Cronici

I

Urăsc copacii. Din toată fibra. Mereu cu nasul pe sus… cu toate pe sus. Sunt niște răpitori de soare. Îi detest. Monocromia lor îmi repugnă. Maro și verde, verde și iar maro. Fie, bicromie. Previzibili. Monotoni. Lipsiți de haz. Când e senin, își țuguie extremitățile către înaltul cerului. Când plouă, se pleoștesc de parcă cine știe ce s-a întâmplat. Mare tragedie. Țepeni. Rigizi. Așa stau înfipți cu rădăcinile alea groase și noduroase de zici că așteaptă în fiecare clipă vântoasa de pe urmă. Și urâți. Plini de scorburi. Intră acolo cine vrea și cine nu vrea. Roși, mâncați pe dinăuntru, putrezi până-n măduvă. Plini de acarieni. N-au niciun rost. Care-o fi menirea lor? Fac umbră pământului degeaba. Urăsc copacii. Îi detest…

Bărbatul își tăia drum cu destulă ușurință prin vegetația deasă și multicoloră ce acoperea valea îngustă. De-o parte și de alta, sub cerul violet-indigo, crestele munților se luau la întrecere până-n depărtări, unde se contopeau într-un masiv impunător, cu piscul înzăpezit. Mult mai aproape însă, un zid întunecat de arbori semeți se înălța de-a curmezișul văii, gata să taie avântul oricărui călător. Aspectul împietrit și mohorât al arborilor aliniați ca un șir de sulițe gigantice contrasta cu textura blândă și organică – pe alocuri mucilaginoasă – a plantelor din jur, unghiurile drepte, inospitaliere, cu geometrii jucăușe ce sfidau cu impertinență avangardistă simetriile ansamblului natural. De pe culmi se revărsa o briză răcoroasă, de regulă pașnic, uneori în rafale. Bărbatul se opri la un ecou depărtare de marginea pădurii. Își potrivi ochelarii de protecție negri și înguști și își consultă ceasul. Urma să se întunece în curând. În pădure se înnopta mereu mai repede, iar acoperișul stufos părea să formeze o pavăză împotriva razelor. Trase aer în piept și porni la drum.

– Psst! Ai topor?

Bărbatul înțepeni și se uită împrejur. Nimic.

– Ziceam de topor. Sau fie, o brichetă. Niște benzină.

Bărbatul desluși direcția din care venea glasul, dar nu izbuti să identifice sursa. Își închipui că necunoscutul care-l acostase stătea pitit undeva printre ierburi, care în anumite porțiuni se înălțau mai sus de nivelul brâului. Se îndreptă cu pași mărunți spre o formațiune de tulpini și vrejuri viu colorate ce ieșea cumva în evidență. Departe, pe violetul tot mai pronunțat al serii, se contura, spălăcit, primul din cei trei sateliți naturali ai planetei. Următorul avea să apară doar peste câteva ceasuri. Îndărătul unei cortine de umbre, copacii se schimonoseau amenințător.

Își făcu loc printre lujeri și ierburi sinuoase și se opri în fața unei plante care le întrecea pe celelalte în înălțime. În lumina difuză a asfințitului, planta avea un aspect cu totul nefiresc. Își înăbuși un fior.

– Dacă ne apucăm acum, îi dăm gata până în zori. Hai, primul rând. Doi-trei cel puțin.

Nu încăpea îndoială. Glasul venise din spatele plantei. Bărbatul rămase neclintit preț de câteva clipe, apoi, cu un salt nu foarte atletic, ateriză în locul cu pricina. Nimic. O pală mai puternică de vânt văluri câmpul.

– Totuși, cu ce ai de gând să-i tai, cu capul ăla bont și teșit?

Sări pe loc, de data aceasta involuntar. Acum, glasul venea dindărătul său, din locul lăsat gol cu câteva clipe în urmă. Nu dădu însă ascultare impulsului de a sări înapoi, căci în vorbele rostite de misteriosul său interlocutor sesizase două lucruri ciudate. Întâi pronunția ușor stâlcită, nenaturală, de parcă cineva se chinuia din răsputeri să imite vorbirea umană. Dar poate mai neliniștitor, un foșnet chitinos care însoțea fiecare silabă. Dacă se gândea mai bine, deslușise foșnetul încă de la bun început, însă nu-i dăduse importanță, sau îl pusese pe seama adierii vântului. Dacă se gândea și mai bine, vorbele nu veniseră din direcția plantei, ci chiar de la plantă. Sau poate îi juca închipuirea feste. Trase aer adânc în piept, își drese glasul și rosti precaut:

– Cu cine am plăcerea?

– Cu noi… Cu mine.

Pe lângă foșnetul chitinos, bărbatul remarcă și jocul de contracții și bulbucări ce scutură trupul plantei înalte, precum și o emanație abia perceptibilă. Lila? Azuriu? Turcoaz? Toate la un loc?

– Iartă-mă, poate ar fi trebuit să activez semnalul luminos mai devreme. Te-aș fi scutit de salturile alea jenante.

– Cine ești… sau, ce ești?

– Sunt Plantă, rosti planta, apăsat. Și vreau să-ți fac o propunere.

– Încântat, Plantă. Eu mă numesc Taxo, rosti bărbatul, ușor stingherit de dezinteresul ființei față de persoana sa. Briza adia tot mai lin. Vin de pe Pământ.

– Din pământ?

– De pe Pământ. Terra.

– A, Terra. Ei bine, Taxo de pe Pământ, nu ești primul. Poate ești primul dispus să mă ajute.

– Îmi închipui că au fost și alții. Toate planetele recent descoperite au fost năpădite de roiuri de cercetători din toate domeniile. Nu cred să fi rămas izvor nerepertoriat, petic de pământ nesondat sau formă de viață necatalogată. Eu nu sunt om de știință, ci istoric…, mai precis – cronicar… în fine, pentru mine e o surpriză… plăcută.

– M-au studiat, într-adevăr. Și m-au clasificat. Au fost și alții înaintea lor. Nu le-a fost ușor, dar au rezolvat-o până la urmă cu un nume extrem de lung. Aș putea să ți-l înșir pe tot, dar am pierde prea multă vreme. De aia prefer Plantă.

Taxo se mai dezmeticise puțin și acum urmărea cu atenție unduirile Plantei vorbitoare. În vârful încrengăturii suple, dar dezordonate de lujeri și tulpini se deschidea o gușă asemenea capcanei unei plante carnivore, dar care aducea mai degrabă cu un miriapod uriaș întors pe dos, prevăzut de-o parte și de alta cu sute, poate mii de tendoane și piciorușe-cârcei care executau un dans complicat la fiecare cuvânt rostit de plantă. Puțin mai jos, doi saci ca două burdufuri de acordeon cu membrană uleioasă se umflau și se contractau ritmic, în cadența vorbelor. Câteva fante înguste brăzdau pereții foalelor pe partea dinspre munte. În rest, tulpina era presărată cu tot soiul de vulve și orificii de diferite mărimi. Taxo apăsă cu delicatețe pe rama ochelarilor de protecție și activă vederea nocturnă, apoi funcția de înregistrare.

– Sau Henric, dacă ți-e mai ușor așa.

– Henric?

– În urma… schimbului de experiențe cu cercetătorii tăi terrani, am descoperit că plantă nu e nume, ci categorie. Noi… eu nu făceam astfel de distincții. Aici, singura distincție care contează este între noi și copaci. Așa că ai tăi m-au botezat Henric. Henric Plantagenet.

Taxo își înăbuși un hohot de râs.

– Dar să lăsăm astea, timpul e scurt, iar copacii nu se taie singuri.

– Bag seama că e grabă mare. Chiar așa tare arde? făcu Taxo, distrat.

– Da, cu ajutorul tău, desigur.

Cu toate că aparatul fonator al lui Henric nu era capabil de inflexiuni subtile, Taxo putea să jure că detectase o urmă de sadism în glasul plantei.

– Nu la asta mă refeream, ci la faptul că pari pornit rău de tot. Cu ce te-au deranjat bieții copaci? întrebă Taxo, dar imediat aruncă o privire spre zidul întunecat de arbori care păreau tot mai amenințători pe măsură ce soarele cobora în spatele munților. Briza nu se mai simțea deloc, iar aerul din jur devenise apăsător.

– Aici nu există decât un singur joc, terranule: transcendența. Singura încleștare care contează este cea între noi și copaci. De mii de ani, că le-am pierdut și socoteala, valea aceasta a fost terenul unei lupte aprige și neîncetate pentru supremație.

Pe măsură ce vorbea, cârceii fremătau tot mai tare iar burdufurile se înfoiau tot mai abitir. Cuvintele lui Henric căpătaseră tonalități stridente.

– Noi de partea aceasta, ei de cealaltă parte. Nu ne putem măsura cu ei în dimensiune, în înălțime, în robustețe, însă avem alte atuuri care ne fac un adversar redutabil: flexibilitate, viclenie, inteligență. Dar ei cresc, cresc și nu se mai opresc din crescut, ar vrea să-și întindă umbra spurcată peste întreg ținutul, să-și aștearnă cenușiul mohorât peste toată bogăția asta de forme și culori. Noi luptăm pentru lumină, pentru înălțare, pentru hrșștîc…cffff…

Un amestec de horcăit și fâsâit, după care tăcere. Nu se mai auzea decât foșnetul chitinos al cârceilor, care fremătau în gol. Taxo observă că cei doi saci cu membrană uleioasă se stafidiseră și atârnau acum flasci de-a lungul tulpinii. După o vreme, cârceii își încetară și ei mișcările spasmodice.

Taxo scoase o țigară și o aprinse.

– Măcar cu bricheta m-ai nimerit, rosti el în surdină.

Trase câteva fumuri hotărâte, o stinse și glăsui pe un ton amical, nu înainte să vâre mucul în buzunarul pantalonilor:

– Dragă Henric Plantagenet, nu știu dacă mă poți auzi, dar promit să revin mâine. Poate o să-ți recapeți vocea până atunci. Momentan, trebuie să mă întorc la nava.

Taxo atinse ușor rama ochelarilor și opri înregistrarea. Într-un colț, displayul îl anunța discret că bateria era pe terminate.

– Rahat!

În vale se lăsase întunericul de-a binelea. Doar lumina spectrală a micuței luni Yobo mai ținea piept beznei, aruncând luciri timide pe înaltul crestelor. Nu era suficient. Taxo își dădu ochelarii jos și avu nevoie de câteva secunde pentru a-și obișnui ochii cu crepusculul. Mai putea să distingă doar contururile neregulate ale vegetației dimprejur, ca niște valuri încremenite într-un tablou maritim. Văzduhul era și el încremenit. Taxo își îndreptă privirile spre pădurea tăinuită în umbre și simți brusc antipatie, ba chiar o ușoară ostilitate. Făcu un pas înainte, mânat de-o pornire belicoasă. Ceva nu era în ordine. Treptat, aproape imperceptibil, mireasma dulceagă îi pătrunsese în nări și în gâtlej.

– Mare șmecher mai ești, Henric.

Scutură din cap și răsuflă puternic. Drumul de întoarcere avea să fie anevoios. Dădu să facă un pas, dar atenția îi fu atrasă de o pâlpâire albăstruie și anemică la picioarele sale. O tulpină groasă, căzută la pământ, ce pulsa în nuanțe azurii de sub membrana semi-străvezie. Lucirea crescu iute în intensitate și alunecă de-a lungul încrengăturii de vrejuri, din nod în nod, înainte, apoi la dreapta, apoi la stânga și iar înainte, ramificându-se neîncetat, până ce dinaintea ochilor săi se întindea o vastă rețea capilară bioluminescentă. Taxo observă că anumite noduri, aflate la distanțe relativ egale, pulsau mai tare decât celelalte. Le uni mental și înțelese… Apoi zâmbi. Până la urmă, drumul n-avea să fie atât de anevoios.

II

Zorii se revărsau în vale, întâmpinați din sens opus de briza dimineții. O mulțime pestriță de ierburi cu spice lucioase și spiralate ca melcul de mare, frunze uriașe cu nervuri fluorescente, frunze zimțate, lanceolate, palmate și cordate, frunze cu irizații pronunțate, lujeri opalescenți cu terminații diafane, lucrate parcă în filigran, ce pluteau în vânt și reflectau razele soarelui într-o mie de culori, acesta era temutul câmp de bătălie pe care Taxo îl străbătea fără grabă. Nu mai purta ochelarii negri. Beatitudinea formelor și culorilor îl amețise puțin. Nici zidul drept și înalt al arborilor nu mai părea amenințător în lumina dimineții.

– N-ai adus toporul? îl întâmpină Henric.

Cele două burdufuri se umflau falnic ca gușa iguanei iar cârceii dansau veseli în creștetul plantei. Taxo observă în treacăt că fantele sacilor erau orientate către mijlocul văii.

– L-am uitat în navă, glumi el.

– Laser n-ai? Pistolul laser nu trebuie să lipsească din dotarea exploratorului galactic.

Taxo dădu ochii peste cap.

– Brichetă sigur ai. Te-am văzut ieri când ți-ai aprins țigara. Îți mulțumesc că n-ai stins-o printre rădăcinile mele, dar ți-era greu s-o arunci așa, treizeci de metri mai încolo?

Taxo dădu să spună ceva, dar planta continuă:

– Cred că e din aceea care merge pe benzină. Ai și canistra la tine?

Taxo oftă.

– Uite ce-i, Henric. (Au fost inspirați cercetătorii când te-au botezat astfel). Îmi pare că ești un tip… o plantă de treabă, și nu vreau să te dezamăgesc. Dar ar fi cazul să-ți spun câte ceva despre mine și despre rostul meu aici. Numele meu complet este Taxo din Monmouth, dar odată ce am devenit membru deplin al ghildei Cronicarilor am fost rebotezat Taxo Drammaticus… Știu, știu că nu te interesează și că ai chestiuni mai urgente de rezolvat în clipa de față, rosti Taxo, văzând sau mai degrabă presupunând că Henric dădea semne de nerăbdare – își lovea ritmic cârceii între ei, de parcă ar fi bătut darabana –, dar vreau să înțelegi o treabă. Ghilda a apărut la scurt timp după ce omenirea… civilizația de pe Terra, adică… a descoperit noi tehnologii care i-au permis să cutreiere galaxia dintr-un colț în altul.

– Spirala n-are colțuri, interveni Henric.

– E un fel de-a spune. Revenind…În avântul nostru către stele am întâlnit noi forme de viață inteligentă și noi civilizații. Firește, toate au fost documentate în amănunțime de hoardele noastre de cercetători și oameni de știință, antropologi, sociologi, etnografi și etnologi, însă literatura de specialitate nu prinde la publicul larg. Misiunea noastră, a cronicarilor, e de a călători din sistem în sistem și de a culege povești despre faptele de vitejie și aventurile speciilor inteligente întâlnite, despre sforțări titanice și tragedii monumentale, ca mai apoi, în bună tradiție homerică, mergând pe urmele aezilor și ale barzilor medievali, să producem epopei pe care pământenii se înghesuie să le citească. Ce vreau să zic e că – și să nu mi-o iei în nume de rău – întâlnirile noastre nu vor duce niciunde. Crede-mă, aș vrea să nemuresc lupta milenară a nobilelor plante inteligente împotriva arborilor meschini care vă răpesc lumina, vă umbresc frumusețea și vor să vă cotropească treptat teritoriul dar… tocmai aici e problema: acest treptat. Totul se petrece atât de lent, imperceptibil chiar pentru ochiul și pulsul uman, nu există acțiune, nu există dinamism, cum vrei să scriu despre asta? „Cu un trosnet teribil, o cracă se desprinse din al cinșpelea copac de pe rândul al treilea și se prăbuși la pământ cu un bufnet asurzitor. Plantele, în frunte cu neînfricatul lor lider, Henric Plantagenet, au repurtat o strălucită victorie!” Sau: „În treizeci de ani standard, nemiloșii arbori au avansat încă trei coți, sădind groaza în vinele plantelor oropsite”. Vezi și tu cum sună… Mai mult, de când mă tot plimb prin valea asta feerică, simt că am descoperit un colț de paradis. Locul mă îmbie la meditație, nu la exaltație. Nu zic, ești prima plantă inteligentă pe care am onoarea s-o întâlnesc, deci toată stima, și-ți înțeleg necazul, dar ajutându-te aș încălca unul dintre principiile de bază ale interacțiunii cu formele de viață extraterestre. Vreau să ajung faimos și să scriu cărți, dar nu din închisoare.

– N-ai vrea să reciți cârnatul ăsta și copacilor? Poate cad vreo doi-trei de plictiseală…, făcu Henric.

Taxo oftă din nou.

– Îmi pare rău, Henric. Mi-ar plăcea să mai trec pe-aici. Am atâtea povești în traista asta, rosti el, bătând cu degetul în tâmplă. Să stăm la taifas.

– Taifas, în toiul luptei? rosti într-un târziu Henric, iar lui Taxo i se păru că burdufurile se mai dezumflaseră puțin.

– Rămâi cu bine, Henric. Poate ne-om mai vedea. Până atunci însă… vorba ’ceea, cronicile nu se scriu singure.

Taxo se răsuci și dădu să plece, dar tresări la auzul unui șuierat ascuțit, dublat de un clănțănit chitinos. Preț de o clipă se temu că planta avea intenții ostile, dar vocea lui Henric spuse pe un ton egal: Dacă pleci diseară, fă-ți drum cu nava și pe-aici. Așa… de adio.

Apoi amuți.

Pe măsură ce se îndepărta, Taxo își înăbuși un suspin.

***

Naveta plutea lin deasupra câmpiei. În zare, piscul înzăpezit al muntelui strălucea în nuanțe purpurii. Razele calde ale asfințitului se loveau de ceramica albă a bolidului și-și schimbau subit traiectoria. Taxo hotărâse în cele din urmă să dea curs invitației lui Henric, cu toate că revederea acelei văi idilice avea să-i stârnească deopotrivă melancolii și sentimente de vină pentru cinismul și lipsa de compasiune pe care le manifestase față de plantă. Își consultă ceasul. Era aproximativ aceeași oră la care plecase cu o zi în urmă spre navă. Când ajunse în dreptul pădurii, care chiar și de la înălțimea aparatului de zbor părea imposibil de înaltă, activă funcția de planare suspendată și se apropie de hubloul din carena navei.

Valea era cufundată în semi-întunecime. Briza de seară își dădu ultimele suflări, apoi văzduhul încremeni, laolaltă cu vegetația ce acoperea fiecare centimetru pătrat de sol. Brusc, un fascicul roșu îi săgetă privirile.. Apoi încă unul. Apoi întreaga vale parcă luă dintr-o dată foc.

– Computer, pornește înregistrarea.

În scurt timp, sub privirile cronicarului se formă un dreptunghi roșu de dimensiuni colosale. Acesta stărui pentru câteva clipe, apoi se dizolvă treptat, de jos în sus (sau cel puțin asta era percepția lui Taxo, deși totul se petrecea în plan orizontal) aidoma unei cortine. În miezul hăului lăsat în urmă apăru un mugur violet cu striații rozalii și verzui. Acesta se preschimbă într-un tubercul, la fel colorat dar mai luminos, din care răsări în spirale scurte o tulpină, iar din tulpină frunze gigantice, care se unduiau și fremătau în vânt.

De la înălțimea navei, spectacolul bioluminescent părea un recital extrem de sofisticat de leduri. Din tubercul țâșniră brusc sute de tulpini spiralate sau șerpuitoare care se acoperiră și ele de frunze multicolore și care dădură naștere altor tuberculi. După puțin timp, întreg spațiul dreptunghiului era acoperit de plante de toate formele și mărimile, într-o explozie de culori cărora nu le mai puteai ține socoteala. Lujeri se împleteau cu alți lujeri, se încolăceau și se întrepătrundeau și dintr-o dată toate plantele păreau angrenate într-o horă gigantică, în cercuri concentrice ce se roteau unele într-un sens, altele în celălalt, după un model simetric, asta pe măsură ce fiecare cerc în parte executa mișcări distincte, unduiri și dizolvări, împletiri și despletiri, iar ritmul creștea, creștea, devenea frenetic, paroxistic… până când brusc, tabloul încremeni.

Colțurile dreptunghiului se întunecară, la început abia perceptibil, apoi, lent dar inexorabil, păstrând forma unui cerc în interior, petele negre se uniră la mijlocul laturilor. Plantele tresăriră la unison. De pe circumferința cercului se desprinseră în chip uniform o puzderie de sulițe negre, care preț de o clipă se preschimbară în crengi grotești, apoi își reluară avansul ca sulițe, nimicind în trecerea lor cerc după cerc de tulpini și frunze îmbrățișate, până ce din toată bogăția de lumini și culori nu mai rămase decât un punct alb-albastru plăpând în miezul cercului de sulițe. Acesta licări nevolnic vreme de câteva minute, când slab, când și mai slab, dând senzația că va ceda dintr-o secundă în alta.

Dar chiar în clipa în care tensiunea devenise insuportabilă, când sulițele negre păreau aproape de izbândă, punctul prinse a străluci mai tare, apoi și mai tare, apoi într-atât de tare încât fasciculul de un alb incandescent aproape că îl orbi pe Taxo. O fracțiune de secundă, fasciculul se estompă, apoi urmă explozia. Val peste val de unde radiale în toate nuanțele posibile de galben, arămiu și portocaliu se revărsau din miezul luminos, formând un cerc care se dilata neînduplecat, ca norul unei ciuperci atomice, pulverizând sulițele și alungând treptat bezna spre colțuri, până ce întreg dreptunghiul gemea de lumină. Imaginea se păstră încă vreo zece secunde, apoi valea se cufundă în beznă.

Taxo își șterse o lacrimă din colțul ochiului, apoi zâmbi.

– Computer, oprește înregistrarea. Notează. Nume intrare: Cronica pictată a lui Henric Plantagenet – Dominus Invictus. Precizare: Regnivegetabilis, non umanum. Addendum: Vegetabilissapiens. Închide.