Mircea Opriță în dialog cu Cornel Secu

1. Te-ai născut la Timișoara în 1943. Ce înseamnă pentru tine acest oraș?

Cu Timişoara am o relaţie ceva mai aparte decât cu alte localităţi din ţară. Pe unele dintre ele le pot ignora, pe altele s-a  întâmplat să le vizitez doar la modul turistic. Actul meu  de identitate – şi am avut la un moment dat şansa  să-mi descopăr primul certificat de naştere, cu emblema regalităţii – mă leagă în mod categoric de Timişoara. Totuşi, s-a întâmplat să calc pentru prima dată, conştient, pe bulevardele acestui oraş abia la vârsta de 33 de ani. E foarte posibil ca „reîntâlnirea” să se fi amânat şi mai mult, dacă n-aş fi fost atunci invitat la o Convenţie Naţională ţinută la Timişoara. Cred că despre cenaclul „Wells” era vorba, fiindcă „Helion” s-a înfiinţat ceva mai târziu. Dar descoperirea relativ târzie a oraşului e compensată, fără îndoială, de caracterul durabil al legăturilor mele ulterioare. Odată „spartă gheaţa”, constat că am participat de-a lungul anilor la destule Sesiuni Helion şi la câteva dintre convenţiile naţionale organizate aici. Cu acele prilejuri v-am cunoscut pe voi, cei implicaţi în creaţia genului şi în organizarea manifestărilor ce i se dedică periodic. Întrucât eram şi eu mult mai tânăr, cu majoritatea am putut stabili relaţii amicale, consolidate de trecerea timpului. Oraşul are un aer senin şi luminos, care-mi place şi mă determină să revin cu bucurie de câte ori pot s-o fac. Cu toate acestea, nu cred că spaţiul în sine mă leagă, ci amiciţiile durabile şi calitatea incontestabilă a momentelor SF, momente culturale, în fond, organizate de voi, timişorenii.

2. Săsărman, un alt scriitor care se consideră clujean, s-a născut la București, Cornel Robu, tot un clujean de prestigiu, s-a născut la Sighișoara. Cum ţi se par aceste biografii?

Cred că e mult spus „biografii”, chiar dacă ar fi să le vedem într-o ipostază fragmentară. Cu Gheorghe Săsărman împărtăşesc acelaşi destin de „refugiat”, datorită situaţiei conflictuale din Ardealul epocii, cedat parţial Ungariei la începutul celui de-al doilea război mondial. Părinţii mei s-au refugiat efectiv la Timişoara, ai lui la Bucureşti, şi aşa se explică faptul că ne-am născut în alte oraşe decât cele ce păreau să ne fie destinate. La terminarea războiului, ai mei au revenit la Cluj, localitate de care mi-am legat copilăria, tinereţea, în fine, viaţa, nu greşesc spunând aşa. Cu Săsărman am urmat acelaşi liceu, cunoscutul „Emil Racoviţă”, unde am aflat ulterior că fusese elev şi Ion Mânzatu, pe care, fiind cu zece ani mai în vârstă, nu l-am cunoscut în perioada aceea. Nici pe Gheorghe Săsărman nu mi-l amintesc altfel decât şi-i amintesc elevii mai mici pe cei din clase mai mari, ca nume şi prezenţe fugare, perindate prin curtea şcolii – iar aici pot să mai adaug câteva: Virgil Stanciu, viitorul anglist şi traducător, inclusiv de SF, Ion Pop, actualul critic literar şi profesor universitar, precum şi unii care s-au remarcat între timp în alte domenii, medicină şi politehnică. Pe Săsărman, Bucureştiul naşterii sale l-a ademenit din nou, cu o forţă pe care asupra mea capitala n-a avut-o niciodată. Prin 1964, dacă reţin bine, l-am vizitat în fugă la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, unde îşi încheia cursurile universitare. Tocmai îl cunoscusem pe Adrian Rogoz, care mi-a destăinuit locul unde îl puteam găsi şi chiar m-a îndemnat să-l vizitez pe fostul meu coleg de şcoală, de vreme ce amândoi ajunseserăm să curtăm anticipaţia. Mă rog, el era deja un fel de vedetă, întrucât cu doi ani înainte câştigase concursul internaţional organizat pentru ţările socialiste, iar eu ajunsesem pe punctul de a debuta în Colecţia „Povestiri știinţifico-fantastice”. L-am aflat pregătindu-şi proiectul de absolvire, ceva legat bineînţeles de arhitectura viitorului. Apoi el s-a lansat în publicistică, iar după o vreme, în condiţii pe care le descrie într-un roman autobiografic, s-a expatriat în Germania Federală. Ne întâlnim cu bucurie la Cluj de fiecare dată când revine în ţară şi are astfel prilejul să-şi calce pe urmele transilvane. Pe Cornel Robu, în schimb, l-am cunoscut abia după ce se instalase cu slujba la Filologia clujeană, ca asistent al profesorului Ion Vlad, la catedra de teoria literaturii. Scriind şi articole precum „Portret robot al robotului”, sau „Știinţificţiune, știinţifictor”, s-a „deconspirat” ca amator de SF şi asta ne-a adus adesea alături. Mă gândesc la multe proiecte de numere speciale SF pe care le-am pregătit împreună pentru revistele literare clujene „Tribuna” şi „Echinox”. Apoi, după 1990, eu fiind redactor la Editura „Dacia”, i-am propus proiectul antologiei „Timpul este umbra noastră”, un volum de succes şi de bun renume până astăzi. Prin urmare, şi Robu este un clujean perfect adaptat, indiferent de locul real al naşterii sale. Mă bucur să văd că în felul acesta Clujul poate trece, dacă nu drept o „şcoală clujeană”, măcar ca un centru al teoriei şi istoriei literare consacrate genului SF.

3. Anticipaţia mondială este în criză?

Da, fireşte. Genul a fost şi va fi mereu astfel. Într-o „criză de creştere”, ca să folosesc inspirata sintagmă inventată cu multe decenii în urmă de Michel Butor. Evident, constatarea lui Butor venea dintr-o nemulţumire legată de momentul 1950 din SF-ul francez şi mondial, când genul părea instalat în rutină şi într-un comod exerciţiu repetitiv, lucru stimulat de explozia lui ca fenomen comercial, de tipărirea scrierilor sale în colecţii profitabile, de masă. Or, privind în urmă, constatăm că alarma  respectivă n-a împiedicat genul să evolueze, să-şi găsească noi soluţii de expresie, unele chiar surprinzătoare faţă de tendinţele cultivate iniţial. Ceea ce apărea ca o simplă deviere de la linia iniţială, de explorare a miracolelor tehnologice ale viitorului, s-a dovedit în timp un factor de înnoire şi progres. Sunt convins că un promotor important de talia lui John W. Campbell Jr., sub controlul căruia s-a constituit pleiada de autori cunoscută ca „Vârsta de Aur” a SF-ului american, ar fi suferit imens la întâlnirea cu experimentele suprarealiste din curentul englezesc New Wave din anii ’60 ai secolului trecut, sau cu orientările socio-ecologice, de expresie politică chiar, cunoscute cam în aceeaşi perioadă de SF-ul american. Mai târziu a apărut curentul cyberpunk, care se abate la rândul său de la formula simplă şi clasică a aventurilor galactice, răspunzând în schimb perspectivei introduse în viaţa noastră mai recentă de explozia informaţională şi de năvala de tehnicitate specifică antrenată de ea. Toate aceste schimbări, mai mult sau mai puţin „revoluţionare”, au fost răspunsuri necesare – şi chiar potrivite – la câte o criză de creştere, prin care genul trebuia să-şi deschidă drum mai departe, dincolo de rutină, spre un orizont nou.

4. Dar cea românească?

Nici anticipaţia românească nu face excepţie. Într-o fază mai veche, care a dat romanul lui Felix Aderca, „Orașele scufundate”, SF-ul nostru era mulţumit cu modelele Jules Verne şi Wells, ca şi cu statutul de „romanţ ştiinţific” pe care îl constată Mariano Martín Rodríguez pentru SF-ul spaniol antebelic. Au urmat bâjbâielile tehniciste din jurul anului 1955, cărora li s-a răspuns destul de prompt printr-o reîmbarcare a motivelor genului în literatură, lucru de care se fac răspunzători destui autori deveniţi între timp clasici autohtoni ai genului şi din păcate plecaţi dintre noi. Ar fi multe nume de pomenit, dar mă rezum la câteva, Vladimir Colin, Adrian Rogoz, Ion Hobana, Horia Aramă, Ovid S. Crohmălniceanu, iar dintre cei încă activi, Florin Manolescu, Gheorghe Săsărman, Constantin Cubleşan, Voicu Bugariu şi presupun că nici pe mine n-ar trebui să mă exclud. Nici la noi, însă, lucrurile nu stau pe loc, iar eventualelor „crize de creştere” li s-a răspuns prin diverse încercări, unele chiar reuşite, de implantare a orientărilor în vogă din SF-ul mondial. O asemenea „reorientare” tematică şi stilistică a încercat să dea SF-ului românesc în anii ’90 revista „Jurnalul SF”, însă aş zice că reuşita nu e a sa, poate din cauza unei teoretizări cam haotice şi a numeroaselor texte neîngrijite publicate de redacţie, unele cu un scris deficitar, câteodată chiar agramat. Reuşita este a unora dintre colaboratorii publicaţiei, deveniţi cu timpul condeieri cu operă proprie: Liviu Radu, Michael Haulică, Sebastian A. Corn şi alţi câţiva. Iar astăzi îmi pare că evoluţia continuă, fiindcă, încăput pe mâna unor oameni talentaţi, genul dovedeşte că nu şi-a epuizat resursele de creaţie.

5. Care ar fi elementele esenţiale ale anticipaţiei românești actuale?

Aş scoate în prim-plan două tendinţe ce mi se par extrem de importante. Prima ţine de literaritatea obligatorie a unui text, dacă sperăm să ni-l facem durabil şi nu doar încă o ilustrare convenţională a unei teme ori a unor motive SF, fie ele şi foarte interesante în sine. Într-o asemenea pretenţie mă despart în mod categoric de Voicu Bugariu, care, urmând surse deja depăşite în teoria genului, insistă mai departe pe ideea că lumea SF-ului n-ar avea prin definiţe nicio legătură cu literatura, că ar fi mai curând o sectă protestantă ce-şi cultivă cu orgoliu valorile proprii, că a ţinti, ca autor, spre un nivel estetic al scrierilor tale ar fi ceva chiar contraproductiv, după cum şi a judeca aceste producţii pe baza canoanelor criticii literare ar fi o soluţie inadecvată. Cred că astfel de judecăţi pot fi emise de un ideolog interesat de aspecte exterioare creaţiei propriu-zise, rupt de texte, sau poate mai grav, lipsit de răbdarea de a le parcurge şi altfel decât superficial. Experienţa mea de lectură e alta, iar Cronicile de familie pe care de mai mulţi ani încoace mă străduiesc să le redactez lună de lună sper să arate şi altora ceea ce mie îmi este clar: că în multe cărţi româneşti de SF elementele genului sunt tratate de o manieră compatibilă cu literatura, că valorile estetice nu trebuie eliminate prin definiţie dintr-o lucrare de anticipaţie, ci dimpotrivă, trebuie recunoscute ca atare şi puse în lumină acolo unde se găsesc. Când nu se găsesc e altceva, dar şansa SF-ului românesc a fost dintotdeauna, şi rămâne şi pe mai departe, tratarea motivelor genului în regim literar. A doua tendinţă priveşte o mai largă convieţuire a SF-ului cu genuri de frontieră, cum ar fi literatura fantastică şi cea gotică, de tip horror. Nici eu nu sunt de părere că genurile trebuie să se amestece în aşa măsură încât orice fantasy şi orice horror să treacă drept SF, însă un amestec de substanţă, de motive şi de situaţii considerate până nu demult specifice fiecăruia dintre domeniile amintite se produce, totuşi, în literatura contemporană. Genurile nu mai pot fi constrânse la existenţa lor în stare pură, dacă vor fi avut vreodată o asemenea stare. Fuziunile, sintezele s-au produs mereu şi e cazul să ţinem seama de rezultatele lor mai degrabă decât să le excludem ca pe nişte fenomene neavenite. Până la urmă, literatura ne arată ea însăşi ce este, în cadrul ei, „avenit” sau „neavenit”.

6.  N. Manolescu a scris în Istoria sa numai câteva rânduri despre anticipaţia românească. De ce crezi că s-a întâmplat așa?

Manolescu e un critic reputat, dar nu are nicio tangenţă cu SF-ul. Într-un studiu asupra „cazului literaturii româneşti de SF”, Mariano Martín îi face observaţii mai generale privitoare la canonul critic aplicat în sinteza sa de istorie literară, imputându-i lipsa unei viziuni postmoderne, actuale, care l-ar fi constrâns să trateze cu înţelegere şi ariile literare excentrice tradiţionalului mainstream. În puţinele rânduri când s-a exprimat asupra unor volume de SF, criticul a citat două-trei nume în vogă la data respectivă, Fărcăşan, Hobana şi Rogoz când făcea „portretul genului” într-o sinteză de tinereţe, publicată în colaborare cu Dumitru Micu, după care Colin şi mai ales Crohmălniceanu – cu acesta din urmă era coleg de branşă şi de catedră – când a avut în vedere cărţi tipărite ceva interviu mai încoace. Sigur, o istorie a literaturii române ar fi fost mai completă incluzând şi aspecte speciale din domeniul cercetat. Eu, care n-am nutrit ambiţia unei istorii literare de ansamblu, poate că am avantajul de a putea studia problema mea specială pe toate feţele, dându-i, în Istoria anticipaţiei românești, un tratament relativ complet. Dar asta-i o dovadă că mie îmi place SF-ul şi m-am străduit să-i citesc cărţile şi să le înţeleg. Ceea ce poate că nu-mi dă totuşi dreptul să-l întreb pe Nicolae Manolescu de ce nu-i place ceea ce nu-i place.

7. În 1976 ai fost la Poznan la al III-lea Eurocon. Primul organizat în Europa de est? Cum ai simţit aceste reuniuni?

Da, am fost şi la Poznan, şi la Stresa în 1980. La altele n-am mai ajuns, poate că nici nu m-am străduit s-o fac. La Poznan era şi mai simplu de ajuns, în condiţiile politice ale timpului. Am făcut parte din delegaţia Uniunii Scriitorilor, alături de Hobana, Colin, Cubleşan, Victor Bârlădeanu şi Voicu Bugariu, dacă nu mă înşel. V-am întâlnit acolo şi pe voi, timişorenii, cel puţin pe Mircea Șerbănescu îl am într-una dintre fotografiile momentului. Pentru mine a fost un prilej important de a înţelege cam ce se întâmplă la o asemenea conferinţă internaţională. Am văzut pentru prima dată, cu invidie, o expoziţie de cărţi vest-europene şi americane. Îmi amintesc şi de câteva figuri notorii de la masa unde Ion Hobana trona ca o personalitate prestigioasă a organizaţiei europene de SF. Am avut, în plus, bucuria de a primi un premiu special al juriului într-o împrejurare în care lui Vladimir Colin i-a revenit premiul european pentru întreaga operă. Am trăit toate momentele acelea cu emoţia şi încântarea pe care doar tinereţea ţi le pot da.

8. Ai fost președintele Comitetului de organizare al primului EUROCON organizat în Romania, cel din 1994. Unul dintre momentele importante ale evenimentului a fost lansarea volumului tău „Anticipaţia românească”. Câţi ani ai lucrat la acest volum de istorie literară?

Aşa-i, e drept, a mai fost şi acel euROcon ţinut pe teren românesc, pentru care nu mai aveam nevoie de paşaport şi de vize. Dar, dacă n-ar fi fost Timişoara şi entuziasmul vostru, mă rog, al nostru, al celor din ARSFan, precum şi sprijinul oficial venit de la Ministerul Tineretului – destui l-au înjurat la viaţa lor pe Mironov, dar ce ne-am fi făcut fără umărul lui de sprijin?! -, mă îndoiesc că eu aş fi fost acela care să ţină un discurs inaugural şi, mai ales, mă îndoiesc că am fi avut parte de un Eurocon românesc la numai cinci ani după Revoluţie. Anticipaţia românească apăruse chiar în primăvara aceea, aşa că dădea bine în context, puteau vedea şi invitaţii noştri, Franke, John Brunner, Norman Spinrad, Joe Haldeman, Moebius, toţi ceilalţi, că SF-ul românesc există, şi încă într-o amplă sinteză, destul de arătoasă şi ca ţinută tipografică. Cred că lucram la ea de vreo două decenii, iar unele părţi ale proiectului datau, ca prime încercări, încă din anii studenţiei mele. Am spus „lucram” şi nu „am lucrat”, fiindcă nici după ediţia aceea n-am considerat-o încheiată. Ediţia a doua, din 2003, lărgeşte imaginea valului optzecist şi adaugă perspectivele postmoderniste din ultimul deceniu al secolului XX. Cred că abia cu cea de-a treia ediţie, apărută cu titlul de „Istoria anticipaţiei românești”, cartea şi-a căpătat forma definitivă. Aşa cum am mai spus-o şi cu alte ocazii, pentru SF-ul nostru de după anul 2000 am deschis un nou front de lucru, sub titlul „Cronici de familie”.

9. Într-un interviu anterior (Helion online nr. 2/2010) declarai că ţi-ar plăcea să te plimbi cu o mașină a timpului. Pe unde ai dori să călătorești cu ea?

Constat acum că m-am plimbat destul de mult cu maşina timpului şi cam pe unde mi-a trecut prin cap. Când am dorit să ajung în Sarmizegetusa sau în Roma antică, am fost acolo. O dată am „bântuit” chiar şi pe la începuturile Cuaternarului, căutând în „Noaptea pragurilor” o linie de legătură cu strămoşii noştri în curs de umanizare. L-am descoperit mai apoi şi pe Arthur C. Clarke făcând acelaşi lucru. Alteori m-a interesat viitorul, măcar ca idee, m-am întrebat până şi cum ai putea ajunge la el chiar fără maşină, dacă acolo ţi-ar fi eventual locul sub soare, ca în „Așteaptă vremea ta”. Iar când o să mai doresc să fac un salt temporal, o să fii primul care afli, poate chiar din paginile revistei Helion.

10. Care crezi că ar fi cea mai bună „soluţie” pentru o bună ieșire în lume a anticipaţiei românești de calitate?

Traducerile în limbi străine şi prietenii pe care ni-i facem în aşa măsură încât să şi creadă în noi. Uneori interesul lor poate coincide şi cu preocuparea vreunei instituţii culturale din ţară, cum sper să se întâmple cu antologia SF-ului românesc în limba spaniolă, unde o idee a editorului din Madrid încearcă să meargă mână în mână cu sprijinul financiar al Institutului Cultural Român. Mai e nevoie şi de o bună doză de noroc. Eu am avut noroc cu SF aus Rumänien, după ce Herbert Franke şi editura din München unde acesta coordona o colecţie interesată nu doar de americani au remarcat o altă antologie de-a mea în germană, „Die beste aller Welten”, publicată la „Dacia”. Dar până la şansa asta îmi amintesc că am mai trimis cartea respectivă la încă vreo 30 de adrese, edituri şi autori importanţi, de unde n-am primit niciun ecou. Noroc a avut şi Gheorghe Săsărman, a cărui traducere spaniolă din „Cuadratura cercului” s-a întâmplat să ajungă sub ochii Ursulei K. Le Guin, iar distinsa doamnă a SF-ului mondial să dorească s-o retraducă ea însăşi pentru o editură americană. Iar până la americani, să nu uităm că mai avem în jur unguri, croaţi, polonezi, bulgari care cred că n-ar avea nimic împotrivă să afle despre noi şi să ne cunoască „textele alese”.

11. Care socotești că sunt autorii cei mai înzestraţi din anticipaţia românească din ultimele decenii?

O să dau doar o listă de nume în care cred, fără să adaug şi titluri, fiindcă scrierile lor le-am comentat detaliat în seria mea de cronici. Liviu Radu, Dănuţ Ungureanu, Mihail Grămescu, Dan Doboş, Cristian Mihail Teodorescu, Lucian-Vasile Szabo, Costel Baboş, Lucian Merişca, Sebastian A. Corn, Marian Truţă, Mircea Liviu Goga, Silviu Genescu, Costi Gurgu. Apoi Michael Haulică şi Florin Pîtea pentru orientarea cyberpunk. Adrian Buzdugan dintre debutanţi. Bogdan Suceavă, Ana Maria Negrilă, Ona Frantz, Doru Stoica, dacă vor continua să scrie SF, lucru de care nu sunt tocmai sigur, dar prin îndoiala asta nu pun la îndoială talentul lor. Dintre critici, Cătălin Badea-Gheracostea, chiar şi L-V Szabo, au şansa să mai ia de pe umerii noştri ceea ce purtăm de decenii, Cornel Robu şi cu mine. Sau poate că noi, cei doi pomeniţi la urmă, avem şansa asta cu ei. Mai sunt şi alţi autori pe care i-aş cita între cei care merită, dar vor mai fi ocazii, deocamdată mă opresc la atât.

12. „Călătorie în Capricia”, cartea pe care ai publicat-o în 2011 a fost distinsă cu titlul de cel mai bun roman la Romcon-ul din 2012. Cum s-a născut ideea acestui roman?

Premiul Romcon, dar şi premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, ceea ce îmi arată că nu doar fanii, ci şi profesioniştii scrisului mi-au apreciat aproape simultan lucrarea. Eu sunt, de când mă ştiu, un fan al lui Jonathan Swift, despre care sper să mai am răgazul de a scrie o carte, aşa cum am scris cu decenii în urmă şi despre Wells. M-a fascinat stranietatea pilduitoare a călătoriilor lui Gulliver şi cred că ideea unei noi aventuri a acestuia m-a urmărit toată viaţa. Până când am simţit-o efectiv prinzând contur şi substanţă, şi i-am dat drumul în laptop.

13. Dacă ar fi existat cenzura comunistă, care crezi că ar fi fost pasajele cele mai „periculoase” din Capricia?

Cam tot romanul. Îmi amintesc cât am avut de „tras” de pe urma romanului meu „Cina cea mai lungă” numai pentru că nişte „băgători de samă” au răstălmăcit câteva pagini, comunicând rodul pervers al interpretării lor la fosta Judeţeană PCR Cluj. Acum, în schimb, l-am lăsat pe Gulliver să umble pe unde vrea prin Insula Capricia, să vadă şi să comenteze tot ce doreşte, principi-jucători, flote fără flotă, pândaci şi răspândaci, diverse ticăloşii de care îmi închipui că şi Swift ar fi fost tare mândru. E adevărat, Capricia nu exista pe vremea regatelor Lilliput şi Laputa, ar fi trebuit ca distinsul scriitor satiric englez să călătorească şi el cu o maşină a timpului până la o adresă din viitor. Viitorul lui şi al lui Gulliver, se-nţelege!