Proză distinsă cu premiul al II-lea la concursul „Timișoara peste 100 de ani 2017”, secțiunea Ficțiune.

Acum, după ce a trecut atâta timp, m-am gândit să-ți scriu. Câteva rânduri… Să vorbesc cu tine măcar prin scris. Pentru că nu știu dacă ai vrea să vorbești cu mine prin teleconf. Iar să aștept răspunsurile tale câte 3 minute, mi se pare un chin și o veșnicie. De fapt, nu sunt sigură că vrei să vorbești cu mine în general.

De ce prin scris? Pentru că astăzi Miki m-a întrebat dacă știu să scriu. I-am răspuns, arogantă, că este o întrebare prostească. Bineînțeles! Toți oamenii mari știu să scrie și să citească. Nici prin gând să-mi treacă, că Mikutza noastră avea în vedere scrisul de mână. Când ne-am lămurit în sfârșit, i-am zis că o să-i arăt ce mai știu. Numai să găsesc toate cele necesare scrisului. Mă simțeam ca la școală. De parcă aș fi primit o temă de casă. Îți mai amintești de scoală? Cred că eram printre ultimele promoții care mai știau să scrie de mână. Am întrebat vreo câțiva colegi unde aș putea să fac rost de hârtie. Am fost îndrumată spre baza centrală și acolo, într-un wastecontainer (deschis de portar după lungi “tratative” și un măr verde, natural) am găsit câteva foi albe. Nu vroiam să mă opresc aici. Am făcut din ele un fel de caiet. (OMG! ce cuvânt am folosit, de parcă aș fi un cronicar. Mi-au mai venit în minte alte câteva cuvinte, cu ocazia asta: condei, călimară, cerneală, stilou !!!… Îți mai amintești sensul lor?) Seara am venit la patul ei cu un creion. Da, da, cu un creion! Cu ocazia asta i-am și povestit legenda despre cele două țări care au început să exploreze cosmosul, dar una dintre ele puțin mai târziu, pentru că a căutat să facă un pix care să scrie în imponderabilitate. În timpul acesta, astronauții celeilalte țări scriau în spațiu cu creioane.

Vroiam neapărat să-i scriu un cuvânt care începe cu „A”. Mai știi cum învățam alfabetul? A, B, C, D, E…

I-am scris frumos de mână: Ares. Am întrebat-o dacă știe ce înseamnă. Habar nu avea. Se uita la mine cu ochii ei albaștri în care se reflecta mișcarea grăbită a lui Phobos. I-am povestit atunci pe scurt despre zei. Despre cei romani și cei grecești și, bineînțeles, i-am zis că Ares este echivalentul lui Marte al nostru.

I-am mai scris un alt cuvânt care începe cu „A”: Arsia.Pe ăsta l-a ghicit repede. Îl vede zilnic. Păcat că nu-l vezi și tu. Păcat că nu ne vezi cețurile matinale care vin din Labirintul Nopții și norii uriași ce se întind pe tot cerul, dinspre Canionul Mariner.

Restul timpului până la culcare ne-am jucat de-a scrisul. Eu îi scriam de mână o literă și ea încercă să o scrie la fel. În asemenea momente întotdeauna mă gândesc la mine și mama, la serile pe care le petreceam împreună. Doar eu și ea. La dorința mea nebună să fac pe cineva să simtă ce am simțit eu în asemenea momente, la dorința de avea un copilaș pentru care eu să fiu acea mamă dintr-o visare din copilărie.

Da, știu că nu te interesează tot acest bullshit cu copilași și visări din copilărie.

Bănuiesc că ai vrea să știi când și de ce m-am gândit să fac ceea ce ți-am făcut.

Țin minte ca acum când mi-ai zis prima dată că nu vrei copii. M-a durut foarte mult. Pentru că eu vroiam. Și ii vroiam anume de la tine. Dar pe tine întotdeauna te enerva subiectul.

Știu, sunt de modă veche. Foarte veche. Pentru că țin la fidelitatea partenerului, pentru că vreau familie, pentru că vreau copii și multe alte „tâmpenii”, cum le numești tu.

Nu sunt o criminală și nu voi mai fi în continuare. În cărțile vechi scria: de la iubire la ură nu poate fi decât un pas. Știu că ceea ce am făcut cu tine este o crimă și că am făcut-o doar din egoism. Din egoism, dar nu din ură. Este în puterea ta să mă pedepsești. Adică să mă predai autorităților.

Și totuși, de unde și până unde? o să mă întrebi tu. O să-ți răspund cu un singur cuvânt: Timișoara.

Da, locul unde ne-am cunoscut, unde ne-am despărțit și unde locuiesc acum.

Nu, nu locuiesc la Timișoara terestră. Stația noastră tot Timișoara se numește. Știu că nu te-a interesat niciodată subiectul, dar eu, când m-am gândit să fug de tine, așa încât să nu mai dai de mine, am ales anume Marte. Mă gândeam inițial să fug într-o altă țară. Pe urmă vroiam să aleg Luna, dar îmi era frică că o să mă găsești și acolo. M-am hotărât, că Timișoara ar fi de bun augur. La Timișoara ne-am întâlnit, la Timișoara o să te las în urmă și la Timișoara îmi voi face un nou început. Nu știai că avem stații pe Marte, așa-i? Eram sigură că nu cunoști nimic despre asta și că nu vei ști cum să-mi iei urma. Nu te-ai fi gândit niciodată că România va ajunge și acolo. Cum de? o să mă întrebi poate. Pentru mine, care stau aici deja al șaselea an, povestea proiectului noastre marțian este arhicunoscută, aș putea să-ți înșir câțiva KB de text cu descrierea amănunțită de la istoric până la situația actuală a misiunii Timișoara-M („M” de la Marte). Pe scurt, am nimerit pe Marte (ca țară) pentru că principiul de selecție a fost unul cât se poate de simplu. Orice țară, capabilă să mențină o stație viabilă în Antarctida, va fi capabilă să mențină una și pe Marte. Probabil că nu știai nici asta.

***

Mai știi în ce circumstanțe am ajuns la Timișoara? Eram în grupul de strămutați forțat din Câmpia Română. Majoritatea bucureștenilor au ales Brașovul, Clujul, Iașiul și, bineînțeles Craiova. Timișoara – foarte puțini. Nici nu știu de ce am ales anume Banatul. Intuiție? Hazard? Oricum, fiind la o altidunie de numai 90 de metri era și Timișoara pe lista orașelor cu risc sporit de inundații. Iar tu erai în grupul de voluntari, pregătiți să adopte câte-un sinistrat. Îți mai amintești ce atitudine superioară aveai la început? București și Timișoara, vechi rivali pentru întâietate. Nu puteam să facem abstracție de această rivalitate la început, nici tu, nici eu. De fapt, credeam că nu o vom putea depăși niciodată. Nici nu știu cum ți-am câștigat încrederea și simpatia. De iubire nu mai zic nimic. Știu că te-ar enerva subiectul. Ca și copiii. Nu vroiai niciodată să accepți nici una, nici alta. Toate astea pentru tine erau “vechituri inutile”.

***

Cele mai frumoase amintiri: diminețile noastre în care sorbeam cafeaua pe balcon. Ca două balene eșuate, după câte-o noapte furtunoasă, pe șezlonguri, adulmecam mirosurile care adiau dinspre Openville. Îmi amintesc de asta aproape zilnic când îi hrănesc pe urșii polari aflați în custodia noastră. Și ei, întinși pe jos și moleșiți după câte-o noapte mai geroasă, adulmecă, aparent absenți, mirosurile care le vin din corpul alimentar. Noroc că nopțile marțiene sunt aproape egale cu cele terestre. Măcar în privința asta nu trebuie să se adapteze. Sunt și ei participanți la terraformare. În colonia nemților sunt pinguini. Doar astea două specii mai rezistă pe ecuator. S-au obișnuit deja și cu mâncărurile sintetice. Au înțeles că e mai bine să mănânce orice le dăm, decât să facă foame. Au fost și câteva morse și foci, dar n-au rezistat. (Oricum s-au bucurat urșii de carne proaspătă. Relativ proaspătă.)

Când pornesc pe câte-un tub, spre una din destinațiile de-aici, îmi amintesc de plimbările pe care obișnuiam să le facem prin tuburi din garsoniera ta din ISHO. Mai ales îmi plăcea s-o facem pe ploaie. N-aveai ce face pe străzi atunci. În tuburi era cel mai comod și animat. În asemenea zile ajungeam în cele mai depărtate colțișoare ale orașului, prin Orțișoara sau pe la Buziaș. Nici ție nu îți plăcea să ieși afară pe ploaie.

Mult aș da să văd și să simt o ploaie ca pe Pământ aici. Mai este mult până vom avea o atmosferă pe bune.

***

Dacă am trăi cu 150 de ani în urmă, mi-ai zice că am o “minte diabolică”. Astăzi, când nu mai sunt nici dumnezei, nici diavoli, ce mi-ai putea reproșa? Când mi-ai spus că vrei să pleci din Timișoara, mi-am zis că te urmez oriunde. Dar, totodată, am început să mă îndoiesc că aș putea să rezist foarte mult lângă tine fără să primesc ceea la ce visam. Acum îmi luai și orașul primei mele iubiri adevărate. Mă transformai într-o umbră de-a ta. Mă legai doar de tine, fără să-mi arăți că ai putea sacrifica ceva în numele meu. Al iubirii noastre. Mă transformai într-o umbră care trebuia să fie agățată doar de tine. Iar eu eram atât de atașată de toate acele locuri prin care am trecut împreună.

***

Când m-ai întrebat ce cadou aș vrea de ziua mea, totul era deja aranjat. De foarte mult timp. Am vorbit și cu chirurgii și cu ginecologii, cu proprietarii fostului tău apartament din ISHO. Am negociat și cu ROSA, le-am trimis CV-ul, analizele medicale și după acceptul lor mi-am rezervat un bilet spre Marte exact la două zile după ziua mea. Vroiam să revin la Timișoara. Vroiam să resimt ce simțeam în nopțile și diminețile noastre timișorene. Când eram tinere, mândre, fără griji. Vroiam să mai stăm o dată pe balcon ca două balene eșuate, savurând cafeaua matinală, care ne scotea din abureala și amețeala unei nopți nedormite. Era ultima dimineață în care mă uitam în ochii tăi, dimineața în care îți sorbeam privirea care se stingea treptat de la somniferul din cafea.

Ce a urmat după, știu doar eu. Tu, probabil, te-ai trezit peste două zile, în același apartament, pe același balcon. Așa i-am rugat să facă pe medicii-pirați, care ne-au dus la “spitalul” lor. ție ți-au extras măduva din care au fabricat celule fertilizatoare. Pe mine m-au fertilizat în camera de lângă. Iar a doua zi, în cosmoportul de la Giarmata decolam spre Marte, cu o bucățică din tine în mine ca să fiu una din puținele femei-cobai de pe Terra, care au fost de acord să ducă sarcina pe Marte. Iar tu… Tu, probabil, te-ai trezit în același loc în care ai adormit, fără să-ți dai seama câte zile au trecut și ce s-a întâmplat de fapt. Fără să mă ai lângă tine. Și, poate, întrebându-te, ce o fi însemnând acea cicatrice de la picior.

Nu mai știu cum aș putea încheia această scrisoare. Nu mai au rost sentimentalismele și drăgălășeniile desuete. Nu mai au nici un efect astăzi. Nu mai farmecă pe nimeni. Mai ales pe tine. Dar…

Pentru tot ce am avut împreună vreau să-ți spun mulțumesc.

Iar pentru tot ce ți-am făcut, vreau să-ți spun: iartă-mă, Lucia.