Cornel Robu

O Istorie a anticipaţiei româneşti, deja realizată. O Enciclopedie a anticipaţiei româneşti, în curs de realizare, sub ochii noştri. O mare Antologie a anticipaţiei româneşti, de la începuturi până în prezent, care va însuma douăsprezece sau patrusprezece volume, nici nu mai ştiu. Nu în ultimul rând, o impunătoare Operă proprie, însumând şi aceasta nenumărate volume. Și, pe deasupra, o activă și neîntreruptă prezenţă critică şi charismatică în „mişcarea SF” din România, pe tot parcursul ultimelor cinci decenii (o jumătate de secol!…).

Dar despre care secol vorbim, stimați contemporani și martori ai evenimentelor? Cumva despre vreun trecut și revolut “secol al marilor proiecte” himerice, „croite din cuțite și pahară”, entuziast

începute dar niciodată împlinite, niciodată duse la capăt? Avem o adevărată tradiție, noi, românii, în această direcție, dar să nu stricăm acum sărbătoarea, să nu tulburăm atmosfera festivă cu neavenite

accese de memorie involuntară. Acum, avem în mijlocul nostru o excepție care confirmă regula, avem un alergător de cursă lungă înzestrat cu suflu de cursă lungă, care iese mereu primul în aceste

curse de lung parcurs. Fie și unul singur dintre marile proiecte ale lui Mircea Opriță, enumerate din capul locului, proiecte efectiv realizate sau aflate într-un avansat stadiu de realizare, ar cere tenacitatea și dedicația unei întregi vieți de om; toate laolaltă, însă, poartă cununa marilor campioni olimpici care intră în istorie, care participă la mai multe olimpiade de-a lungul anilor și câștigă la fiecare medalii de aur la mai multe „probe” înscrise în concurs, una mai dificilă și mai exigentă decât alta.

Acum, la această oră de bilanț și de recapitulare a drumului parcurs până în prezent, o succintă retrospectivă bio-bibliografică poate fi util şi firesc racordată bogatului curriculum vitae. Născut la Timişoara, la 25 octombrie 1943, Mircea Opriţă a absolvit în 1966 Facultatea de Filologie (de Litere, în prezent) a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca; a fost apoi, în anii 1966-1968, profesor de limba şi literatura română în comuna Dăbâca din jud. Cluj (unde acum s-a retras ca fermier amator: azi „locuinţa lui de vară / e la ţară”…); a fost îndrumător la muzeul memorial „Octavian Goga” de la Ciucea, din acelaşi judeţ (1968-1969); redactor la Editura Dacia din Cluj (1972-1994); preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj (1994-1996), mandat pe care l-a întrerupt pentru a pleca la Budapesta, ca director al Centrului / Institutului Cultural al României, recent deschis atunci în capitala maghiară, unde a locuit pe parcursul unui întreg deceniu (1996-1998, 2002-2006). În anii 2000-2001 a fost lector asociat la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. Debutul publicistic a avut loc în ziarul Făclia de la Cluj (1960) şi în revista Contemporanul de la Bucureşti (1962), iar debutul editorial – la Editura Tineretului din Bucureşti, cu volumul de povestiri sf Întâlnire cu meduza. (O curiozitate ce merită semnalată, pentru pitorescul ei „exotic”: în 1972, deci la şase ani de la această „întâlnire cu meduza” pe teritoriul lingvistic românesc, celebrul scriitor englez Arthur C.Clarke [1917-2008], care nici măcar nu poate fi suspectat că ar fi ştiut româneşte, avea să obţină prestigiosul Premiu Nebula cu o nuvelă intitulată literalmente identic: A Meeting with Medusa! Coincidenţă care, bineînţeles, se limitează strict la titlu.)

Volumului de debut i-au urmat apoi încă patru volume de “proză scurtă” sf (Nopţile memoriei, 1973; Adevărul despre himere, 1976; Figurine de ceară, 1978; Semnul licornului, 1980), „integrala povestirilor SF” publicate până atunci fiind reunită, în anul 2004, între copertele unui masiv volum intitulat tot Figurine de ceară. Mircea Opriţă a mai publicat un roman sf parodic (Argonautica, 1970, rescris şi amplificat în 1980, versiune reeditată în 2011), două romane „realiste” (Pasărea de lut, 1976, şi Cina cea mai lungă, 1983), un volum de versuri (Jocul cu vipere, 1972), teatru (vol. Planeta părăsită, 1971, şi Viaţa într-o floare, 1972), prima monografie Wells semnată de un autor român (H.G.Wells – Utopia modernă, 1983; ediția a doua, revăzută, a apărut în 2011), precum şi prima sinteză critică şi istorico-literară, exhaustivă, asupra „genului” în literatura română (Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară, 1994, cu o ediţie revăzută şi adăugită în 2003), o incursiune exegetică în vastul domeniu al utopiei, susţinută şi ca teză de doctorat (Discursul utopic. Momente şi repere, 2000); apoi, în anii din urmă, Mic tratat de concordie naţională sau Cartea tranziţiei (2005), Istoria anticipaţiei româneşti (2007), Discoteca din Alexandria sau Cartea ştiinţelor. Ziua 2 din Un decameron europrovincial (2007), Cronici de familie. Sf-ul românesc după anul 2000 (2008); mai multe volume de eseuri pe teme științifice, sub-intitulate “Orizonturi în expansiune” și intitulate Zodia manipulării 2010) sau Știință și violoncel (2011); încă un volum de proză scurtă SF, Povestiri de duminică (2010), încă un roman, alegoric și satiric, Călătorie în Capricia. Cu adevărat ultima aventură a lui Gulliver (2011) și încă o carte de versuri, Călătoriile din balansoar, Ed. Limes, 2012. A alcătuit trei antologii de science-fiction românesc, în limbile maghiară (Az átlépett látóhatár [Dincolo de orizont], Cluj, 1975) şi germană (Die beste aller Welten [Cea mai bună dintre lumi], Cluj, 1979; SF aus Rumänien [SF din România], München, 1983). A tradus din Jules Verne, H.G.Wells, H.P.Lovecraft, John Brunner ş.a.

Multe din aceste titluri au fost încununate, la data apariţiei, cu premii şi distincţii literare, româneşti şi internaţionale: Premiul I la concursul de poezie organizat de Fondul Internaţional al Scriitorilor de pe lângă PEN-Club (Londra, 1966), pentru versurile incluse ulterior în vol. Jocul cu vipere (1972); Premiul I la cel de al 3-lea Concurs naţional de literatură SF, pentru povestirile Figurine

de ceară şi O falie în timp (1973); Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1973, pentru vol. Nopţile memoriei; Premiul special al juriului la al 3-lea Congres European de Science Fiction (EUROCON) (Poznan, 1976); Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj, pentru romanul Cina cea mai lungă şi pentru studiul monografic H.G.Wells – Utopia modernă (1983); Premiul revistei Ştiinţă şi tehnică, pentru aceeaşi carte despre H.G.Wells (1983); Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj pe 1995, pentru vol. Anticipaţia românească (1994); Premiul revistei Anticipaţia – CPSF (1994) şi Premiul Asociaţiei Române de Science Fiction – ARSFAN (1995), pentru acelaşi volum; Premiul Academiei Române (2002), pentru vol. Discursul utopic. Momente şi repere (2000); Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, pentru romanul Călătorie în Capricia (2011) şi Premiul Romcon pentru roman (2012).

Și, cu siguranță, în pofida acestei abundențe, ceva tot trebuie să fi rămas pe dinafară…

Toate acestea impun de la sine constatarea că Mircea Opriţă este, la ora de faţă, în România, principalul reprezentant al literaturii denumite, şi aici, ca peste tot în lume, science-fiction (chiar dacă, personal, el preferă, pentru „genul” preferat, denumirea de „literatură de anticipaţie”, sau simplu „anticipaţie”). Aceasta este latura cea mai cunoscută şi mai proeminentă a scrisului său, dar manifestarea sa ca scriitor, cum s-a putut vedea, nu se rezumă la atât. Este un scriitor multilateral, complex şi complet, cu largi disponibilităţi creative şi cu deschideri spre toate genurile şi domeniile literaturii, cu o diversitate de preocupări pe măsura unui scriitor de mainstream: un adevărat „om-orchestră”. Spre acest ideal au aspirat şi alţi scriitori români afirmaţi prioritar în science-fiction, după cum constată chiar Mircea Opriţă, în cartea sa de exegeză critică, deja amintită, Anticipaţia românească – cea mai completă şi mai competentă examinare exegetică a acestui „capitol de istorie literară” pe parcursul unui secol şi mai bine, de când se scrie „literatură de anticipaţie” în limba română. Dar cel care întruchipează cel mai perfect în propria-i creaţie aceste „miraje ale sintezei” este însuşi Mircea Opriţă – scriitor foarte activ şi constant, dar şi divers, după cum stă mărturie, mai sus, fie și sumara trecere în revistă a cărţilor pe care le-a semnat şi a manifestării sale în lumea literară.

Cu aproape douăzeci de ani în urmă (eheu, fugaces labuntur anni…), tot aici, în paginile acestei primitoare reviste (v. Helion, nr.2 / septembrie 1994), spuneam un cuvânt pe care-l cred adevărat și bine găsit, și acum, ca și atunci : Mircea Opriță străbate anii și deceniile asemeni unui destoinic căpitan de navă spațială, căpitan de lung parcurs, cu un suflu de cursă lungă. Nu știu dacă aș putea azi găsi un cuvânt mai bun de spus, drept care țin să-l repet, în încheiere, și acum : Cu un suflu de cursă lungă ce ştie să-şi menţină echilibrul şi pasul egal de-a lungul sutelor de pagini; disponibil şi deschis la noutate şi diversitate, dar percepându-le mereu obiectiv, ponderat, cu egalitate de spirit şi fără umoare sau parti pris; ştiind să păstreze nuanţa şi relativismul în judecăţi ce se impun totuşi ca definitive; gustând picanteria şi aberaţia, când le întâlneşte, cu un hieratic şi ambiguu surâs de mandarin oriental ce observă cu acuitate contingentul dar rămâne deasupra lui – autorul Anticipaţiei

româneşti ştie crea şi comunica senzaţia că îşi domină suveran domeniul: departe de a se lăsa dominat şi sufocat de un „material” altfel imens şi stufos, despre care „ştie tot şi ceva pe deasupra”, el este „cunoscătorul”, expertul pe care nimic nu-l poate surprinde şi amăgi, pentru că a văzut tot, a citit tot, a răscolit şi a scotocit peste tot, nu i-a scăpat nimic şi n-a uitat nimic: el este căpitanul care-şi cunoaşte, aşa zicând, echipajul cu care se află îmbarcat la bordul aceleiaşi nave, Anticipaţia românească, de la primii veterani până la ultimii recruţi.

Amintindu-ne, analogic, de serialul TV Star Trek şi de echipajul navei Enterprise, condus cu mână sigură dar nu de fier de către căpitanul Jean-Luc Picard, vom înţelege, cred, cu toţii de ce, în Enciclopedia sa şi a lui John Clute, Peter Nicholls constată, pe drept cuvânt, că «pentru succesul serialului Star Trek: The Next Generation meritul revine în mare parte anumitor membri ai distribuţiei, esenţialmente actorului britanic Patrick Stewart, fost societar al prestigioasei „Royal Shakespeare Company”, care susţine rolul Căpitanului Jean-Luc Picard, căpitanul navei „Enterprise”, cu brio, cu vigoare şi cu o impresionantă gravitas.» Nu mai e nevoie, desigur, să glosez pe marginea efectului de stil pe care-l introduce, în contextul englez („with impressive gravitas and vigour”), forma latinească a cuvântului „gravitas”. N-aş putea găsi un cuvânt mai potrivit şi o sintagmă mai adecvată pentru a rezuma impresia de lectură pe care, mutatis mutandis, o lasă Anticipaţia românească a lui Mircea Opriţă.

În plină cursă, azi, pe drumul început în urmă cu peste un secol, Anticipaţia Românească are un Căpitan!