Cyberdefect

Pendulam de trei zile între apartament și birou, cu o periodicitate de opt ori pe zi. Fie zi, fie noapte, la un interval regulat de trei ore intram, făceam ce făceam, uneori dormeam, alteori apucam să mă spăl, apoi la fix, ieșeam și plecam spre celălalt loc. Mereu cu ochii pe ceas, mereu în criză de timp.

Sesizasem acum două luni că am o problemă cu aplicațiile de management a timpului. Era o vineri seară, am băut alături de câțiva colegi în pubul de la Universitate, apoi am mers la Fabrica de Bere, după care spre Friends, când am simțit nevoia impetuoasă de a  merge la serviciu. Poate e o urgență, deși aplicațiile de office nu-mi sugerau nimic. Schedulerul era oprit până luni, iar agenda de contacte office era închisă.

În acel moment nu am pus la suflet. Eram binedispus, chiar prea binedispus și sentimentul de urgență șoptit de mecanismul bioelectronic care-mi coordona timpul, mi s-a părut firesc și binevenit. Eve, frumoasa nordică detașată la noi pe termen nelimitat, de parcă eram un fel de purgatoriu, mă evita.

Evident că era vina mea. Aveam prostul obicei să mai fac haz de clienții terminali și de relația lor dubioasă cu liveware-ul exportat de China și India, echipamente biotehnice de slabă calitate. Spre deosebire de noi, inginerii de system, clienții office interacționau cu mașinile de parcă erau oameni și aveau drepturi. Amuzant. Și nu prea! Pentru că una din glume era „ce atârnă dintr-un liveware… un măr”. Bine ar fi fost să nu o spun în fața Evei.

Poate că dacă nu amestecam băuturile și aveam actualizată aplicația de protecție la băuturi și mâncare, altfel ar fi stat treaba. Dar eram tânăr și nepăsător, Eve chiar dacă mă evita în acel moment tot iubita mea era, iar o urgență la office îmi gâdila orgoliul.

Abia luni aveam să realizez că fusesem la birou în toiul nopții de vineri spre sâmbătă, că făcusem munca planificată pentru luni și că mă întorsesem acasă după trei ore.

– Ați avut halucinații, v-a fost rău în ultimele zile?

Cel care mă întreba era unul dintre medicii firmei. Corporația, îngrijorată de situație, la a treia pendulare a pus în mișcare birocrația și după alte două pendulări a decis să facă apel la cabinetul medical contractat, la firma de asigurări pentru biotehnologia încorporată și la sindicat, pentru oricare altă situație.

– Nu mai mari ca de obicei, am glumit eu, uneori mă visez manager general.

Medicul și-a mișcat rapid pupilele arătându-mi astfel că citește dosarul meu medical. Apoi a completat ceva, pentru că murmura ușor din buze. Clienții au acest obicei. Când dictează biotehmemoriei simt nevoia să murmure sau chiar să vorbească cu glas tare, de parcă cuvintele vorbite ar avea mai mare importanță decât cele gândite. Dificil să le explici că mintea e mai rapidă decât orice invenție biotehnică.

– Înțeleg umorul și mă bucur că ești sănătos. Dar, mă avertiză medicul, situația nu este de așa natură încât glumele să ne ajute să înaintăm cu diagnosticul.

Trebuie spus că eu sunt senior biosysadmin și că, aproape imediat – zic aproape pentru că am avut nevoie de ceva timp până să realizez că nu e în regulă să tot vin și să tot plec la trei ore, nechemat și fără nici o treabă –, ce am conștientizat problema mi-am făcut un autodiagnostic. Mai mult, la serviciu m-am conectat hard la Unitatea Centrală și am discutat verbal cu mai mulți colegi. Problema nu părea a fi de natură tehnologică. Era fie un virus, fie eu, ca Eu uman, eram defect. Ceva schizofrenie, sau persoană dedublată.

– Înțeleg, doar încerc să ajut.

Cei de la sindicat au venit primii. Chiar înaintea medicului. Mi-au pus întrebări politice, m-au pus să semnez că doresc mărirea salariilor și condiții de lucru îmbunătățite, după care mi-au instalat un sistem de monitorizare prin care să poată urmări dacă cumva îmi sunt aduse atingeri nefondate. Vreau să spun că am semnat tot ce mi-au pus sub nas. La capătul celălalt al aplicației de monitorizare e un avocat, mi-au mai șoptit și, apoi, confidențial: „aplicația nu poate fi dezinstalată decât cu acordul genetic al liderului de sindicat”. Imediat ce au plecat am dezactivat aplicația. Codare genetică sau nu, ideea că voi fi supravegheat de un avocat mă făcea să scuip nanoboți.

Totuși, dacă-mi amintesc bine și nu cred să fi fost altfel, după ce mi-am dat seama că am lucrat ca neomul vineri spre sâmbătă, treaba s-a încurcat pentru scurt timp într-un mod ciudat.

Eram în fața cafelei de dimineață, cafea în care-mi ascundeam și micile plăceri date de îngurgitarea noutăților de peste noapte sub formă de capsule biohalucinogene cu efect întârziat. Adică îmi explodau în minte în pauza de la 10. Treaba nu era încă oficială și testerii erau un pic vânați de companie. În fond asta se întâmpla pentru că nu noi inventasem capsulele, ci o corporație sud coreană ce activa în domeniul transportului naval. Cum de făceau și nave și capsule farmaceutice era un mister. În fine, eram în fața cafelei când Eve a apărut din duș mai ațâțătoare decât oricând. Corpul ei minion, deschis la culoare o făcea să semene cu o păpușă de porțelan.

– Arăți ca o păpușă de porțelan.

Serios, am zis ceva rău? Cu ce anume greșisem? Ea a aruncat nervoasă prosopul spre mine – unu la zero pentru mine, m-am gândit atunci – și a urlat isteric că dacă eu cred că ea că este doar un obiect sexual atunci ar fi mai bine să mă ia dracu. Sau să mă duc la dracu. Diferență de o nuanță.

Fir-ar! A egalat și a punctat decisiv.

Folosindu-mi eu-ul reptilian sau crocodilian cum se spune, am penetrat-o virtual descărcându-i memoria într-o bază de date de bacterii-memotehnice. Totul a durat mai puțin de o secundă, ea nici nu ajunsese la faza cu să mă ia dracu sau să mă duc la dracu și era complet descărcată.

Am profitat știu, dar serios, ce avea în cap?

– Alo! Alo! Medicul mă bătea cu o chestie de lemn peste mână. Dacă nu te superi, deschide larg gura și zi aaaaa.

În plin secol biotehnic medicul mă pune să zic aaaa ca să vadă ceva în gât. Ce putea vedea în gât fără ca nanoboții să nu-i fi raportat deja? Ah, da, nici el nu știe. Șefii din vârful ierarhiei coporatiste vor un rezultat. Sărmanul, mi s-a făcut milă de el și am scos cel mai lung a din viața mea.

La scurt timp după ce sindicatul a vrut să mă vândă unui vânător de asigurări, numit și avocat, au apărut adevărații asiguratori. Lacheii corporațiilor din cap până în picioare. Mergeau pe lână mine în drum spre birou sau dinspre birou. Stăteau cuminți când lucram, se agitau când mă jucam în rețea, dormeau și ei întinși, masochist, lângă patul meu, ba unul, mai curajos, se infiltrase și în baie, unde mă spiona pervers. I-am lăsat să se conecteze la interfața mea digitală și să-mi instaleze aplicații de monitorizare. Unele erau atât de scumpe încât compania a trebuit să angajeze o firmă de securitate ca să mă păzească. Umblam însoțit de o întreagă echipă, uneori chiar și în mașini blindate și ecranate. Iar în apartament…

În a treia zi de pendulare am primit un apartament chiar în clădirea de birouri. Coboram cu liftul câteva etaje și eram la lucru. Urcam câteva etaje și eram în camera de zi, care era la fel de mare cât tot vechiul apartamet.

Cu mult timp în urmă, când eram la facultate și detaliile tehnice ale bioaplicațiilor erau principala mea lectură, mă înscrisesem la un curs facultativ de programare a nanoboților în limbaj biomașină. Practic scriam soft genetic pentru bacteriile simbiote cu mașinăriile de siliciu. Pare complicat, dar era mai mult plictisitor. Unele aplicații nu erau mai „deștepte” decât aplicația necesară să miște un lift între etaje. Dacă se întâmplă asta, face asta, dacă nu, face altceva și tot așa până la final de cod, când invariabil totul se reseteză.

Dar dacă nu totul? În unele secvețe de cod genetic găseam o mulțime de directive fără sens. Unele erau semnate, un fel de „icre” grafitti aruncate pe pereți albi. Altele nu erau. Directive parazite, care se plimbau din versiune în versiune adunându-se, rostogolindu-se și mărind spațiul alocat fără nicio finalitate concretă. Se puteau șterge aceste coduri genetice fără sens, dar nu de puține ori, erori stranii străfulgerau prin aplicații generând ecouri în rețea și țipete isterice printre șefii corporațiilor. Și atunci gunoaiele erau puse repede înapoi, multiplicându-se și ordonându-se în feluri de neînchipuit.

Am contribuit și eu la aceste nonsensuri codate. Împroșcând pereții genetici cu versuri din Jim Morrison și bancuri porcoase. Unul din versuri a fost prins în sursa unui nanobot arterial. Când ajungea în artera femurală circumflexă iliacă superficială emitea scurt un semnal spre sistemul de supraveghere.

The walls screamed poetry disease & sex
an inner whine like a mad machine –
dropped in a
cave of roaches
or rodents

The Computer
faces of the men

The wall collage
reading matter

The Traders (dealers)

Păi da, mă simțisem important și, foarte probabil, bine dispus de la softhalucinogenele la care aveam acces nelimitat. La unele din ele chiar eu scrisesem câteva secvențe de cod. Cum ar fi panterele negre care încalecă curcubee. Contribuția mea.

Cam la asta mă gândeam când medicul mă ciocănea politicos cu o spatulă de lemn. Mintea, spre deosebire de aplicațiile software, e mult mai complicată și cu mult mai mult material genetic de prisos.

În a cincea zi, am dezactivat aplicațiile de monitorizare și de la birou am luat trenul suspendat spre ghetourile arabilor. De când Califatul fusese recunoscut oficial, existau legături fizice spre și dinspre ele. Încă puternic securizate și marcate de o vizibilă neîncredere. Dar aveam nevoie de un răspuns și prin rețea circula zvonul că cei mai buni tehnomedici erau în ghetouri, ascunși de teroriști, ascunși de corporațiile lacome, ascunși de guverne și de imamii posedați de bionanobiți căpușe.

Prima oprire a fost la Eve și fiind noapte am pătruns ușor în apartamentul nostru mirosindu-i cu nesaț aroma părului. Amintirile ei de fostă sclavă sexuală în haremurile unui politician nordic, mă revoltau și excitau în același timp. Ce fire perversă puteau avea și bărbații. Am mângâiat-o mintal, neîndrăznind să o trezesc. Avea suficiente motive de îngrijorare și fără să mai adaug eu altele. Atât doar am mai făcut, înainte de a dispărea spre ghetorul arabilor, i-am implantat un ștergător de memorie. O colonie de bacterii care vor consuma selectiv acele părți din memorie la a căror accesare hormonii secretați îi produc suferință.

Desigur, exista posibilitatea să mă uite și pe mine. Mi-am asumat riscul, pentru binele ei și am fugit în noapte.

A doua oprire a fost la gloriosul și cinicul Mehmed, un individ cu o mie de fețe, șeful unei mici facțiuni de anonimi. Deloc violenți și deloc arabi, grupul de sud coreeni făcea legătura între europenii speriați și arabii din ghetouri. Se intitulau „Frăția ceaiului”. Habar nu am ce voiau să spună. Dacă aveau ceva de spus. Dar Mehmed era singurul care mă putea îndruma.

– Am doar 3 ore la dispoziție, de fapt două ore, că am trecut și pe la Eve și mai e și drumul.

Mehmed este un wetware închis într-o cuvă verticală, prins în gelatină precum o insectă într-o picătură de chihlimbar. Vocea îi ieșea cristalin din mai multe difuzoare ce creau un efect surround, plăcut altfel.

– Umblă vorba că te-au lucrat băieții cu trese.

– Ah da, i-am răspuns, experimentele militare. Voi, și i-am făcut cu degetul deși nu eram convins că arătam în direcția bună, aveți ceva de împărțit cu ei. Eu nu, sunt curat. Nu am lucrat cu ei, nu am testat nimic de la ei, serios, sunt curat.

– Asta spui tu, dar zvonurile.

Am oftat. Bârfele din rețea depășeau orice limită în a imagina scenarii sofisticate din seria conspirațiilor. Exista și o cotă de pariuri, păpușarul era fie guvernul, cu armata sa, fie o corporație rivală, fie teroriștii, fie chiar așa, de ce nu, o entitate extraterestră. În toate cazurile eu eram spionul lor. Care spiona… ce?

– Ce spionez eu de fapt?

– E mai puțin important, arabilor le e frică de tine, un imam a strigat la o rugăciune că ești posedat și că nu e halal ca oamenii credincioși să vorbească cu tine.

– Credeam că se referă la mâncare și la băutură.

– Se poate referi la orice vor ei.

În timp ce vorbeam am simțit aplicațiile lansate de Unitatea Centrală a „frăției”. În pereți ghiceam zeci de liveware ținuți în cea mai neagră sclavie. Am înghițit în sec. Dacă Mehmed afla că i-am descoperit sursele de putere aici aveam să mor. L-am lăsat de curtoazie să mă verifice la nivel primar.

– Halal, nehalal, am nevoie să ajung la un tehnomedic.

– Abd al-Ṣabūr.

Mi-a trecut o clipă prin cap să zâmbesc. Citise tot ce era de citit. Avea acum toate informațiile de care avea nevoie pentru a face o analiză și mai mult chiar. Numele medicului era o informație clasificată.

– Foarte bine, oricum îți spuneam numele.

– Te va costa. Au depistat că nu mai ești în apartament și sunt în căutarea ta.

– În două ore și 17 minute, dacă se respectă periodicitatea de până acum, voi porni spre birou.

L-am văzut cum în toată babilonia de fire și tuburi care-i hrăneau corpul, un rictus îi strâmba fața. Informația trimisă a fost simplă. Dacă nu-mi urmez constrângerea o aplicație virus mă va transforma într-o bombă de aproximativ 7 kilotone de TNT. Jumătate din bomba de la Hiroshima, foarte mare într-un loc populat.

– Nu contează cât de departe sunt. Contează să plec.

Nu a comentat mai mult. Mi-a trimis nota de plată pe care eu am trimis-o corporației. La urma urmei problemele mele sunt legate de locul de muncă. Acolo trebuie să ajung. Și de acolo acasă.

Din spatele containerului unde Mehmed își ducea viața organică a ieșit o umbră. Auzisem de ele, dar nu văzusem niciodată una. Umbrele sunt oameni neconectați la rețea, fără implanturi, în mare parte naturali, ba chiar auzisem zvonuri că unii erau complet organic-originali. Ceea ce nu credeam. Cine ar vrea să trăiască doar 70-80 de ani când puteai trăi teoretic mii de ani?

– Voi fi umbra ta, îmi spuse ea previzibil, urmează-mă.

Umbrele sunt vânate de laboratoarele de biotehnologie. Costul lor poate ajunge la milioane de noi euro. O risipă și o exagerare, dacă e să-mi spun opinia.

Umbra, îmbrăcată complet în negru cu o mască de asemenea neagră peste față, avea doar ochii liberi. Negri și migdalați. Un japonez sau chinez.

– Să te deconectezi de la rețea și să intri în modul invizibil.

Am ieșit afară în pas alert, având grijă să nu-l pierd din ochi. Fugeam pe lângă geamurile fumurii ale clădirilor făcând slalom printre oamenii ce mergeau ghidați de aplicațiile de hărți. Nimeni nu mă vedea, nimeni nu avea grija mea. Era o senzație stranie pe care nu o mai încercasem de pe vremea studenției, când fugeam de la ore ca să particip la jocurile ilegale de poker. Totul în afara rețelei.

Fuga ne-a dus într-o fundatură. Un zid drept de cărămidă veche ne bloca înaintarea. Fără să se oprească o clipă, umbra a început să se cațere, sărind cu îndemânare și prinzându-se expert de colțuri abia vizibile. Ajunsă sus se întoarse spre mine.

– Ar fi bine să începi să urci, nu avem mult timp și mai este de mers.

Aplicațiile și nanoboții care îmi susțineau neobișnuitul consum energetic încă lucrau la intensitate maximă. Căutam o soluție.

– Am văzut că ești expert. Eu din păcate sunt mai încet în mișcări. Aș zice, privindu-te că sunt chiar foarte lent. Molcom, dacă știi cum vine treaba.

Nu a scos nici un sunet. Flexat din genunchi individul mă privea imobil. Am oftat și am activat unitatea de calcul auxiliară. Nu o foloseam decât în rare ocazii, de obicei când trebuia să prezint rapoarte șefilor și o supraputere de calcul îmi calma emoțiile. Am vizualizat amprenta termică a umbrei și mai încet, cu mult mai încet, am început să urc. Nu aveam probleme de forță, ci de echilibru, dar unitatea auxiliară mă ajuta forțând mușchii să facă mișcările necesare reechilibrării.

Mă simțeam ca o marionetă.

Când am ajuns sus, umbra nu a comentat nimic. Realizam că tăcerea e parte a unei bune creșteri care mie îmi lipsea. Așa că m-am umflat în pene.

– Ei vezi, și nici măcar nu sunt îmbrăcat în negru.

A sărit în picioare și a reluat fuga, de data asta pe acoperișuri și mai repede. Mda, plăteam pentru gluma nereușită. Sunt expert în glume bune. Ha, ha.

O oră am fugit, sărind, târându-ne sau cățărându-ne pe ziduri aproape imposibile. Mă simțeam precum regele șobolan, mânat din spate nu de simțurile animalice, ci de aplicații și nanoboți care-mi susțineau metabolismul, dându-mi deprinderi și forță acolo unde doar experiența și antrenamentul ar fi trebuit să aibă acces.

Când ne-am oprit aveam în față curtea unei locuințe arăbești. Un bătrân orb trăgea din ciubuc pe o parte a unei măsuțe mici. De cealaltă parte o umbră ne privea cu atenție. Noi eram pe zidul care mărginea proprietatea. Bătrânul ne-a făcut semn și am început să cobor. Umbra mea dispăruse și acum aveam de parcurs un teren prăfuit lung de 50 de metri spre măsuța aflată la umbră. Dinspre casă mai multe perechi de ochi mă urmăreau cu atenție. Am început să merg având mâinile depărtate, căutând îm mod instictiv să arăt că sunt pașnic. Când am ajuns arabul mi-a arătat un scaun gol, iar umbra mi-a spus scurt.

– Arătai caraghios pe zid. Fii scurt. Pleci repede.

Asta da eficiență. Mi-am îndreptat atenția spre bătrân.

– Îl caut pe domnul doctor Abd al-Ṣabūr.

– Pentru ce îl cauți?

– Am o problemă, posibil biologică, posibil tehnologică.

– Harware sau software?

– Nu știu.

– Deschide-te.

Am deschis porturile comune și i-am transmis codurile de securitate. O limbă de foc mi-a pârlit atunci mințile. Am urlat strident și îndelung. Îmi venea să mă scol și să fug oriunde vedeam cu ochii. Capul parcă îmi exploda, măruntaiele se revoltau și am vomitat peste masă, peste bătrân, peste umbră. M-am lovit cu capul de ei, pendulam între viață și moarte urlând, mușcând și plângând cu capul dat pe spate și gura larg deschisă.

Nu știu cât a durat supliciul. Când mi-am revenit stăteam pe același scaun, în aceeași poziție pe care mi-o aminteam de la început. O mână îmi era ținută de arab și o alta de umbră. Ochii bătrânului mari și goi erau umbriți de sprâncene albe și dese. Ochii umbrei, negri și migdalați, striveau între pleoape lacrimi mari. Cât de rău putea fi?

– Mă puteți ajuta?

Bătrânul orb mi-a strâns palma și cu mâna liberă m-a bătut părintește peste ea.

– Nu depinde de noi, mi-a spus.

– Dar de cine depinde?

– Yu, a spus el uitându-se spre umbră.

– Depinde doar de tine, de ceea ce vrei, de ceea ce ai vrut. Trecutul și viitorul ți se împletesc chiar acum, în acest prezent pe care-l trăiești alături de noi.

Vorbe, mă gândeam, vorbe. Ceasul îmi arăta că mai am cinci minute până când voi pendula din nou. Și în acel moment, o clipă, mi-am dorit să pornească mai repede, să simt din nou chemarea de nestăvilit de a merge spre locul de muncă, unde să beau cafea, să muncesc eficient, să glumesc cu colegii, sa bârfesc șefii. Apoi să mă duc în apartamentul Evei, unde să reîncepem milenarul joc al dragostei în doi, iar și iar, pendulând la nesfârșit, așa cum ne-a fost dat.

– Ce trebuie să fac?

Yu îmi întinse și cealaltă mână.

– Prietenie, încredere și integritate. Bine ai venit!

I am a guide to the labyrinth
Come & see me
in the green hotel
Rm. 32
I will be there after 9:30 p.m.

I will show you the girl of the ghetto
I will show you the burning well
I will show you strange people
haunted, beast-like, on the
verge of evolution

-Fear The Lords who are
secret among us

__________

fragment din poezia Jail – de James Douglas ‘Jim’ Morrison (1943-1971)