „Figurine de ceară”. Ambele luaseră premiul I la concursul Colecţiei… patronate de Adrian Rogoz. În premieră, s-a întâmplat că nu m-au mai interesat atât de mult ideile SF, în prima povestire un ofiţer hitlerist transportat înainte şi înapoi prin timpul României, în cea de-a doua un ecou solarisian al materializării gândurilor, combinat cu motivul „ucenicului vrăjitor”. Am citit şi recitit textele pentru scriitură, pentru felul în care tânărul Mircea Opriţă alegea şi aşeza cuvintele.

Aşa am înţeles că poţi să dai valoare literară şi unei idei SF care a mai fost folosită – dacă ştii cum s-o scrii, ea pare nouă. După Vladimir Colin, Mircea Opriţă a fost primul scriitor adevărat apărut în peisajul paraliterar al Sf-ului românesc postbelic. Volumele ulterioare, „Nopţile memoriei” (1973), „Figurine de ceară” (1978), „Semnul licornului” (1980) au ridicat nivelul literar al genului până la o înălţime-reper pentru autorii lansaţi în anii `80.

Deşi activitatea sa literară s-a diversificat considerabil, fiind atât poet, cât şi autor dramatic şi eseist, Mircea Opriţă nu a părăsit niciodată universul SF. A scris istorii remarcabile ale genului, articole critice, chiar o sinteză doctorală – „Discursul utopic” (1999).

Mai mult, a rămas un sprijinitor al „mişcării” SF după 1989, tinerii scriitori găsind în el un mentor demn de admiraţie şi respect.

Mircea Opriţă este unul dintre cele mai puternice argumente pentru încadrarea SF-ului în Istoriile mainstream ale literaturii române cu mult mai multă atenţie decât i-a fost acordată până acum.

Cristian Tudor Popescu, revista Helion, nr. 1-2/2013

 

 

Un prieten

 

 

Mi-e foarte greu, dacă nu imposibil, să-mi amintesc cu exactitate momentul în care l-am cunoscut pe Mircea Opriţă. Asta poate şi din cauza senzaţiei că a fost dintotdeauna acolo, în „peisajele” mele cuprinzând fandomul, de-a lungul celor trei decenii şi mai bine de când am pătruns în lumea minunata a

sefeului.

Lui Mircea Opriţă, care m-a onorat cu prietenia domniei sale, îi sunt recunoscător pentru câteva lucruri. În primul rând, pentru vremurile când Cătălin Ionescu şi cu mine, la primul nostru Romcon, ne holbam spre fotoliile în care discutau detaşat Vladimir Colin, Adrian Rogoz, Ion Hobana. Nu ne era deloc limpede prin ce minune, într-o bună zi, unii ca noi am fi putut călca pe urmele acestor coloşi ai sefeului românesc fără să dispărem în ele – nişte epigoni miniaturali. În scurt timp, ni s-a dezvăluit că între generaţiile noastre nu se căsca o falie, ci exista un spaţiu în care evoluau cu eleganța profesionalismului scriitori la o vârstă a plenitudinii creatoare nu foarte îndepărtată

de noi. Printre ei, Mircea Opriţă.

I-am găsit cărţile şi le-am citit. Mai bine zis le-am devorat. Plăcerii de-a parcurge poveştile, de-a descifra personaje şi misterel, de-a admira valoarea soluţiilor stilistice, ori de-a sonda profunzimea unor idei şi semnificaţii, i s-a adăugat aceea că m-am înscris de unul singur la cursurile unui maestru de la care aveam ce învăţa. Aşadar n-au fost numai lecturi, ci şi studii seducător de fascinante. Pot spune astăzi că descoperirea lui Mircea Opriţă şi a scrierilor sale a fost, pentru mine cel puţin, revelaţia că nu numai seniorii sunt capabili de remarcabile ”fapte de arme” pe câmpul de bătaie al imaginarului. Pentru ceea ce voiam foarte tare să fac mai departe cu scrisul meu, dar ezitam serios, a fost un stimulent, o încurajare formidabilă. A fost picătura care a umplut paharul.

Apoi, repet, îi sunt recunoscător lui Mircea Opriţă pentru prietenia sa care mă onorează şi mă obligă la măcar o tentativă de a-i egala modestia și bunul simț. Am dialogat de nenumărate ori faţă în faţă şi am „căptuşit” aceste dialoguri ale noastre cu mesaje scrise, de o caldă sinceritate. M-a măgulit întotdeauna felul în care mă abordează ca pe un egal al domniei sale, ca pe un coleg, ca şi cum m-ar şti din copilărie şi nu mai are ce-mi ascunde. Şi mai mult m-a măgulit că face asta cu naturaleţea autenticului, fără un strop din acea amabilitate seniorială faţă de unul care ţi-e un confrate mai tânăr şi-atât.

Sunt mici și intense sărbători întâlnirile mele cu Mircea Opriţă. De cele mai multe ori la târgurile de carte bucureştene, ori la Helionul timişorean, dar şi la Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy, unde ne-a făcut cinstea de a accepta premiul pentru întreaga, fabuloasa dumnealui activitate.

Trece printre standurile de cărţi, trăgând o valijoară pe rotile. Mă descoperă prin lentilele ochelarilor săi mari. Zâmbeşte. Vorbim de parcă am fi reluat o discuţie întreruptă acum câteva minute, nu acum câteva luni.

Povestim de-ale casei. Rămân în admiraţie când îmi dezvăluie programul de muncă zilnic. Facem câțiva pași. Schimbăm cărţi. Schimbăm amintiri. Când avem prilejul, bem o ţuică. Ne mărturisim slăbiciuni de-ale sănătăţii, ori din acelea legate de greutăţile vieţii. Împărtăşim subiecte şi schiţe de proiecte. Vorbim simplu şi cuprinzător, nesofisticat, căci revederile noastre se petrec în prea puţin timp faţă de cât mi-aş dori.

Din astfel de fulguraţii s-a alcătuit pentru mine portretul lui Mircea Opriţă. Se zice că acelaşi om are chipuri diferite în conştiinţele celor care-l cunosc, ale prietenilor săi. Pentru mine este un scriitor excepţional şi un prieten care mă învaţă constanţa şi perseverenţa necesare navigării pe acest ocean

imprevizibil care este viaţa noastră. Spune Mircea Opriţă la sfârşitul romanului său „Călătorie în Capricia”:

„…Corabia a început din nou să se legene, semn că vântul se întărește și valurile cresc. Fulgerele se prăbușesc cu un huruit asurzitor din cerul devenit încă o dată negru ca talpa iadului. Stropi de ploaie pătrund oblic prin tambuchiul pe care n-am apucat să-l închid. De câteva momente a început să mă

obsedeze un cântec, ale cărui versuri, primele două, sună așa:

Katrina, Katrina, Katrina,

O mie de ani de-aș trăi…

Celelalte cuvinte nu mi se mai leagă, dar melodia e foarte frumoasă și curge de la sine. Nu știu să fi auzit cântecul ăsta nici în insulele britanice, nici în Capricia. Din păcate, nu mai am timp să-mi amintesc unde și când l-am deprins. Ecuatorul rămâne încă departe, iar brickul se răsucește pe loc. Cred că nordul poate fi oriunde.”

 

București, 1 martie 2013

Dănuț Ungureanu