112

Podul arăta oribil. Supradimensionat, în raport cu peisajul din jur, și aflat într-o stare avansată de degradare, inducea privitorului ocazional un sentiment de apăsare, intensificat bineînțeles de faima funestă care-i însoțise existența în ultimele două decenii. Era supranumit Podul Sinucigașilor, fiindcă zece-doisprezece oameni își luaseră viața, sărind în gol de la înălțimea nefirească a acestuia. La care se adăuga, evident, și adâncimea deloc neglijabilă a obstacolului care ceruse construcția unui pod. Patruzeci de metri în sus, până la vârful curburii, și circa șaptezeci de metri în jos, pana la albia râului sezonier care despica valea abruptă dintre cele două dealuri, era mai mult decât suficient pentru o moarte sigură. Podul avusese perioada lui de glorie, în vremea când și orașul se bucura de prosperitate. Politica industrializării cu orice preț făcuse posibilă deschiderea în zonă a unei mici uzine de prelucrări metalice, ceea ce presupunea și construirea imediată a unei căi de acces, pe care să fie transportate fără întârzieri materia primă, dar și produsul finit. Cum vechiul drum ocolea prea mult, s-a dispus construcția îndrăzneață a unuia nou, care să treacă direct peste albia abruptă a torenților învolburați din zilele cu ploi abundente. Astfel a apărut și podul… Un edificiu practic, însă cu arhitectură exagerată, care, într-un anumit fel, trebuia să reprezinte simbolic strădania și cutezanța omenească. Când mica uzină a sucombat, din cauza haosului economic de la începutul anilor 90, podul a cunoscut marginalizarea și uitarea, netrebuind deodată nimănui. Aflându-se departe de oraș și având o etichetă terifiantă, fusese evitat până și de hoții de fier vechi. Pentru el însă, era exact ceea ce căuta, ca să demonstreze teoria stranie care-i bântuia mintea de ceva timp încoace. O construcție izolată, cu înălțimea corespunzătoare simulării unui eveniment nefast – accident sau tentativă de sinucidere – în stare să atragă atenția dincolo de spațiu și timp, de pe tărâmul cel mult gândit, în niciun caz simțit, al categoriilor abstracte, și să declanșeze reacția mult așteptată, la care spera din tot sufletul, dar nu era deloc sigur că urma să se întâmple așa cum își dorea el… Deoarece nu avea nici cea mai mică certitudine că acela trebuie să fie mecanismul de aducere în existența manifestă a numerelor naturale, despre care credea cu tărie că sunt entități reale, cu identitate proprie, atemporale, nespațiale și lipsite de orice relație cauzală cu realitatea perceptibilă, iar nu construcții inventate de mintea omenească, factori amorfi pentru operațiile aritmetice sau simple semne pe hârtie. Nu știa dacă făcuse descoperirea corectă, însă putea să afle, sperând din tot sufletul că nu se înșelase flagrant. Nu că ar fi contat prea mult, la cât de fascinante erau lucrurile care-i intersectaseră viața cu puțin timp în urmă, însă simțea cu tărie că un adevăr inefabil se ascunde în spatele lor și voia să nu-l piardă, indiferent de consecințe.

Începu să urce pe ceea ce fusese cândva scara de serviciu a podului. Ascensiunea îi păru ușoară, chiar dacă multe trepte erau deformate, ruginite și alunecoase. În mod inexplicabil, scara nu avea cilindru de protecție, însă nu-l interesa defel siguranța întreprinderii sale. Din contră, îl avantaja, fiindcă făcea parte din plan. Urcând, se întrebă încă o dată dacă procedează corect. Dacă se bazează pe o speculație rațională sau este fals, motivat de o fantezie primejdioasă a minții sale. Își punea viața în pericol, ceea ce constituia o miză extrem de importantă, iar el nu știa încă dacă jocul pe care îl juca cere o asemenea miză… Încercând să se dumirească, se pomeni amintindu-și din nou evenimentele bizare care-l aduseseră în situația de acum, sub impulsul unui idealism dubios și al riscului asumat, sub spectrul propriei inconștiențe.

***

Până la urmă, totul se terminase cu bine.

Cei doi indivizi care l-au atacat pe o străduță întunecoasă, se dovediseră ezitanți și ghinioniști. Când el, anticipând agresiunea, a făcut o eschivă bruscă și foarte rapidă care, în alte condiții, nu i-ar fi reușit atât de bine, ei au rămas fără replică câteva secunde bune. Timp în care el a strigat din răsputeri, ca să-i impresioneze și să fie auzit de eventualii salvatori. Unul dintre atacatori a scos un cuțit și i-a spus că dacă le dă portofelul și telefonul mobil, îl lasă să plece fără să pățească nimic. Nici nu a apucat să-și termine fraza, când o mașină a intrat în trombă pe capătul dinspre bulevard al străduței cu pricina. O mașină a poliției, cu girofar și sirene asurzitoare. Panicați, tâlharii au rupt-o la fugă în direcția opusă, iar el – fără să știe de ce, probabil sub impulsul adrenalinei – s-a luat după ei. A reușit să-l prindă de haină pe unul dintre agresori, tocmai când încerca să dispară într-o curte interioară. Acesta s-a zbătut violent și, întorcându-se dezordonat, i-a fluturat cuțitul în față. L-a tăiat superficial pe umărul stâng, probabil fără să intenționeze asta. A fost mai mult o întâmplare. O clipă mai târziu, un polițist l-a imobilizat cu profesionalism pe răufăcător. Celălalt polițist a trecut în fugă pe lângă ei, reușind să-l prindă și pe al doilea infractor, înainte ca acesta să sară peste un gard și să se facă nevăzut. Nici nu i-au urcat bine în dubă, când, în celălalt capăt al străzii, a apărut intempestiv o altă mașină cu girofar. O ambulanță.

– Ce repede au venit! s-a mirat primul polițist. Oare din ce motiv?

– Băiatul e rănit, i-a atras atenția celălalt polițist. Are sânge pe cămașă.

– Ah, da! Ia să văd… Nu e rău! Bravo, i-a spus după aceea, ești curajos!

– Felicitări, a intervenit și colegul său. Însă altă dată să nu o mai faci pe viteazul. Tipii ăștia pot deveni foarte periculoși, dacă sunt încolțiți.

La rândul său, medicul de pe salvare i-a spus că rana este ușoară și l-a pansat mai mult ca să urmeze procedurile.

Au plecat apoi la poliție, unde a dat o declarație și s-a amuzat de atitudinea duplicitară a celor doi infractori. Erau borfași recidiviști, care aveau să înfunde pușcăria din nou. La un moment dat, a remarcat intrigat schimbul de replici dintre oamenii legii. Păreau surprinși și foarte contrariați.

– Cum de a venit ambulanța exact la timp și în locul potrivit? I-ai anunțat tu?

– Știi bine că nu! Nici nu aș fi avut când s-o fac…

– Deci se întâmplă din nou!

Abia după ce a ajuns acasă și s-a mai liniștit, a realizat stranietatea situației în care fusese implicat. Apariția polițiștilor se făcuse ca la carte, dar cine îi anunțase? Fiindcă el nu sunase la numărul de urgență. Să fi fost altcineva, un locatar care văzuse de la fereastră întreaga scenă? Probabil… Își aminti că strigase cât putuse de tare, ceea ce înseamnă că fusese auzit totuși de cineva, în liniștea nopții. Acel cineva telefonase la numărul de urgență. A avut noroc; fusese o întâmplare fericită. Totuși, intervalul de timp dintre momentul agresiunii și momentul sosirii oamenilor legii a fost extrem de scurt, din câte își amintea. Se aflau chiar în zona incidentului, mare noroc! Cum se explică atunci și venirea la țanc a ambulanței? Nimeni nu ar fi putut vedea de la fereastră că este rănit. Nici să remarce lovitura de cuțit a agresorului în semiîntunericul străduței. Nu-și putea lămuri, de asemenea, uimirea nedisimulată a oamenilor legii în fața aceleiași dileme. Stresul rămâne singura explicație, își spuse la un moment dat, hotărât să încheie cu toate acele interogații inutile. Fiind foarte surescitat, din cauza impactului emoțional al evenimentului, luase prea în serios nedumerirea polițiștilor și cel mai probabil într-un context deformat. Mai bine să-și vadă de treabă și să se bucure că a scăpat atât de ușor. Chiar dacă împinse în camera din spate a procesării cognitive, întrebările reveneau deseori, cu o forță și o prospețime inexplicabile. Poate că, odată cu trecerea timpului, și-ar fi pierdut din actualitate, dacă, peste aproximativ o săptămână, n-ar fi trebuit să meargă iar la secția de poliție. Era nevoie de câteva informații suplimentare pentru ca dosarul să fie gata de trimis la tribunal. Atunci, fără să înțeleagă de ce o face, i-a mărturisit polițistului nelămuririle sale. Simțea o nevoie acută să procedeze astfel.

– Aș vrea să vă mulțumesc încă o dată, a spus. Dar nu reușesc să înțeleg, chiar dacă unele răspunsuri par să existe, cum ați reușit să veniți exact la timp. Pentru că eu nu am apelat, în niciun caz, numărul unic de urgență.

Pentru liniștea lui, aștepta să i se răspundă cu condescendență că altcineva o făcuse sau că, în decursul patrulării, se nimeriseră în zonă, însă polițistul l-a privit în ochi, dându-i de înțeles că ceva nu este tocmai în regulă. Nu părea deloc în apele lui.

A insistat:

– După cum mi-e și mai neclar cine a făcut apel la 112, pentru a trimite ambulanța. Am tot analizat chestiunea asta, însă… Și dumneavoastră păreați la fel de nelămurit atunci.

Polițistul i-a zâmbit cu tristețe.

– Aveți o memorie periculos de bună, a zis doar ca să spună ceva.

A zâmbit și el, încurajat.

– Da, și ca să vă întăresc convingerea, ați menționat că s-a mai întâmplat și altă dată o astfel de ciudățenie.

Interlocutorul său l-a aprobat, cu o expresie crispată.

– Nu e o problemă polițienească, deci pot să vă spun, a început ezitant. Ne confruntăm cu lucruri bizare, de ceva timp încoace. Nu numai noi, poliția, ci și ambulanța, pompierii… Suntem solicitați pentru situații de urgență specifice, ne deplasăm la locul evenimentelor, constatăm că sunt reale, le rezolvăm sau nu…

În timp ce vorbea, îl privea insistent, pentru a sublinia mai bine lipsa de normalitate a situației la care se referea.

– … ca să constatăm apoi că în unele cazuri (nu puține!) n-a existat niciun apel la 112. Cel în cauză, victima unui accident, a unei agresiuni de orice fel, aflat în stare critică, gen infarct sau congestie cerebrală, n-a apelat de fapt numărul de urgență. Nici el și nici altcineva! Și totuși, noi, serviciile specializate, primisem solicitarea să intervenim tocmai de la serviciul de urgență, adică 112.

Nu era sigur de spusele lui, dar parcă nici nu mai conta!

– Eu am vrut să sun la 112, însă n-am avut posibilitatea s-o fac, și-a amintit el uluit.

Polițistul a ridicat din umeri, depășit de situație.

– N-aș zice că este un lucru rău, continuase preocupat. Ne ajută să fim acolo unde trebuie, când trebuie. Astfel, eficiența intervențiilor noastre a crescut considerabil, în ultimul timp. Salvăm vieți, adăugă cu mândrie nedisimulată, ceea ce nu-i puțin lucru. Însă am vrea să știm și de ce se întâmplă asta… Cum se întâmplă, a încheiat pe un ton neputincios.

– Ați încercat să investigați împrejurările, să vă lămuriți cât de cât? îl chestionase el, după o pauză mai lungă.

Polițistul a clătinat din cap.

– Nu, i-a răspuns cu fermitate. Nici eu, nici alții aflați în situația mea. Preferăm să nu punem întrebări nepotrivite, unde nu trebuie. Ar fi unii în stare să afirme că nu mai suntem în toate mințile, ceea nu e deloc recomandat în meseria asta. Iar altceva nu știm să facem deocamdată!

I-a zâmbit șmecherește.

– Asta nu înseamnă că nu ne-am mai interesat, pe ici, pe colo… Prin natura serviciului, noi, cei de la poliție, interacționăm destul de des cu ambulanța, cu paramedicii de la SMURD, ba chiar și cu pompierii. Ne chemăm unii pe alții, la locul incidentului. Ceea ce face, bineînțeles, să ne cunoaștem personal, mai mult sau mai puțin. Iar atunci când apare o situație insolită, ca aceasta, limbile se dezleagă fără probleme. În decursul discuțiilor cu ceilalți, am constatat deloc surprins că au aceleași nedumeriri ca și noi!

Un timp, au tăcut amândoi, după care polițistul i-a adresat o întrebare neutră, cu scopul clar de a depăși situația creată:

– Dumneavoastră cu ce vă ocupați? Ce profesie aveți?

– Sunt psiholog. Am terminat o facultate de profil, am făcut chiar și un master, însă lucrez, deocamdată, într-un domeniu conex. Știți, e mai greu în ziua de azi să faci exact ceea ce-ți place.

– Știu, știu… Trebuia să vă angajați în poliție, avem nevoie de psihologi.

– M-am gândit la un moment dat, dar…

Ochii polițistului au sclipit într-un anumit fel.

– Atunci, poate vreți să ne ajutați, începuse pe un ton scăzut. Să rezolvați primul dumneavoastră caz, i-a făcut complice cu ochiul.

În același timp, părea speriat de ideea că ar putea fi refuzat.

El fusese de-a dreptul uimit.

– Ce vreți să spuneți?

– Că sunteți psiholog și că întâmplările astea bizare par să se producă pe teritoriul profesiei dumneavoastră sau într-un domeniu învecinat.. Cel mai probabil, avem de-a face cu o deviație psihică majoră, o maladie nouă sau o psihoză în masă. Dacă se rezumă strict la psihologie-psihiatrie, așa cum o indică evidențele…

– Evidențele pot să înșele flagrant. Și mă tem că nu este chiar atât de ușor în a găsi un răspuns.

– Bineînțeles că nu! Însă dumneavoastră, ca psiholog, sunteți cel mai în măsură să puneți întrebările și să interpretați corect răspunsurile primite, indiferent din ce parte vine provocarea. Mai mult, fiind din exterior, aveți toate șansele să abordați cazul în mod obiectiv.

– Și dacă nu reușesc, dacă nu veți fi mulțumit de rezultatele mele?

Polițistul dăduse împăciuitor din mână.

– Nu avem nevoie de o rezolvare, în sensul strict. Puteți să recurgeți și la cea mai simplă abordare posibilă: să consultați cărțile de specialitate și să ne comunicați că s-a mai întâmplat și altora, că este vorba de ceva cunoscut, clasificat, însă a cărui apariție extrem de rară a dus la necunoașterea sa de către marele public… O certitudine sau un reper cu efecte mai degrabă psihologice, ne sunt suficiente. Până la urmă, avem de-a face doar cu consecințele extrem de benefice ale unei ciudățenii pe care noi, toți cei implicați, am vrea să o înțelegem câtuși de puțin.

– Oricât de puțin, dar să fie viabil.

Polițistul îl aproba cu entuziasm.

– Exact, a spus de-a dreptul fericit. Eu, totuși, mă aștept la mai mult. Lucruri cu adevărat interesante… Investigând evenimentele curente, pot să pariez că veți ajunge la certitudini-șoc, chiar dacă ele sunt consemnate sau nu în cărțile de psihologie, filozofie, sociologie, sau care or mai fi… Sunteți de acord să ne ajutați?

Zâmbise, la rândul său.

– Cum aș putea să refuz? Tentația este mult prea mare. Deci, cum facem?

Polițistul a râs bine dispus.

– Vă voi pune în legătură cu câteva dintre persoanele implicate, a zis. Care vă vor spune cât mai detaliat povestea lor. Contează foarte mult să auziți chiar dumneavoastră, dintr-o relatare directă, ce știu cei în cauză. Versiunea mea ați auzit-o deja… Iar după aceea este aproape imposibil să nu aveți o concluzie, chiar dacă va fi una prea puțin realistă.

– De acord.

– Bine, atunci. Va trebui totuși să așteptați o zi-două, până când voi reuși să contactez persoanele despre care am vorbit.

***

Întâlni primul obstacol important la jumătatea urcușului, dar se aștepta la asta, deoarece, înainte de a se hotărî să treacă la fapte, venise să studieze suprastructura podului, de câteva ori. Sudura cedase în locul acela, iar scara de serviciu se desprinsese și flambase până în peretele opus, sprijinindu-se de el într-un echilibru precar. Ca să ajungă pe coamă, trebuia să escaladeze direct schelăria metalică, formată din figuri geometrice neregulate, de dimensiuni diferite, ceea ce, la data proiectării podului, era considerat un concept avangardist. Multe dintre aceste poligoane aveau dimensiuni apreciabile, fiind sensibil mai mari decât statura unui om cu mâinile întinse și ridicau dificultăți periculoase, la o eventuală escaladă. Erau goale în interior, însă, de trei ori pe toată lățimea suprastructurii, niște perdele alcătuite din bare verticale porneau de la bază și ajungeau la creasta podului, în completarea aceluiași efect estetic considerat futurist în urmă cu patru decenii. Lucrul acesta îl avantaja enorm, fiindcă putea să se cațere de-a lungul barelor metalice, cu riscuri reale de a eșua, aspect care, încă o dată, venea paradoxal în avantajul său. O ascensiune dificilă, înșelătoare și, evident, periculoasă, era tot ce își dorea. Cu dinții strânși și corpul încordat, avansă lent, concentrându-se insistent la curbura vag convexă a schelăriei, o cauză de luat în seamă pentru un foarte posibil accident. Putea să alunece în orice clipă și…, electrocutat de o luciditate instinctuală, refuză să se gândească mai departe! Se întrebă cu ironie seacă câtă determinare avuseseră cei de dinaintea lui, ca să se cațere până sus doar pentru a plonja de acolo în gol și moarte. Fusese probabil vorba de impulsul anihilant al oricărei forme de discernământ, propriu sinucigașilor; sau poate, hilar de simplu, la vremea aceea scara se afla încă la locul ei… În sfârșit! Mai făcu un efort, apropiindu-se de creastă cu câțiva metri în plus, după care, preț de zece-cincisprezece minute, rămase lipit de barele metalice ruginite, oribile la atingere, ca să-și refacă forțele și, mai ales, să-și ordoneze gândurile după vectorizarea dorită de el.

Chiar dacă mai încerca îndoieli mărunte uneori, conștiința lui se afla în starea pozitivă, de avânt, când încă mai putea fi trasă înainte de un ideal măreț. O intuiție impetuoasă îi alimenta convingerea că se găsește foarte aproape de momentul mirabil al descoperirii unuia dintre Marile Adevăruri. Istoria cunoașterii era marcată constant de căutarea tărâmului existențial al unor entități stranii, ca numerele (1, 3, 7, …), obiectele geometrice (pătratul, sfera, …) și noțiunile teoretice majore (dreptatea, libertatea, … ); dar și de eșecurile investigației raționale a celor mai strălucite minți. Nimeni nu reușise să dea un răspuns satisfăcător, în primul rând din cauza faptului că nu poți aborda la modul concret niște entități prin excelență abstracte. Deoarece nu există nici cel mai neînsemnat reper despre entitățile în cauză. Era ca și cum un orb ar fi vorbit despre rogvaiv, spectrul luminii vizibile. Ceea ce nu descoperiseră corifeii, părea s-o facă el, un anonim, deoarece se bucurase de șansa enormă a unei întâmplări miraculoase, își spuse rușinat de propria trufie. Fusese norocos, nimic mai mult, încercă o poziție neutră, cu siguranță mai potrivită în situația de față. Ceea ce însemna, desigur, că are o datorie de îndeplinit, o misiune de dus până la capăt, indiferent de consecințe. O părticică infimă dintr-o comoară imensă strălucise pentru o clipă în fața ochilor săi, iar el trebuia s-o dezgroape și s-o aducă la suprafață. Era hotărât să-și urmeze calea, chiar și cu prețul sacrificiului suprem, fiind convins deodată că nu pierde prea mult.

***

Telefonul a sunat chiar de a doua zi, la primele ore ale dimineții.

– Se pare că toată lumea este dispusă să vorbească, i-a spus polițistul cu entuziasm în glas.

Prima persoană era o femeie de aproape cincizeci de ani, cu o atitudine sobră și echilibrată. Lucra la 112, cum se exprimase chiar ea, de circa șase ani. Înainte de angajare, urmase un stagiu special de pregătire, pe care îl relua periodic. A ținut să sublinieze că avea calificative foarte bune la testele psihologice. A făcut față cu brio unor urgențe complexe și spera ca în continuare să se întâmple la fel. Cu toată experiența sa, apariția evenimentelor acelora bizare a luat-o prin surprindere. Fiindcă nu le putea controla. Aveau loc peste voința ei.

– De când au apărut urgențele acestea stranii? întrebase el.

– De aproximativ un an și jumătate. La început, erau destul de rare, însă, odată cu trecerea timpului, s-au înmulțit considerabil. Numărul lor pare să crească lent dar sigur, de la o lună la alta.

– Cum se manifestă? Prezintă o anumită particularitate, ceva care să le caracterizeze individual?

Femeia l-a privit neputincioasă.

– Nu știu ce să vă spun… În funcție de tipul urgenței, anunț mai departe operatorii serviciilor de intervenție, adică poliția, ambulanța, serviciul medical de urgență, pompierii. Pe toți sau numai pe unii dintre ei, după cum o cere situația… La rândul lor, acești operatori trimit oamenilor de pe teren informațiile primite de la mine: felul evenimentului, gravitatea acestuia, locația… Totul se face conform procedurilor și nu greșim niciodată. Aproape niciodată!

– Dar…, o încurajase el.

– Dar, în asemenea cazuri – atipice – nu există niciun apel de urgență care să ne pună în mișcare. Eu nu primesc niciun telefon, și totuși mă comport ca și cum s-ar fi întâmplat. Mă comport cu convingere, exact în același mod!

Era răvășită și dezorientată. Nu mai înțelegea nimic, iar asta o făcea să sufere. Să-i fie teamă, într-un fel cu totul nou. Reluase apăsat:

– Să presupunem că am pierderi ulterioare de memorie, ceea ce nu-i adevărat, dar să presupunem… Însă nu mi se întâmplă doar mie, ci și altor operatori de la 112, un fenomen cu atât mai inexplicabil, cu cât afectează mai mulți oameni. Căci pare să devină colectiv, a încheiat triumfătoare.

– Să înțeleg că și alți colegi de-ai dumneavoastră au avut experiențe similare?

– Exact. Și ei au acționat în consecință, sub impresia faptului că primiseră un apel de urgență, care de fapt nu exista. Nici eu, nici ei nu ne aminteam după aceea, în mod explicit, de un astfel de apel. Care să vizeze, așa cum am mai spus, o urgență reală. Iar misterul nu se oprește aici, fiindcă apelurile de care vorbesc nu lipsesc numai din memoria noastră, ci și a computerului. Există, bineînțeles, înregistrări ale apelurilor primite care înseamnă nu doar memorarea numerelor de telefon ci și a convorbirilor purtate cu solicitanții. În cazurile bizare de care vorbim, niciuna dintre aceste înregistrări nu există.

– Însă, în conștiința dumneavoastră de moment, ca s-o numim astfel, apelurile au existat, solicitările au fost primite și le-ați transmis mai departe.

– Așa este!

***

Povestea operatorilor de la celelalte servicii implicate suna la fel. Cu diferența că, nu de puține ori, inițiativa le aparținuse chiar lor, fără să mai existe vreo solicitare preliminară de la numărul unic de urgență.

– Știam că este vorba de o urgență și că trebuie să intervenim cât mai repede, i-a povestit unul dintre aceștia, extrem de confuz. De fapt, am crezut atunci – am avut convingerea – că este vorba de un apel. Dispecerul central sunase ca să mă informeze… Mai târziu, aveam să constat cu stupoare că nu este deloc așa. Nu fusese niciun apel. Nu exista nicăieri, în afară de mintea mea. Iar mintea mea mă înșelase flagrant.

La fel ca în cazul operatoarei de la 112, în memoria computerului nu exista nicio înregistrare a vreunuia dintre apelurile bizare. Însă urgențele existaseră în realitate, echipele de intervenție se deplasaseră la fața locului și le rezolvaseră cu succes, datorită unor telefoane misterioase care, până la urmă, se pare că sunau (dacă sunau la modul fizic) doar în mintea celor implicați. Așa cum specificase și polițistul, efectul acestor intervenții stranii era cât se poate de benefic – ajutau oameni, salvau vieți – dar întrebarea asupra sursei misterioaselor apeluri nu le dădea pace.

– Este de admirat și precizia cu care ne corelăm activitatea, a ținut să specifice alt operator. Întotdeauna, la locul evenimentului, sosesc exact serviciile de care este nevoie. Când avem nevoie de ambulanță, poliție și pompieri, poți să fii sigur că vor apărea toate trei, dacă este vorba numai de o treabă polițienească, celelalte două nu vor mai veni.

– Se întâmplă la fel de fiecare dată? a întrebat el, amintindu-și că și în cazul său veniseră doar poliția și ambulanța, fiindcă numai prezența acestora fusese necesară.

– De fiecare dată, au subliniat operatorii. Cu o precizie de invidiat!

– Toți angajații serviciilor abilitate au trăit cel puțin o dată experiența asta uimitoare, a vrut să mai știe la sfârșit, când a considerat că dispune de suficiente informații.

– Doar cei mai vechi și experimentați, i-au răspuns ei fără să ezite. Noii angajați, nu! Trebuie să treacă o perioadă de timp…

– Sau așa știm noi până acum! Deoarece suntem primii cărora li se întâmplă un asemenea miracol. De alții, n-am auzit să existe…

***

Cu un ultim efort, reuși să încalece creasta îngustă a podului. Dacă până atunci evitase cu îndărătnicie să privească în jos, acum o făcu voit, fiindcă, într-un anumit fel, și lucrul acesta era parte din scenariu. Șocul veni aproape instantaneu și îi devastă sistemul senzorial. Ca replică la abisul de sub privirile sale, un gol imens se răspândi cu repeziciune în toată ființa lui. Se ghemui instinctiv pe curbura metalică și, după o perioadă de răgaz, se uită din nou în jos. Chiar dacă avea o fobie reală de înălțime, impactul secund îl răvăși mai puțin. La a treia încercare, o normalitate infinitezimală îl nemulțumi până la iritare. Și atunci, în adâncurile conștiinței sale, se contură posibilitatea eșecului… La care se aștepta, însă era dificil s-o accepte pur și simplu. Își făcuse speranțe prea mari, ca să dea greș într-un mod lamentabil. Își făcuse speranțe prea mari, încercând prea puțin, se autocenzură cu cruzime! Provocarea pe care o pusese în aplicare se dovedea a fi deplorabil de comună ca să declanșeze lucrul acela extraordinar de dincolo de realitate… Trăirile lui nu erau nici suficient de extreme, nici autentice; știa asta dinainte să înceapă, însă abia acum conștientiza pe deplin iluzia cu care se mințise singur. Căci fără o convingere interioară cvasiunanimă, șansele lui de a dovedi miracolul scădeau vertiginos și deprimant. Nu poți declanșa o minune, dacă, mai întâi de toate, nu crezi cu tărie în ea; nu vei aduce la existența reală, manifestă, niște numere prin excelență abstracte, dacă nu faci exact ceea ce trebuie – cu convingere și intensitate ultraumane – pentru a le stârni din paradisul lor transcendental, obiectiv prin excelență. Iar el se afla într-o situație paradoxală și extrem de ingrată: credea că știe unde se află fieful obiectelor matematice, în general, și al numerelor, în special, trăia speranța aparent realistă că a descoperit mecanismul de aducere în existența spațio-temporală a unor astfel de entități abstracte, însă habar n-avea și nu era în stare nici măcar să-și imagineze cum se vor manifesta numerele în realitatea obișnuită, a legilor fizicii și a percepției senzoriale a unui observator. Cum va apărea și cum se va manifesta numărul 2 în realitatea sensibilă? Dificultatea întrebării îi spulberă orice reper rațional, iar conștiința sa cunoscu o prăbușire de proporții.

Depresia lui devenise enormă; disperarea, la fel! Frustrarea le depășea pe amândouă…

Fusese o încercare, se strădui din răsputeri să revină la normalitatea psihică, un test asumat cu luciditate. Și acționase din convingere, până la urmă, deci nu avea ce să-și reproșeze! Într-un final, reuși să-și domolească clocotul interior, simțind chiar o undă de satisfacție, firavă și totuși benefică. Trebuia să gândească pozitiv și să aștepte cu încredere că declicul transcendental se va produce, într-un final apoteotic. Că numerele fundamentale se vor așeza în configurația mirobolantă, iar telefonul va suna exact atunci când trebuia s-o facă… Deoarece, chiar dacă părea să fie o renunțare din neputință, nu trebuia să-l intereseze cum se manifestă numărul 1 sau numărul 2, ca entități individuale, independente, de sine stătătoare; el avea convingerea că descoperise cum se manifestă numărul 112, lucru care îl interesa de fapt. Cum se intersectase acesta cu existența omenească, ducând la o minune. Credea că știe și că putea s-o dovedească, dar se înșelase flagrant, din cauza unei abordări superficiale sau pur și simplu nepotrivite. Iar peste un astfel de eșec, realiză dureros încă o dată, nu putea sa treacă cu ușurintă.

***

După ce fenomenul începuse să devină evident, operatoarea de la 112 cu care vorbise mai întâi a avut inițiativa (nelegală!) să solicite prin cei direct implicați și să păstreze într-o listă personală numerele de telefon a câtorva dintre persoanele care scăpaseră de o nenorocire, după ce un apel inexistent la 112 declanșase operațiunea de salvare, în momentul cel mai oportun. I-a pus lista la dispoziție, iar el a sunat cu reținere, însă atitudinea protagoniștilor l-a făcut să uite imediat de temerile inițiale. Oamenii au participat la investigație într-un mod foarte deschis, unii dintre ei făcându-și timp chiar și pentru o întâlnire. I-au povestit detaliat întâmplările singulare prin care trecuseră și care ar fi putut să se termine foarte prost. Se terminaseră cu bine și le marcaseră viața pentru totdeauna! Constatase că sunt la fel de surprinși ca angajații serviciilor în cauză și că sperau din tot sufletul să descopere spre cine sau spre ce să-și îndrepte recunoștința binemeritată. N-a știut să le răspundă, chiar dacă repere solide – însă uluitoare, incredibile, aproape imposibil de acceptat pentru o minte rațională – își făcuseră loc în conștiința lui, părând atât de reale și juste! I-a ascultat cu atenție, dobândind certitudinea subiectivă de care avea nevoie în construirea raționamentului ulterior.. Astfel, a constatat că tiparul experienței pe care o trăiseră era același, indiferent de amănuntele specifice și de împrejurările particulare. Grav rănit și blocat sub o mașină răsturnată, trezit în mijlocul nopții într-o casă cuprinsă de flăcări, atacat de niște nemernici fioroși, victima unei tâlhării sau a unei tentative de viol; în fiecare caz, eventualele victime au realizat îngrozite nenorocirea care avea să se producă și, totodată, certitudinea că șansele de a ieși teafăr din ea sunt insignifiante. Dar a avut loc o minune, iar cineva, un binefăcător necunoscut, insistau ei să creadă, pentru a rămâne totuși pe tărâmul ferm al rațiunii, a sunat cu promptitudine la 112, declanșând operațiunea de salvare exact atunci când trebuia să aibă loc.

***

A vorbit cu oamenii și a reflectat îndelung. A citit ici-colo doar ca să identifice cu denumirea dată de alții conceptul care-i umplea mintea până la refuz și de a cărui realitate nu se îndoia niciun moment. Conștientizându-l spontan și profund de câteva ori, a simțit plenar trăirea copleșitoare a unei revelații. Cu impresia puternică de adevăr care însoțește de obicei o astfel de experiență extremă. Părea incredibil și totuși șocant de adevărat. Deoarece constituia și singura explicație credibilă…, după ce trecea cu dificultate de bariera rațiunii! Numerele aveau o natură duală, iar domeniul existenței lor se afla departe, mai departe decât orice altceva, și totuși atât de aproape sferei de investigație rațională a conștiinței omenești. Era, totodată, imanent și transcendent, sensibil la stimulii de intensitate înaltă ai experienței cognitive superioare, însă aflat în exteriorul absolut al acesteia. Fieful numerelor matematice părea să fie de aceeași factură cu mintea omenească, amândouă intersectându-se natural într-o realitate lipsită de spațiu și timp… De aceea mintea era în stare sa le perceapă, fără a fi capabilă să le manevreze altfel decât simbolic, sau, cel mult, descriptiv.. Fiindcă între categoriile minții și obiectele matematice pure, printre care și numerele, existau afinități, cel mult similitudini, dar numai atât. Despre identificare nici nu putea fi vorba! Numerele însele nu-și găseau niciun corespondent existențial în complexitatea abisală a sinapselor. Totuși, o conexiune inedită părea să se fi format pentru prima dată în istoria spirituală a omenirii…, iar el se număra printre puținii aleși care avuseseră ocazia unică de a contempla extaziat manifestarea lui 112, un număr compus, o combinație suverană din domeniul abstract și corespondenta absolută a unei meme, similară grafic, din tradiția culturală recentă, cu o însemnătate extrem de mare. Sub influența memei, prin intensitatea superioară și factura tipică a trăirilor care o însoțeau de fiecare dată, numerele naturale simple din domeniul abstract s-au reunit în configurație de trei și au preluat – fără discernământ interior, lipsite de cea mai vagă urmă de implicare propriu-zisă – funcția finală a lui 112 din realitatea evenimentelor, făcând ca telefonul să sune prompt când trebuia și acolo unde trebuia. Aducând salvarea dorită, într-o apoteoză a umanismului complet lipsită de umanism. Pe canalele oculte ale comunicațiilor transcendentale, 112 „de dincolo”, cum era tentat să-l denumească, știa absolut instantaneu, decodificând în cheie abstractă trăirile extreme din concret, la care serviciu de urgență să apeleze, doar la unul singur, la două sau la toate trei, implicând factorii cheie, în viziunea sa ideală(persoane și instituții din realitatea propriu-zisă), ca să-și ducă misiunea până la capăt, cu determinare și devotament pur și simplu perfecte.

De undeva, dintr-o realitate superioară, obiectivă prin excelență, cineva îi proteja pe oameni și nu era vorba despre Dumnezeu…

***

Însă o concluzie simplă, obținută prin speculație individuală, nu era suficientă; mai avea nevoie și de un test, cât mai fidel scopului său. A recurs la experiența extremă a escaladării podului. A plănuit-o lucid și a abordat-o la fel, reproducând tenace periculozitatea unei astfel de întreprinderi, ca și cum ar fi fost reală. Voia să simuleze un accident mortal și se pregătise minuțios ca să nu dea greș. Chiar dacă ar fi trebuit sa mai lucreze la veridicitate… Se pare că nu era posibil, sută la sută… Făcuse totul într-o discreție absolută și se asigurase că ascensiunea se va petrece în izolare, ferită de prezența vreunui observator, oricât de îndepărtat. Fusese întocmai: în preajmă nu era țipenie de om, iar cei cu care dezbătuse problema habar n-aveau de planul său iresponsabil. Le trimisese un mesaj pe telefon, un text laconic care-i anunța că „Platon știe cum se întâmplă!”, prea puțin ca ei să bănuiască unde se află el și ce intenționează să facă. După care, cu determinarea înverșunată a îndoctrinatului, a plecat să escaladeze podul, pentru a demonstra tuturor, dar în primul rând lui, o teorie pe cât de incredibilă, pe atât de periculoasă.

***

Sperase în van! Era penibil, stând cocoțat acolo și așteptând… ce? Toate condițiile inițiale fuseseră îndeplinite, dar el greșise punându-și speranța într-o iluzie a minții, într-o fantezie a rațiunii! Chiar dacă par a fi justificate logic, miracolele nu se întâmplă oricând și oricum, la dorința expresă a unuia care crede, la modul pur subiectiv, că le-a descoperit mecanismul de producere. În special, acele miracole care transcend cadrul spațio-temporal al realității fenomenelor fizice. Autosugestia insistentă că a ales încercarea în locul lipsei de inițiativă nu mai avea deodată niciun efect psihologic pozitiv. Ba din contră, îl arunca deplorabil într-o deznădejde de proporții. Lovi cu pumnul în metalul ruginit, spunându-și lucid că totul s-a terminat. Era timpul să renunțe, asumându-și cinstit eșecul. Începu să coboare, conștientizând brusc problema alpiniștilor din totdeauna: că la coborâre este mai greu decât la urcare. Alunecă o dată-de două ori, simțind cum intră în panică. Nu fusese mare lucru, dar nu trebuia să se întâmple. Devenise periculos, deoarece nu mai avea asupra structurii metalice nici jumătate din controlul de la ascensiune. Vederea golului de sub el și estimarea crudă a înălțimii care putea să-i devină fatală îi contorsiona sensibilitatea dezlanțuită într-o frică profundă și de anvergură, pe care n-o mai experimentase niciodată până atunci. Era trăirea în fața unei alternative îngrozitoare, cu șanse mari de a se transforma într-o realitate oribilă. Neantul existențial, neființa, moartea! Regreta din tot sufletul rătăcirea riscantă care-l adusese într-o postură atât de ingrată… Ar fi vrut să facă altă alegere, însă era prea târziu ca să mai schimbe ceva. Cu dificultate crescândă, mai coborî câțiva metri… Era prea stresat ca să-și controleze mișcările, așa că alunecă din nou. Se prăbuși pe convexitatea minimalistă a suprastructurii, dând disperat din mâini și din picioare. Țipă strident și, făcând un efort supraomenesc, se lipi efectiv de barele metalice verticale. Încercă să restabilească controlul, știind dinainte că șansele de reușită sunt aproape nule. Îngrozit și confuz, alunecă încă o dată, lovindu-se brutal la umărul stâng. Ceva trosni – un os fracturat – iar el urlă de durere. Panica se risipi, făcând loc unei lucidități tăioase. O perspectivă terifiantă îi ocupa mintea până la refuz: avea să cadă și să moară oricum! Prea puțin conștient de ceea ce face, se agăță la întâmplare de suprastructură, reușind pentru moment să-și oprească alunecarea fatală. Știa că n-o să dureze și renunță într-un fel, dar fără s-o facă efectiv. Și atunci toate speranțele sale omenești, toată zbaterea interioară se dizolvară ca prin farmec într-o detașare vastă, într-o acalmie sumbră. Totul se terminase, înțelegea prea bine și accepta aproape împăcat inevitabilul. Începuse să alunece din nou, când crezu că aude undeva, foarte departe, un telefon sunând… După care conștiința senzorială îl părăsi de tot.

***

Se simțea sleit de puteri. Cineva de lângă el spunea că este deshidratat și îl îndemna să bea apă. Altcineva îi masa cu putere mâna dreaptă, remarcând că e vânătă și încleștată. Când ceața vizuală se mai risipi, realiză că alături se află un bărbat și o femeie în combinezoane roșii. Erau de la serviciul de ambulanță și îi acordau cu profesionalism primul ajutor. Deci nu căzuse în gol, fusese salvat, se gândi într-o doară, ca în clipa imediat următoare să conștientizeze ceea ce se întâmplase de fapt. Miracolul mult așteptat! Invadat de o fericire învolburată și alimentat de nicăieri cu o energie pe măsură, se zbătu viguros în mâinile medicilor.

– Telefonul, zise cu glas strident. Telefonul a sunat…

– La 112, completară triumfătoare mai multe voci, din spatele combinezoanelor roșii.

Constată că numărul de urgență își făcuse conștiincios datoria. Fiindcă erau toți acolo! Toți cei care trebuiau să fie: polițiști, salvatorii pompieri, plus medicii pe care-i remarcase de prima dată. Un apel telefonic îi pusese în mișcare! Își făcuseră treaba, iar acum savurau succesul, mai mult decât ar fi trebuit. Discutau aprins, ignorând procedura care-i voia înapoi la bază, în cel mai scurt timp. El îi asculta zâmbind, surprins de ceea ce auzea, dar fără să fie foarte uimit. Deoarece mesajul său, din ziua anterioară marelui test, îi determinase să investigheze în direcția indicată și să găsească astfel o explicație uluitoare întâmplărilor miraculoase pe care le trăiseră în ultimul timp. Se apucaseră să citească comentarii docte la textele lui Platon, ba unii dintre ei, înșelați de aparențe, chiar abordaseră Dialogurile originale – nu neapărat pe cele în cauză – iar cei mai sârguincioși dintre toți se dovediseră a fi polițiștii…

– Platonism fără Platon, ce mai, specifică unul dintre ei, cu dezolare metafizică în glas.

– Mda, îl susținu colegul său, dar tot pe-acolo! Platonismul matematic e un concept târziu, dar se inspiră clar din teoria Formelor a lui Platon. Ați citit și voi: aia cu Ideile eterne și imuabile, dintr-o realitate superioară, față de care lumea noastră, a lucrurilor obișnuite, nu este altceva decât o oglindire cețoasă…

– Și căreia i s-a adăugat o foarte influentă teorie a lui Pitagora, despre numerele care alcătuiesc lumea, într-o arhitectură profundă și superioară, sări șoferul de pe ambulanță, parcă recitând cuvintele. O teorie care, se crede, a fuzionat cu teoria Formelor încă din vremea lui Platon.

– Și pac, platonismul matematic…

– Oricum ar fi, e mișto de tot! Deoarece lămurește, până și pe înțelesul nostru, ceea ce ni se întâmplă.

– Ai dreptate. Te convinge din prima că este adevărat, că e așa și nu altfel. Punct. Și să dea Domnul, adică Platon, ca lucrul ăsta incredibil să se întâmple cât mai des.

Un pompier interveni cu timiditate:

– Dacă ați putea să mă luminați și pe mine… Eu am răsfoit Republica și …

– Acolo este pasajul cheie. Mitul peșterii, esența doctrinei. Dar constituie prea puțin ca să înțelegi tot ce trebuie, îl încurajă asistenta medicală.

– Da, știu, însă m-a atras prea tare chestia aia cu regii-filosofi și cu poeții izgoniți din cetate, ca să mai am timp de lumea sensibilă și lumea inteligibilă.

Polițiștii păreau animați de un simț pedagogic aparte.

– Îți povestim noi ce și cum. Vino încoace, stai jos! Ia fii atent…

– Și lasă opera lui Platon, deocamdată. Intrăm direct în miezul problemei: conceptul de platonism matematic explicat magistral în enciclopedia virtuală a Universității Stanford!

Începură să vorbească, iar ceilalți să-i asculte și să-i completeze, până la un moment dat. Când se întâmplă ceva… un eveniment pe care îl tratară cu o normalitate stranie, în ciuda importanței lui covârșitoare. Nimeni nu fu uimit, ori intrigat, ori entuziasmat, așa cum ar fi trebuit.. Afișând brusc o atitudine profesională, cadrele medicale de pe ambulanță începură să vorbească peste discuția celorlalți. Își comunicau sacadat detaliile unei urgențe de gen, completându-se reciproc în a decide de ce este nevoie, ca medicație și logistică, pentru a-și duce treaba la bun sfârșit. După care îi dădură o adresă șoferului, se ridicară și plecară, cu aceeași detașare specifică. Mașina se deplasă mai întâi cu viteză redusă, însă, după nici cincizeci de metri, demară în trombă spre oraș, cu sirenă și girofar. Ceilalți îi priviră cum se îndepărtează, după care se uitară unii la alții cu subînțeles și își continuară discuția. Era prea interesantă pentru a fi întreruptă și mai aveau multe de spus, polițiștii abia trecând, în expunerea lor învolburată, de argumentul complex al lui Gottlob Frege.

Fusese un moment de magie și trecuse. Nu era nicio pierdere însă, toată lumea știind deja că astfel de minuni se vor mai întâmpla în viitor. 112 de dincolo, din abstract, din cer, începuse să aibă grijă de oameni și nu avea să se oprească oricum.