INTERVIUL

Mircea Opriță

Nina Timofeevna Bairamgulova primise de la redactorul-şef dispoziţia de a se deplasa în satul Gziaţk fără prea mult tam-tam şi în aşa fel încât în zorii zilei de 12 aprilie să se afle „pe poziţie”, gata să-şi înceapă misiunea.

– Ce misiune? întrebase ea nedumerită de tonul secretos şi complice pe care mai-marele său de la Izvestia socotise că era necesar să-l utilizeze în împrejurarea aceea, în loc să procedeze ca de obicei, distant, poruncitor şi plin de importanţă.

– Nu ştiu ce să spun. Reportaj, interviu, o să te orientezi la faţa locului. Eşti fată deşteaptă! apreciase Lavrenti Borisovici Polevoi, ceea ce era o noutate absolută în gura lui, fiindcă toată armata de redactori şi tehnicieni înregimentaţi la ziar nu-l văzuse altfel decât încruntat, iar în dispoziţia lui permanent misogină nu le mai scotea pe subalterne din epitete neprincipiale, între care „proaste” era cel mai nevinovat.

Oricât sperase tovarăşa Bairamgulova, şefă de secţie, să afle ceva mai clar despre ce era vorba, nu reuşi deloc, dar chiar deloc! Lavrenti Borisovici ştia, fără îndoială, mai multe decât era dispus să recunoască. Însă, dintr-un motiv oarecare, îşi pusese lacăt la gură, ceea ce conducea automat la concluzia că la mijloc era un secret de stat. Mă rog, de partid şi de stat, lucru cu atât mai important şi mai grav. Nina Timofeevna îşi ascuţi simţurile şi hotărî să devină vigilentă mai mult ca de obicei.

Era limpede doar faptul că, pe un canal oarecare (KGB sau Comitetul Central), conducerea Izvestiei ajunsese în posesia informaţiei că a doua zi, în satul Gziaţk, urma să se întâmple ceva demn de atenţia ziarului. De regulă, asemenea evenimente erau transmise pe filieră din timp, neputând fi lăsate la voia întâmplării, ca în presa capitalistă. Nina Timofeevna încercă, prin urmare, să-i tragă de limbă pe colegii din redacţie despre care avea motive serioase să creadă că lucrau sub acoperire. Nimeni nu ştia nimic. Iar satul Gziaţk se învrednicise în ultimul an abia de un reportaj mediocru, despre nişte mulgătoare harnice, care găsiseră o metodă extravagantă de a spori producţia de lapte a vacilor colhozului, prin audiţii muzicale furnizate pe durata rumegatului de un mic aparat de radio portativ, atârnat pe peretele grajdului, lângă felinar. Seara, după ultimul muls, unele dintre stahanovistele acelea fără brevet cântau la căminul cultural şi jucau în scenete ce înveseleau tot satul.

Tot frământând în minte lucrurile acestea, îi convocă în birou pe fotoreporterul Alioşa Berindei şi pe şoferul Kaganovici. Le comunică sec planul „de bătaie”, fixă ora plecării şi insistă ca „Moskvici”-ul să aibă destulă benzină în rezervor şi să funcţioneze perfect, ca racheta. Chiar aşa spusese: „ca racheta”, iar mai târziu avea să se tot mire de cuvântul ce-i venise pe limbă, fiindcă avea la îndemână, pentru comparaţie, o mulţime de soluţii, de la rapidul Moscova-Leningrad şi până la Pegasul din mitologia antică.

– Aşa de târziu? comentă nemulţumit Alioşa. De ce călătorim noaptea?

– Fiindcă ne-o cere tovarăşul Partid! răspunse scurt Nina Bairamgulova, iar la o asemenea replică nu mai era nimic de comentat.

Deşi nu-i convenea nici lui, şoferul Kaganovici rămase mut ca frâna de mână. Era deşcă bătrână, văzuse multe şi sub Stalin, şi sub Beria, aşa că era greu să-l mai tulbure pe el ceva. Tânăr şi neexperimentat, fotoreporterul pomeni ceva despre Amalia Rodriguez, o tovarăşă cu pielea neagră din Frontul de Eliberare a Angolei, trimisă să studieze la Universitatea „Lomonosov”, şi cu care avea el întâlnire de lucru fixată chiar pentru seara aceea.

– Contramandezi, şi gata! veni verdictul nemilos al şefei de secţie.

Ei îi era uşor să spună asta. N-o cunoştea pe Amalia! Cu toate că şi tovarăşa Bairamgulova, în ciuda celor 35 de ani ai ei, era un boboc de moscovită după care se dădea în vânt toată redacţia Izvestiei. Femeia îşi ştia foarte bine calităţile, dar gândul la carieră îi pusese pe faţă o mască de răceală atât de convingătoare, încât îngheţase în decursul timpului multe înflăcărări colegiale, îndreptându-i pe curtezanii ocazionali spre obiective mai uşor de atins. Nu era deloc plăcut ca un început timid de declaraţie sentimentală să ţi se blocheze cu fraze ca: „Tu când ai de gând să predai reportajul despre minerii din Donbas?” Ori să-ţi vezi contraatacată o privire pofticioasă cu replica lipsită de înţelegere: „Anatoli Karpovici, eşti om în toată firea, azi-mâine bunic. Trebuie să-ţi spun că nu sunt mulţumită de articolul dumitale despre şedinţa Sovietului Suprem. O să-l rescrii până la sfârşitul programului!”

Miezul nopţii îi prinse afară din Moscova, sub un cer rece şi înnorat, prin care abia câte o stea mai luminoasă găsea uneori o spărtură, reuşind să-şi proiecteze lumina clipitoare în parbriz. Tovarăşul Kaganovici conducea concentrat, cu ochii la şoseaua luminată de faruri şi cu gândurile pierdute în trecutul parcă şi mai neguros decât noaptea aceea. Fotoreporterul somnola în dreapta lui, pe locul mortului. O visa, probabil, pe Amalia Rodriguez, fiindcă la un moment dat scoase din buze un plescăit suspect, urmat de un scâncet ca un oftat chinuit. Instalată comod pe bancheta din spate, lângă aparatele de fotografiat şi poşetă, Nina Timofeevna nu avea somn. Se gândea la ciudăţenia misiunii de a doua zi, la reportajul pe care avea să-l scrie fără să ştie încă despre ce, sau la interviul luat cine ştie cui, pesonaj rămas deocamdată în umbră. Bursucul de Polevoi îi dăduse de înţeles că o să se descurce la faţa locului, însă tovarăşa Bairamgulova nu prea vedea cum. Sau poate că dimineaţa avea să aducă brusc lumină în secretul acela atât de important, încât organele de partid şi de stat apreciaseră că nu trebuie să transpire nimic, nici măcar pentru presa centrală.

Trecură prin mai multe localităţi adormite, iar la un moment dat Kaganovici trase pe dreapta şi aprinse beculeţul plafonierei, să poată citi scrisul mărunt de pe hartă. În alt loc opri ca să-şi mai dezmorţească picioarele şi să poată fuma o ţigară. Se trezi şi Alioşa Berindei şi ieşi scuturându-se în aerul rece. Se aflau deja pe drumul de ţară, pustiu şi năpădit de beznă, pe care harta li-l indicase ca derivaţie obligatorie spre satul Gziaţk. Un pâlc de arbori abia ieşiţi din iarnă se profila în dreapta, dincolo de şanţ, iar pământul încă mai păstra întinse urme de zăpadă netopită. Înfofoliţi în hainele lor groase, fumară toţi trei într-o dispoziţie nu tocmai veselă, având sentimentul unor conspiratori nocturni, derutaţi şi lipsiţi de o ţintă reală. Deşi se spune că noaptea e un sfetnic bun, se pare că noaptea aceea de aprilie nu prea avea ce să-i sfătuiască.

Apoi se petrecu un lucru nespus de interesant, care îi făcu pe toţi să tresară din amorţeală. Auziră departe gâfâitul unei maşini care tocmai luase curba dinspre şosea şi avansa legănată de hârtoape în direcţia lor.

– Cini naiba umblî pi vremea asta târzie? Aiştia-s bolnavi la cap! spuse fotoreporterul Berindei şi îşi dădu seama că nu folosise limba rusă abia când tovarăşa Bairamgulova întrebă contrariată:

– Ce tot bâigui acolo, Aleksei Ivanovici? În ce limbă vorbeşti?

Alioşa n-apucă să dea lămuriri, fiindcă între timp maşina ajunse în dreptul lor şi, pesemne, profilaţi fantomatic în lumina mişcătoare a farurilor, ocupanţii ei îşi puneau cam aceleaşi întrebări. Era o „Volgă” mare şi veche, şubrezită de cât teren făcuse de când ieşise din fabrică, şi căreia abia după ce trecu de ei îi recunoscură numărul, în lumina farurilor „Moskvici”-ului.

– Nina Timofeevna, ăştia-s tovarăşii de la Pravda, anunţă şoferul Kaganovici şi, cu tot calmul său politic proverbial, i se simţea mirarea în glas.

„Volga” mai făcu vreo douăzeci de metri, apoi se opri şi începu să vină iarăşi spre ei, condusă în marşarier. La rândul lor, fuseseră recunoscuţi.

– Ei, ei, ei! Pe cine-mi văd ochii prin întuneric?! se miră afectat un lungan coborât din maşina Pravdei. Ninocika! Ce cauţi dumneata, la două noaptea, pe coclaurii ăştia plini de poezie?

Era Arkadi Razgavorov, poet ratat şi semnatar al unei rubrici de actualităţi. În mediile moscovite avea renume de mare gagicar, iar tovarăşa Bairamgulova, anticipând o discuţie stânjenitoare, începu să regrete acea întâlnire nocturnă. Căciula cu urechi dezlegate stătea strâmb pe capul lunganului, iar un pronunţat miros de vodcă începea să ia în stăpânire zona.

– Nina, Ninocika! De când te pândesc eu! se lansă la atac Arkadi Nikolaevici.

– Mi-ai pus gând rău, tovarăşe Razgavorov, observă şefa de secţie de la Izvestia, iar celălalt, nesesizând tonul oarecum ostil, se grăbi să continue jocul.

– Ţi-am pus gând bun, Ninocika. Rău ar fi să nu se-mplinească.

Şi începu să-i recite un poem despre mestecenii peste care răsare luna plină, îmbiind colhoznicii la reverie şi natura intimă la împliniri.

– Hai, lasă, lasă! îi tăie elanul tovarăşa Bairamgulova. Spune mai bine cum ai apărut aici şi încotro mânai ca un zăpăcit.

– Am ieşit la plimbare, sufleţelul meu. Versurile ăstea recente mă obsedează. Nu mă lasă să dorm, dar văd că nici dumneata n-ai somn.

– Cu cine mai eşti în maşină? se interesă Nina Timofeevna pe când îşi prezenta propriii însoţitori.

Numele pronunţate de Razgavorov îi erau necunoscute. Şi cum ar fi putut fi altfel, într-o redacţie atât de umflată, ca a Pravdei? Lucra acolo o întreagă armată a poporului.

– Gziaţk! spuse pe neaşteptate tovarăşa Bairamgulova, ca şi cum ar fi rostit o parolă.

Nimerise în plin. Lunganul se poticni în plină tiradă, apoi încercă s-o dreagă fără convingere.

– Ce Gziaţk? De unde până unde… A, da! Sigur, Gziaţk… E pe aici, pe undeva, parcă mi-a pomenit şoferul numele ăsta plin de energie revoluţionară…

– Hai, Arkadi Nikolaevici, lasă filozofările şi nu te mai preface! îi ceru femeia pe un ton poruncitor. Doar nu suntem copii. Spune ce ştii!

– Nu ştiu nimic, Ninocika, să n-am parte de rubrică! Suntem în trecere spre Mările Sudului şi tocmai căutam o scurtătură. Am ajuns aici din pură întâmplare.

Ca să iasă din impas, Razgavorov începu să declame o altă strofă din repertoriul său de crai bătrân şi în timpul acesta se retrăgea discret, înclinându-se repetat, cu mâna pe inimă. Când ajunse în dreptul „Volgii”, smulse portiera şi, fără un cuvânt de despărţire, se aruncă grăbit înăuntru. Hardughia pe roţi demară în aceeaşi clipă şi încercă să dispară în noapte.

– După ei! porunci tovarăşa Bairamgulova, ca un adevărat comandant de pluton, şi se grăbiră cu toţii să-şi ocupe locurile în „Moskvici”.

În urmărirea aceea tensionată, fotoreporterul Berindei mai avu în câteva rânduri motive să sloboadă din gură cuvinte din periferia Chişinăului, pe care nu găsi de cuviinţă să le mai traducă în ruseşte, fiindcă se cam înţelegea despre ce era vorba. În ciuda aspectului ei hârbuit, „Volga” trăgea destul de bine peste hârtoapele drumului de ţară şi, până la intrarea în Gziaţk, reuşi să se facă pierdută din vedere.

2

Satul era scufundat în beznă şi doar câinii din curţile prin dreptul cărora trecea maşina lor izbucneau pe rând într-un concert de hămăituri.

– Pe cine să cauţi în pustietatea asta, Nina Timofeevna? întrebă fotoreporterul plin de scepticism.

Concentrată, tovarăşa Bairamgulova se sili să nu scape situaţia de sub control.

– Mergem la postul de Miliţie, hotărî ea şi aşteptă ca şoferul Kaganovici, în virtutea lungii sale experienţe, să descopere pe întuneric obiectivul căutat.

Obiectivul era o casă ca oricare, cu deosebirea că la gardul ei de scânduri vechi nu se repeziră dulăi zgomotoşi, ca prin celelalte curţi. Normal, gândi Alioşa Berindei, cine a mai auzit ca vreun post de Miliţie să trebuiască să fie păzit de câini? Ferestrele erau, ca peste tot în sat, neluminate.

– Miliţienii dorm în post, constată fotoreporterul mahmur de oboseală.

– Miliţienii nu pot să doarmă în post! replică enervată tovarăşa Bairamgulova. Ar fi culmea ca pe noi să ne pună în alertă încă de ieri, iar aici, la Gziaţk, să nu se ştie de nimeni şi de nimic. Mergem la căminul cultural! Ba nu, mai bine direct la Sovietul Sătesc! se corectă reprezentanta ziarului Izvestia, hotărâtă să apuce taurul de coarne.

Taurul era într-adevăr acolo. Kaganovici descoperi locul mai uşor, după lumini şi mişcare. Luminile erau slabe, întrucât electricitatea stradală nu funcţiona, iar clădirea avea perdelele trase. Dar geamurile acelea aproape oarbe tot răspândeau în jur mai multă lucoare decât cea cernută din cerul înnorat. Mişcarea o produceau câteva umbre deplasate alene printre contururile unor maşini. Pe strada îngustă erau parcate mai multe autovehicule marca „Volga”, serie neagră. Unor ziarişti din presa centrală, amănuntul acela le spuse imediat că acolo se întâmpla totuşi ceva important. Opriră pe partea cealaltă a uliţei şi imediat apăru lângă ei un ins bondoc, în manta cu grade de plutonier, dovadă că Nina Timofeevna avusese dreptate şi Miliţia poporului nu dormea la ora aceea târzie. În lumina aprinsă de Kaganovici, ochii oblici ai necunoscutului îi cercetau cu destulă suspiciune.

– Ghiudemcervel Taimîrov, şef de post! se prezentă miliţianul şi tocmai se pregătea să-i ia la rost şi să-i fugărească de acolo, însă legitimaţiile de ziarişti îl înmuiară.

– Am venit pentru interviu, explică ţâfnoasă tovarăşa Bairamgulova. Ce se întâmplă acolo?

Arătă în direcţia ferestrelor luminate. Spera să afle, în sfârşit, la faţa locului, de ce o trimisese redactorul-şef în fundătura aceea de ţară.

– Păi, tocmai dă interviul…, spuse alene plutonierul Taimîrov şi se răsuci spre clădirea Sovietului Sătesc cu o expresie de respect ce nu-i scăpă ziaristei de la Izvestia.

– Cine? întrebă ea cu ciudă, nemulţumită de faptul că nenorocitul ăla de poet ratat, Razgavorov, ajunsese la ţintă înaintea ei.

– Tovarăşul Gagarin! anunţă şeful de post, umflându-şi pieptul cu fală.

Cei din „Moskvici” se priviră unii pe alţii nedumeriţi. Numele nu le spunea mare lucru. De la Ghiudemcervel Taimîrov aflară că tovarăşul Gagarin era un sătean de nădejde din circumscripţia lui, colhoznic priceput la toate, inclusiv la treburi complicate, de tâmplărie şi zidărie. Venise din satul Kluşino, unde fasciştii îi dăduseră afară din casă întreaga familie, încât trebuiseră să trăiască până la sfârşitul războiului într-un bordei săpat în pământ.

– I-a ajutat şi Iuri să sape, adăugă plutonierul.

– Care Iuri? întrebă tovarăşa Bairamgulova.

– Băiatul lor. Ăsta care s-a făcut aviator.

Şi Ghiudemcervel Taimîrov, pus pe dezvăluiri stimulate şi de perspectiva de a-şi citi a doua zi numele în ziarul Izvestia, le relată pe scurt ce elev eminent fusese Iuri la şcoala din Saratov, înainte de a se face oţelar în topitorie. Mânca matematică şi fizică de trei ori pe zi, unse pe pâine neagră, iar hrana asta i-a fost de mult folos când s-a înscris în clubul aviatic. Şi mai târziu, la şcoala de piloţi.

– Mare lucru pasiunea omului! începea şeful de post să filozofeze, numai că Ninei Timofeevna nu de înţelepciunile folclorice ale miliţianului îi ardea atunci, ci de ceea ce se petrecea în Sovietul Sătesc.

Dădu s-o apuce pe cărarea ce ducea la treptele casei, însă plutonierul Taimîrov îşi aminti brusc pentru ce era el acolo şi-i bară drumul.

– Nu te supăra, tovarăşa ziaristă, dar nu se poate! Am ordin să nu las pe nimeni să intre, cât timp discută acolo tovarăşii generali.

O grămadă de clopoţei începură să sune în mintea şefei de secţie de la Izvestia. Lucrurile începeau să prindă contur. Înseamnă că maşinile negre de la intrare aduseseră în Gziaţk barosani de la armată şi poate, de la KGB, iar o asemenea deplasare nu se face fără motiv. Poate arestează pe cineva! Posacul ăla de Lavrenti Polevoi avusese dreptate când îi spusese ei că o să înţeleagă singură, la faţa locului, ce era de făcut. Tovarăşa Bairamgulova se simţea tot mai aproape de un articol „trăsnet”, reportaj, interviu, o să vadă ea imediat ce şi cum. Sau poate nu chiar imediat, fiindcă gură-spartă ăsta de plutonier nu era chiar atât de nătăfleţ încât să se lase influenţat de zâmbetele ei dulci şi s-o facă scăpată în clădire.

Ce se petrecea acolo? Ce interviu dădea colhoznicul Gagarin şi cine i-l lua? „Volga” celor de la Pravda nu era între maşinile cu număr de Moscova care staţionau în stradă. Ar fi dat mult să ştie unde era acum Arkadi Razgavorov şi spera din tot sufletul să nu fie dincolo de ferestrele cu perdele lăsate. Câtă vreme interviul îl luau ofiţerii, nu apărea nici un pericol pentru misiunea ei. Era ştiut că interviurile ăstora, şi mai ales ale celor de la KGB, purtau ştampila „Strict secret” şi n-aveau cum să ajungă în presă înainte de a şi-l face ea pe al ei, după toate regulile gazetăriei comuniste. Numai să nu i-o fi luat înainte afemeiatul ăla caraghios şi să publice Pravda caimacul!

Între timp se crăpase de ziuă şi satul începu să iasă la lumina revărsată din cer. Tovarăşa Bairamgulova făcea naveta între bancheta din spate a „Moskvici”-ului, unde poposea din când în când la căldură, şi trotuarul din faţa Sovietului Sătesc, privindu-şi ceasul cu nerăbdare şi sperând să termine „grangurii ăia” ce începuseră acolo. Trebuia să-l abordeze neapărat pe colhoznicul Gagarin, în speranţa că o s-o lămurească el ce se întâmpla.

La un moment dat, pe când ea dădea iarăşi târcoale pe lângă uşa păzită de Taimîrov, apăru în fugă şoferul Kaganovici şi-i strigă agitat:

– Nina Timofeevna, l-au lansat! Chiar acum spune la radio.

– Pe cine dracu’ au lansat? întrebă tovarăşa Bairamgulova, obosită şi vizibil indispusă.

– Pe Gagarin! L-au lansat în Cosmos pe tovarăşul Gagarin.

– Cum o să-l lanseze în Cosmos pe Gagarin?! Tovarăşul Gagarin e aici, înăuntru, la interviu.

– Nu pe ăsta! Pe celălalt! Fiu-său…

Nina Timofeevna se clătină, ca lovită în frunte. Dădu fuga la maşină şi, prin portiera lăsată deschisă de Kaganovici, mai apucă să audă ultima parte a comunicatului. Plină de o solemnitate gravă, cum nu se mai întâmplase de la moartea lui Iosif Visarionovici, vocea crainicului comenta măreaţa realizare a puterii sovietice, care trimisese în dimineaţa aceea primul om în spaţiul cosmic. Pe locotenentul major Gagarin, Iuri Alekseevici, pildă de devotament pentru cauza comunismului în URSS şi victoria lui în lume, reprezentant de vază al întregului popor sovietic. Şi aşa mai departe, într-o avalanşă de caracterizări superlative, care umplea inima ascultătorilor de emoţie şi de mândrie justificată.

Deci asta era! îşi zise, iluminată, tovarăşa Bairamgulova. Acum totul era clar în mintea ei. Secretul trebuise păstrat până după lansare, poate din cauză că nici conducerea de partid şi de stat, şi pesemne nici generalii de la Baikonur nu fuseseră tocmai siguri că zborul avea să se desfăşoare cu succes, şi atunci era mai bine să taci. Dar existau mari speranţe şi nu întâmplător poposiseră aici, la Gziaţk, „Volgile” Comitetului Central. Era ziaristă, intuia că presa urmează să publice, între multe alte declaraţii, şi un cuvânt al familiei cosmonautului, fiindcă întregul popor sovietic aştepta cu sufletul la gură reacţia unor părinţi atât de norocoşi şi de fericiţi. Nu era puţin lucru să dai naştere unui pilot temerar, cu statură de uriaş, erou avântat printre stelele cerului! Înţelegea acum şi că aşa-zisul interviu pe care i-l luau generalii în primăria din Gziaţk lui Aleksei Gagarin avea să se rezume la câteva fraze înflăcărate, destinate lui Nikita Sergheevici Hruşciov de pe pragul acelei măreţe zile de 12 aprilie 1961, prevestitoare de viitor strălucit pentru omul sovietic şi pentru omenire în general. Cei baricadaţi înăuntru aşteptaseră împreună să vină clipa cea mare, probabil în jurul unor sticle de vodcă puse la bătaie de oficialii locului. Iar când clipa veni şi începu la radio comunicatul, tovarăşii moscoviţi izbucniră în aplauzele ce răzbăteau prin geamurile încă opace ale Sovietului Sătesc şi îi vârâră colhoznicului Gagarin sub nas hârtia ticluită din timp în birourile Comitetului Central, s-o semneze şi să-şi exprime astfel, în cuvinte bine cumpănite, gândurile sincere adresate PCUS şi secretarului său general.

De-acum, că protocolul se împlinise, gândea Nina Timofeevna, putea să înceapă şi interviul ei. Cel pentru care nu se pregătise ca de obicei, de acasă, dar era sigură că avea să fie unul foarte reuşit. Şi, la urma urmei, putea să-l rafistolească în redacţie oricât ar fi considerat necesar.

Chiar atunci uşa Sovietului Sătesc se deschise, iar afară, în curte, şeful de post Ghiudemcervel Taimîrov luă poziţie de drepţi, salutând regulamentar. Pe trepte se revărsă un grup de ofiţeri superiori cu caschete de trei palme în diametru şi cu piepturile blindate în cearşafuri de decoraţii. Printre ei îşi făcură loc nişte civili scunzi şi pântecoşi, ţinând în mâini mape negre sau serviete. Aveau feţele fericite şi, în drumul lor grăbit spre maşini, făcură cu dărnicie semne de salut grupurilor de colhoznici care începuseră să se adune de la casele din jur ca la panaramă. Ieşi din clădire şi un ţăran înalt, robust, mustăcios, cu mutră mai degrabă de culac decât de tată de cosmonaut, dar pe care unul dintre colonei îl pofti insistent să ia loc în „Volga” personală. Portierele se trântiră cu zgomot, şoferii ambalară motoarele, iar cortegiul de maşini porni şerpuit pe uliţa principală, în direcţia şoselei ce ducea la Moscova.

Tovarăşa Bairamgulova fu surprinsă să vadă că, de pe o ulicioară, unde stătuse ascuns toată noaptea, apăru deodată autovehiculul de teren al ziarului Pravda, care se grăbi să ajungă din urmă cortegiul şi să i se alăture. În trecere, Arkadi Razgavorov îi dădu cu tifla, semn în care se concentra o mare satisfacţie umană şi profesională, ceva de genul: „Ninocika, ai luat plasă! Ţi-am făcut-o!” Iar pentru o clipă şefa de rubrică de la Izvestia fu dispusă să creadă că-i chiar aşa.

3

Nina Timofeevna era într-adevăr o fată deşteaptă, cum apreciase redactorul ei şef într-unul din rarele sale accese de sinceritate. Deşteaptă şi, în mod precis, incomparabil mai inspirată decât Razgavorov. Acesta se lăsase furat de aparenţe, comportându-se ca un imbecil. Individul cu mutră de culac pe care îl luaseră ofiţerii cu ei era, de fapt, Andrian Rostropovici, preşedintele Sovietului Sătesc din Gziaţk. Avea în dimineaţa aceea treburi la Moscova şi, profitând de nesperata ocazie, aranjase deplasarea în modul cel mai la îndemână. Ziaristul de la Pravda îşi închipuise că mustăciosul trebuia să fie chiar colhoznicul Gagarin, dus în capitală ca să-şi continue interviul de peste noapte la sediul central al KGB.

Colhoznicul Gagarin ieşi şi el din clădirea Sovietului, însă abia după ce cortegiul de maşini negre dispăruse din raza privirii. Era însoţit de omul de serviciu al instituţiei, un sfrijit îmbrăcat în salopetă de lucru. Dând cu ochii de grupul sătenilor, acesta izbucni într-un răcnet răguşit:

– Trăiască Aleksei al nostru!

Cu lecţia învăţată de la adunările de partid, colhoznicii începură să aplaude, deşi mulţi nu ştiau încă motivul pentru care bătrânul Gagarin se învrednicise pe neaşteptate de o asemenea onoare. Tovarăşei Bairamgulova nu-i trebui însă mai mult. Identificase omul şi, fericită, îi făcu semn lui Alioşa Berindei să dea năvală cu aparatele de fotografiat peste el. Pe când bliţurile moldoveanului scăpărau unul după altul, făcându-l pe fostul persecutat de nazişti să clipească din ochi, aproape orbit, ziarista de la Izvestia alergă şi ea în faţă, cu carnetul de note pregătit. Şi acolo, pe treptele Sovietului Sătesc, îl bombardă pe colhoznicul derutat cu primele întrebări spontane, la fel de emoţionate ca şi răspunsurile. Iar interviul-enigmă pentru care fusese trimisă la Gziaţk începu să se construiască, spre bucuria cititorilor de a doua zi. Profitând de absenţa concurentului de la Pravda, Nina Timofeevna chiar abuză de tupeul şi uneltele meseriei, insistând pe lângă Aleksei Gagarin s-o conducă la el acasă, să-i vadă gospodăria şi nevasta. Doar devenise peste noapte mamă de erou al Uniunii Sovietice! Află cu acel prilej că făcea şi ea parte din grupul mulgătoarelor fruntaşe ale colhozului, însă nu mai cânta de mult pe scena căminului cultural, lăsându-le pe colegele mai tinere să se remarce şi ca artiste. Când avea ea chef, cânta, seara, doar pentru Aleksei, sau pentru copii. Dar şi fetele, şi Iuri trăiau mai mult la oraş, cu treburile lor importante. De la o vreme veneau în Gziaţk rar, iar atunci ei îi dădeau lacrimile de bucurie şi nu prea îi venea să cânte.

Până pe la ora zece se alcătui astfel, în linii mari, şi un reportaj fierbinte, numai bun de publicat pe pagina a doua, alături de interviu. Nina Bairamgulova nu putea spera la prima pagină, unde aveau să fie machetate, de bună seamă, informaţiile despre cel dintâi zbor cosmic al omului (cu literă aldină), primele lui vorbe sincere adresate din Cosmos partidului şi conducătorului iubit (citite de pe hârtie, ca să nu se risipească truda ideologică a altor specialişti din Comitetul Central) şi, bineînţeles, comunicatul către Uniune semnat de Hruşciov. Era bine şi pe pagina a doua! Iar Berindei făcuse o grămadă de fotografii.

La amiază, pe când „Moskvici”-ul condus de tovarăşul Kaganovici rula tihnit pe şoseaua spre Moscova, văzură apărând din sens invers „Volga” prăfuită a lui Razgavorov. Se întorcea în goană mare la Gziaţk, după ce poetul neinspirat pierduse timp preţios în urmărirea falsului Gagarin-senior. Probabil că aflase adevărul abia la porţile monumentale ale Comitetului Central, fiindcă era exclus să fi îndrăznit să oprească pe traseu maşinile înalţilor activişti şi ale militarilor, ca să se lămurească mai din vreme asupra confuziei. Când automobilele redacţionale trecură unul pe lângă altul, tovarăşa Bairamgulova îşi aminti să-i dea la rândul său cu tifla, prin geam, lui Arkadi Razgavorov, care era atât de opărit şi de desfigurat de necaz încât nici nu-şi întoarse ochii spre ea.

– Nu mai face el mulţi purici la Pravda, îşi permise să prezică fotograful, reinstalat în faţă, pe scaunul mortului.

– Hai, nu fi rău, tovarăşe Berindei! comentă Nina Timofeevna, dar se vedea limpede că în sinea ei era foarte mulţumită. Are şi el dreptul la pâinea poporului. Că, dacă ar fi să trăiască de pe urma versurilor lui…

Maşina cotidianului Pravda reintră în sat fără a mai fi luată în seamă de nimeni. Vestea despre zborul lui Gagarin-junior se răspândise pe la toate casele. Mulţi aflaseră deja de la radio, dar nu conteneau s-o poarte febril mai departe, din gură în gură, fiindcă întâmplarea era atât de palpitantă încât părea aproape de necrezut. Razgavorov întrebă de casa Gagarinilor şi „Volga” îşi purtă ghinionista echipă până acolo. Nu găsiră pe nimeni, nici acasă, nici în curţile vecine.

– Unde naiba au intrat cu toţii? În pământ?! exclamă nervos Arkadi Nikolaevici, puternic marcat de eşecul iniţiativei sale matinale şi gata să-şi reverse năduful asupra oricui.

Până la urmă, un bătrân întâlnit pe drum şi căruia îi fluturase pe dinaintea ochilor legitimaţia de ziarist, întinsă prin geamul coborât al portierei, îi îndrumă spre bufetul sătesc.

Poetul mestecenilor cotropiţi de lună şi de iubire se plesni cu palma peste frunte. Era pentru a doua oară pe ziua aceea că inspiraţia nu-i funcţionase. Trebuia să-şi fi imaginat! Unde să se strângă lumea ca să discute o ştire senzaţională ca aceea ce se difuzase la radio?

Şi într-adevăr, la bufetul sătesc era mare agitaţie. Colhoznicii ocupaseră toate locurile de la mese, iar mulţi alţii, care nu mai încăpuseră pe scaune, stăteau sprijiniţi de pereţii pătaţi, cu zugrăveala rămasă încă de pe vremea lui Stalin. Era gălăgie, vorbeau mai mulţi în acelaşi timp, iar vorbele lor concurau cu clinchetul halbelor de bere şi cu uralele izbucnite ba dintr-un capăt de sală, ba din celălalt. Arkadi Razgavorov stârni o oarecare impresie când avansă spre tejghea, urmat de echipa lui înarmată cu aparate fotografice până în dinţi. Fără să mai aştepte vreo comandă, gestionarul se grăbi să toarne în câteva pahare un lichid transparent dintr-o sticlă fără etichetă.

– Tovarăşi colhoznici din Gziaţk! Suntem de la Moscova! răcni Razgavorov ca să acopere rumoarea generală şi reuşi astfel să canalizeze atenţia publicului în direcţia sa.

– Toată lumea care vine azi la noi îi de la Moscova! observă cineva pe un ton bălmăjit, dar fudul că lor, sătenilor, li se acorda brusc atâta importanţă.

Arkadi Nikolaevici nu se lăsă derutat. Apucă rapid unul din paharele de pe tejghea şi-l sorbi pe nerăsuflate.

– Numai că noi suntem chiar de la Pravda! anunţă el cu mândrie şi îşi flutură încă o dată, pe sus, legitimaţia de serviciu. Care-i, între cei de faţă, tovarăşul Gagarin?

Toate privirile se întoarseră într-o singură direcţie, aşa că nu mai fu nevoie de un alt răspuns. Colhoznicul în cauză tocmai dădea să ciocnească halba cu colegii de masă, iar Razgavorov remarcă imediat că nu avea bere în ea, ci acelaşi lichid fără spumă, transparent.

– Tovarăşe Gagarin, se lansă poetul-reporter. Eşti un erou!

– Nu el! Fi-su îi erou, veni din public vocea altui cârcotaş ameţit. Cosmonautul…

– Bineînţeles! admise Razgavorov, însă nu se lăsă. Dar nici să fii tată de cosmonaut nu-i de ici, de colo. Că, altfel, aş avea şi eu cosmonauţi în casă. Şi la fel voi toţi, cei de aici.

Cu asta erau de acord şi, pe firul comentariilor lor aprobative, gălăgia fu gata-gata să izbucnească din nou. Ca să o curme la timp, lunganul de la Pravda săltă rapid un alt pahar de pe tejghea, îl sorbi ca pe-un nimic şi ridică iarăşi tonul:

– Tovarăşi, nu cred că vă daţi seama cu adevărat ce moment măreţ trăim. Şi nu doar aici, în Gziaţk, unde ne-am strâns cu toţii în jurul fericitului Aleksei Gagarin, ci pe întreg cuprinsul glorioasei noastre patrii, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Peste tot, pe întreaga planetă, oamenii stau acum cu urechea în aparatele de radio, unii chiar şi cu ochiul în televizor, şi toţi cei care sunt capabili să gândească sincer şi cinstit sărbătoresc evenimentul împreună cu voi, cei din Gziaţk, şi cu adevăraţii oameni sovietici.

Vorbitorul întruni din nou aprecierile unanime ale adunării, iar colhoznicii, ca la un semnal, se grăbiră să închine între ei, ciocnindu-şi zgomots halbele şi paharele.

Înfierbântat, Arkadi Razgavorov îşi continuă discursul în cuvinte tot mai vii şi mai avântate, scoţând în relief portretul măreţ al omului sovietic, născocitorul atâtor lucruri importante din istoria omenirii şi care, iată, deschide acum calea spre stele, pregătind clipa sublimă când corpurile cereşti vor fi luate în stăpânire de către Om, cu O mare, în virtutea înaltelor idealuri comuniste şi a energiei nestăvilite pe care o dovedea zi de zi omul muncii de pe întreg cuprinsul patriei sovietice. („Şi colhoznicii!” strigă cineva din fundul sălii, ca să nu rămână cumva categoria asta pe dinafară. „Şi colhoznicii!” acceptă grăbit reprezentantul Pravdei). Şi nu numai cei din URSS, ci din toate ţările socialiste frăţeşti şi prietene, ba chiar şi mari mase de muncitori cinstiţi din Occident, scârbiţi de propaganda mincinoasă din lumea aceea putredă şi făţarnică, dominată de teroarea de neînchipuit a sistemului capitalist.

– Uitaţi-vă bine la Alexei Gagarin, aici de faţă! le ceru Razgavorov. Fiul lui e un rus şi jumătate, un om adevărat. Numele lui Iuri Alekseevici cutreieră în clipele acestea mapamondul, aducând fală părinţilor săi şi poporului întreg. Gândiţi-vă cum stătea el acolo sus, în spaţiul cosmic, într-o cabină mică împinsă de puterea zguduitoare a rachetei sovietice, şi se gândea la noi, la stema şi la steagul roşu leninist, care-i dădeau putere să înfrunte primejdiile şi să termine pe primul loc cursa asta dură cu imperialiştii. Fiindcă e limpede acum, avem dovezi ce nu se mai pot măslui, că omul sovietic a ieşit primul în Cosmos, iar americanii trebuie să-şi încline steagul lor plin de orgolii, mulţumindu-se cu stelele desenate pe pânza lui decolorată, în vreme ce noi am ajuns deja la stelele de pe cer.

Cetăţenii din Gziaţk îl ascultau pe Arkadi Nikolaevici cu gura căscată şi în mai multe rânduri îşi abandonară paharele ca să-l aplaude furtunos. Razgavorov le zugrăvi cu mult elan un tablou pe care ziua aceea nemaipomenită îl făcea de-acum perfect posibil. Odată ce Iuri Gagarin se desprinsese de gravitaţie şi dăduse ocol Pământului, alţii şi alţii, cu toţii eroi iubiţi ai Uniunii Sovietice, aveau să-i continue realizările cosmice, până când întregul sistem solar va fi închinat memoriei lui Lenin şi operei măreţe începute de Revoluţia din Octombrie, săvârşită, cum ştie toată lumea, la 7 Noiembrie.

– După Gagarin vor veni alţii, un Fedoseev, un Nikitin, un Puşkin, un Gogol, un Raskolnikov! se lansă poetul-ziarist într-o viziune entuziastă, dar unul dintre fotografii cotidianului său îl trase de mânecă, atenţionându-l:

– Nu, Arkadi Nikolaevici! Raskolnikov nu!

– Raskolnikov, nu! preluă din zbor redactorul Pravdei, însă înainte de a-şi putea continua înşiruirea primi o sugestie din sală:

– Un Hruşciov!

Numele îl puse în încurcătură. Pentru o clipă doar!

– Ei, Nikita Sergheevici are treburi foarte serioase de împlinit aici, pe Pământ. Cursa asta cu americanii nu-i o glumă şi trebuie să stea o minte limpede la cârmă tot timpul. Dar, de ce nu? Cineva cu numele lui, poate chiar din familia lui, un Hruşciov care să zguduie bolţile cereşti cu curajul său exemplar, sprijinit pe forţa motoarelor cu reacţie ale rachetei sovietice… de ce nu, de ce nu?

O scosese la capăt, în aşa fel încât, chiar dacă era cineva în sală care să-i fi notat cuvintele şi să le raporteze „mai sus”, să nu poată fi învinuit nici că subestima figura secretarului general, privându-l teoretic de o eventuală sarcină cosmică pe care i-ar fi încredinţat-o partidul, dar nici că ar fi încurajat provocarea nu ştiu cui, menită să-l expună pe Hruşciov unei situaţii ridicole.

Era clar că moscovitul câştigase simpatia localnicilor. Cei de lângă Gagarin-tatăl insistară să vină la masa lor, ceea ce Razgavorov şi făcu, împreună cu toată echipa sa. Apărură alte halbe cu bere sau vodcă, iar discuţia evoluă în largi volute de navă cosmică în jurul lui Iuri şi al faptei sale copleşitoare, care îi lăsase pe imperialişti cu ceasul oprit.

– Dacă aţi şti cât iubea Iuri avioanele, încă de mic! trecu Gagarin-senior la confesiuni sentimentale. În timpul războiului, un Yak rusesc, aeroplan de luptă, a aterizat forţat pe un câmp de lângă bordeiul unde locuiam. Revenea tocmai din bătălie şi avea aripile ciuruite ca sita. Pe Iuri l-au impresionat mult decoraţiile piloţilor şi încă de atunci a promis că se face pilot şi nu se lasă până nu-şi umple şi el pieptul cu decoraţii.

Colhoznicul Gagarin mai povesti, cu limba cam poticnită, diverse alte lucruri interesante despre el şi familie, iar la un moment dat, când o descoperi pe nevastă-sa în uşa bufetului, făcându-i semne să termine odată cu băutul şi să vină acasă, îşi aminti o întâmplare şi cu ea.

– Păi, chiar în dimineaţa asta, după ce-au plecat tovarăşii generali… Zic: ştii tu, muiere, pe unde-a umblat fiu-tău, Iuri, azi-noapte? Iar ea, speriată: Doar nu l-o fi prins biata Valea umblând la alte femei pe-acolo, prin cantonamentul lor! Tu, minte scurtă, i-am zis, prin cer! Prin cer a umblat, că pe el l-a ales Comitetul Central să-l trimită primul acolo. Şi ce crezi dumneata, tinere tovarăş ziarist, că-i bubuie mintea haziaicii să mă întrebe? Că, oare, nu l-o fi văzut pe-acolo pe Dumnezeu? Tare-i curioasă şi abia aşteaptă să vină Iuri în permisie, ca să-i spună el sincer, ca la o mamă. Auzi, auzi!

Cârciuma râse ca de o glumă bună. Exasperată de încăpăţânarea soţului, colhoznica Gagarina dispăruse din uşa deschisă, aşa că petrecerea putu continua nestânjenită. La fel şi documentarea lui Razgavorov, stropită din belşug cu vodcă, iar de la o vreme încolo, după ce vodca se terminase, numai cu bere.

Când se lăsă întunericul, un coleg de redacţie îl scutură de umăr, în speranţa că-l va dezmetici din abureală.

– Arkadi Nikolaevici, îi spuse. Cu interviul nostru cum rămâne?

– Îl facem, îl facem! dădu Razgavorov asigurări cu o voce moale. Îl am aici, în cap.

Deocamdată, însă, capul respectiv trăgea la somn, iar poetul mestecenilor îl lăsă să-şi facă pe voie. Cât dură drumul de întoarcere, dormi cu ceafa sprijinită de spătarul banchetei din spate a „Volgii” şi cu gura dechisă. Înainte de a cădea în somnul acela de lemn, fu auzit însă murmurând, ca unei amintiri înduioşătoare:

– Ei, Nina, Ninocika! Mi-ai tras clapa, dar vii tu la brazda mea! Să vedem, care pe care: Pravda sau Izvestia? Chiar aşa.

[Din Sindromul Quijote și alte ficțiuni rebele, 2014]