M-a trezit în zori zumzetul gâzelor argintii care zburau de colo, colo pe deasupra deşertului. Eram mahmur după cheful în doi din cursul nopţii. Am coborât din pat încercând să-mi găsesc papucii. Am bâjbâit pe sub masă. În van. Pe semne că-i aruncasem cine ştie pe unde. Am privit pe fereastră. Oceanul de nisip era acolo. În vis mă plimbasem pe o câmpie verde, verde şi, cred, adormisem într-o căpiţă de fân. Ei bine, aşa, dormind, cu parfumul acela nemaipomenit pătrunzându-mi în toţi porii am visat deşertul.

Nevastă-mea dormea încă. Faţa ei era străbătută de un zâmbet. Pe moment am invidiat-o. Capul îmi era ca de plumb, nu-mi găseam papucii şi deşertul era la numai câțiva paşi. Şi ea, nevastă-mea se amuza de minune prin somn. Am coborât în bucătărie să beau o cafea. Am deschis fereastra şi valul de căldură m-a învăluit cu repeziciune. Mi-am băgat capul sub robinet. Mi-am clătit gura. Apa avea un gust sălciu. Ca­feaua avea un gust sălciu. Aerul avea un gust sălciu.

Am ieşit pe terasă şi m-am aşezat în balansoar. Pe drum nu se zărea nici o maşină. Nu mai ştiam în ce zi a săptămânii eram. Mi-aş fi dorit să fie duminică şi să lenevesc până noap­tea târziu. Vântul lipise de balustradă o foaie de ziar. Mi-am aruncat în treacăt privirea pe ea.

Foşnetul hârtiei îmi aducea aminte de lumea civilizată. Am căscat. Chiar în josul pagi­nii era un articol în care se vorbea despre primul om care coborâse pe Marte. Am încercat să-mi închipui cuvintele sale pe care, e drept, le aştepta o întreagă omenire cu sufletul la gură.

Ceva senzaţional, desigur. Eu le-aş fi spus simplu în mi­crofonul din cască :

– Mi-e al dracului de frică. Aş vrea să fiţi şi voi pe-aici. Văd Pământul. Ei bine, Newton avea dreptate, nu e centrul Universului.

Pompa de benzină emana un miros greoi de încins. Am azvârlit ceaşca. Foaia de ziar am făcut-o ghemotoc şi am arun­cat-o în urma ceştii. Uimitor, aceste două lucruri descriseră două spirale prin aer şi se făcură nevăzute. Am râs cu amărăciune. Trucuri de-ale deşertului.

Mi-a trecut prin minte s-o pe nevastă-mea. Să urlu asemenea unui leu sau să imit iotul unei explozii. Ii plăceau lucruri dintr-astea. Uneori i întreba cu ochii pierduţi peste întinderea de nisip :

– Ce-ar fi să-mi iau zborul prin cer ?

– Eşti nebună !

– Sânt.

Soarele începu să topească aerul. Cred că am adormit chiar. Până când m-a trezit huruitul unei maşini. Era toată plină de nisip şi la prima vedere ai fi zis că după următorii doi-trei kilometri avea să sară în aer. Foc de artificii ca în zilele de carnaval. Bătrânul de la volan m-a privit chiorâș si m-a chemat printr-un semn. L-am trimis dracului printre dinţi si i-am făcut plinul. Mi-a spus pe un ton dispreţuitor :

– Nu mă recunoşti ?

– Semeni cu bunicul meu, dar nu poţi fi chiar el pentru că a murit.

Bătrânul mi-a aruncat o privire furioasă :

– Sânt cel mai mare iluzionist al timpului!

– Iar eu cel care tocmai a pus piciorul pe Marte ! Vă amintiţi cuvintele mele ?

– Mi-e al dracului de frică. Aş vrea să fiţi şi voi pe-aici…

S-a pierdut într-un nor de praf. M-am aşezat în balansoar şi am închis ochii. Auzeam cu claritate bâzâitul insectelor şi fâșâitul şerpilor printre dunele de nisip. Cel mai mare iluzio­nist al timpul avea calităţi nebănuite. Citea în memoriile ce­lor din jur. S-a întors după vreo oră. Nevastă-mea încă dor­mea continuând să râdă prin somn. Eu tocmai măturam nisipul din faţa pompei de benzină. Aş fi putut desigur să beau un păhărel, să cânt sau să mă gândesc la vreuna din fetele pe cart le iubisem în tinereţe.

Iluzionistul întinerise cu vreo patruzeci de ani. Un zâmbet zeflemitor i se lăţise pe faţă.

Conducea aceeaşi maşină hârbuită şi toată înfăţişarea lui era aceea a unui savant perfect convins că a descoperit secretul nemuririi.

– Mă recunoşti ?

Am dat afirmativ din cap. I-am făcut plinul. S-a scotoci prin buzunare şi m-a privit încurcat.

– Cred că  mi-am pierdut portofelul.

M-a privit întrebător. Nu sânt ranchiunos din fire. Am dat să mă întorc în locul meu de pe terasă.

– Hei, ai auzit de Hotel ?

Pe acolo umblase. Trebuia să-mi fi dat seama.

– Ai face bine să treci…

A făcut semn şi s-a pierdut în imensitatea deşertului. An dat din umeri, asta e, tot felul de oameni. Oameni ca mine. Ca nevastă-mea. Înfricoșați de moarte. De singurătate. De zilele care se duc. Mi-am luat carabina, am scos camioneta din garaj şi am pornit către Hotel.

Era pe undeva, printre dune, părăsit de mulți ani. Nu-1 acoperiseră încă nisipurile. Uşa de la intrare era uşor întredeschisă. Mă aşteptam să dau în hol peste vreo instalaţie miraculoasă care să mă întinerească dintr-odată. Iluzioniştii se pot ţine de chestii dintr-astea.

Holul era gol. Am pufnit în râs. Fusesem păcălit. Am dat să plec. M-a oprit zgomotul ploii. Am urcat în fugă la etaj şi m-am oprit în faţa camerei cu numărul nouă. În dreapta ei se afla scăriţă pe care se putea ajunge pe acoperiş. Nevastă-mea, în urmă cu câțiva ani, se urcase acolo şi voise să-şi facă vânt. S zboare. A fost singura dată când am pălmuit-o. Am împins uşa cu ţeava carabinei. Camera era goală. Ploaia se scurge pe fereastră. Ascuns după perdelele putrezite am privit afară. Am văzut o curte. Un leagăn, o capră de tăiat lemne. O maşină fără roţi. La volan un băieţel de vreo nouă ani se visa pilot de curse.

M-am recunoscut cu uşurinţă. Pe faţa mea de copil se putea citi o nemaipomenită fericire. Purtam cămaşa roşie, în carouri, pe care o primisem în dar de ziua mea.

M-am întreb: ce s-ar întâmpla dacă aş deschide fereastra. N-am făcut-o. Am coborât şi m-am aşezat la intrare, pe trepte. Mi-am aprins ţigară şi m-am lăsat năpădit de amintiri.

Deodată am auzit un zgomot pe acoperiş. Am aruncat ţigara m-am ridicat şi am făcut înconjurul Hotelului. M-am oprit pe latura dinspre nord şi am privit în sus.

Ea era acolo. Îmbrăcată cu aceeaşi rochie pe care o purta cu ani în urmă. Mă privea.

Ştiam că avea să-şi facă vânt. Am ezitat o clip Am ridicat carabina şi am tras. Trupul s-a zbătut şi a dispărut absorbit de acoperişul încins.

Mi-am scos chibriturile și am dat foc. Hotelul a ars repede. Arzând, a răspândit în văzduh un miros de frunze moarte.

Mi s-a făcut frig. M-am urcat în camionetă şi m-am întors acasă. Nevastă-mea încă dormea continuând să râdă prin somn. Visa că zboară pe deasupra lumii şi visul acesta o făcea fericită. Pentru că o iubeam, m-am hotărât să n-o trezesc. Am coborât pe terasă şi m-am aşezat în balansoar şi am ascultat o vreme bâzâitul insectelor şi fâșâitul şerpilor printre dunele de nisip. Aerul se răcise şi soarele era de-acum ruginiu.