De aproape un rotitor, inguruanul lui Ebbe se află sub ocupație VORC. Nu numai cel în care locuiește el și familia sa, ci și celelalte, așa cum primise de veste. După ce agentul capturat de ei se convinsese că umii nu dețin informații concludente despre Cei Patru, lăsase acolo patrule din câteva sute de agenți însoțiti de santinele Vex, înspăimântătoare creaturi pentru umi. Ființele din cer nu numesc prezența lor o ocupație, ci încearcă să se comporte cumva ca niște musafiri dar cu drept de așa-zisă protecție. Ebbe și ai săi intuiesc însă bine ce înseamnă acest lucru. Nu avusese loc până acum niciun transfer de tehnologie, creaturile în costume negre nu le dezvăluie din cunoștințele lor ci doar așteaptă răbdătoare. Deși nu sunt un neam de războinci umii suportă greu această ofensă dar nu are cine să-i organizeze într-o mișcare de rezistență. Iar puterile străinilor par nelimitate. Ebbe știe că într-o eventuală ciocnire nu ar avea sorți de izbândă și ar muri o mulțime de umi, emazteele și jannikii lor. Gândul că micuța Gunda și Tinara ar putea cădea pradă creaturilor din cer îl paralizează, răpindu-i orice inițiativă. Adeola devenise umul de legătură al ființelor întunecate în relația cu confrații săi și Ebbe abia se abține să nu-l acuze de trădare, deși, pe de altă parte dacă nu ar fi fost el, putea fi altcineva cel care să-i conducă în subterane pe cei din cer. Umilor le e greu să intuiască complexitatea forțelor acestor ființe dar le e foarte clar că într-un fel sau altul ar fi dat de ei. Ceea ce îl intrigă oarecum e faptul că ființele negre nu uciseseră până acum pe nimeni și nici nu lansaseră un atac masiv asupra umilor dar prezența lor e în continuare apăsătoare și greu explicabilă.
Una din creaturile sau obiectele lăsate de ființele negre din cer în vecinătatea adăpostului lui Ebbe pășește rar pe pietrele din subteran. Pașii arahnoizi scrâșnesc sinistru și doar un zumzet ușor marchează prezența terifiantă. O masă mare, întunecată, aruncă din când în când umbre în jur. Pare vie dar Ebbe intuiește că e vorba mai degrabă de ceva mecanic dar nu-și dă seama ce animă acest obiect ciudat și amenințător, pentru că simpla electricitate pe care umii o cunosc și o stăpânesc, nu pare a fi potrivită. O lăsase în pace, după ce realizase că nu are cum să-și explice aceste apariții, așa cum nu putea înțelege originea și prezența ființelor negre.
Îndeletnicindu-se cu îngrijirea unor plante în mica lui seră, Ebbe tresare la auzul unui țipăt. Sare în sus și iese în fugă, spre adăpost. Scena pe care o vede, aproape îl înțepenește ca pe o stâncă din jur. Micuța Gunda, într-o cămășuță țesută de Tinara în casă, se apropie gângurind de făptura străină ce patrulează în inguruan. Chicotind inocent, Gunda, cu o mânuță înainte, e atrasă inexplicabil de creatură. Monstrul se întoarce brusc și iese în lumină. Șase picioare ascuțite pășesc apăsat spre jannik. La capătul lor un corp diform, cu multe excrescențe. Din mijlocul lui țâșnește o rază de lumină albă, extrem de puternică, ce o învăluie pe Gunda, care încremenește pe loc. Totul se întâmplă ca într-o scenă cu încetinitorul. Tinara, care ieșise și ea din adăpost, nu poate face nicio mișcare. Creatura e, din câțiva pași, aproape de jannik. Ochișorii Gundei se cască, imenși, în sus, paralizați de lumină. Câteva fracțiuni de secundă par rotitori întregi pentru Ebbe și Tinara, apoi, o undă violentă de șoc invizibilă zguduie caverna. Un jargavan foarte mare, care pândește de sus după pradă, se prăbușește carbonizat de undeva de pe tavanul marii cupole de piatră. Animalul scoate țipete ascuție dar aripile și corpul pielos se mistuie de un foc interior, invizibil și imediat nu mai rămâne aproape nimic din el. Creatura pe care Ebbe o consideră mai degrabă mecanică, retrage unda de lumină și se îndepărtează în umbra de unde venise. Gunda rămâne în continuare încremenită și Ebbe fuge și o ia în brațe, ducând-o în adăpost. Trezită din șoc, Tinara îi urmează, cu ochii în lacrimi, tremurând din tot corpul. Gunda încă gângurește, departe de a înțelege pericolul prin care tocmai trecuse. Cu toate astea, Ebbe remarcase inteligență la acel monstru, încercând să înțeleagă care ar fi fost potențiala sa țintă. Devine tot mai convins că jargavanul ar fi sărit pe jannik, pentru că se afla la vânătoare, fiind cu siguranță flămând. Nu de puține ori jargavanilor mari le căzuseră pradă janniki lăsați ne supravegheați sau chiar adulți. Își spune din nou că a încerca să înțelegi puterilor ființelor negre de la suprafață, e pierdere de vreme.
Și totuși, din cât explorase Ebbe, punând cap la cap și cunoștiințele altor generații de umi, la suprafață nu se afla nimic, doar resturi din vremuri imemoriale, ce vorbesc despre o civilizație sau ceva asemănător care existase pe Enitan. Anumite manuscrise păstrate cu sfințenie de umi, dar care acum nu mai interesează pe nimeni, fiind greu de descifrat, vorbeau însă de vremuri străvechi în care pe suprafața lui Enitan era apă și vegetație. Chiar și animale. Cândva, poate, strămoșii de acum sute de mii de rotitori trăiseră afară. Probabil însă că sunt doar mituri, își spune de multe ori Ebbe, păstrând însă o urmă de îndoială, după ce, de-a lungul rotitorilor, pusese cap la cap informații despre ce găsea la suprafață. Dar, dacă ființele din cer ar fi locuit pe Enitan ar fi fost imposibil să nu dea de vreo urmă a civilizației lor miraculoase.
Ebbe se îndreaptă spre inguruanul bătrânului Chizoba, care este unul din depozitarii importanți de legende ai umilor, deși toată lumea îl ia peste picior, considerându-l a nu prea fi în toate mințile. Bolahul lui scoate sunete ascuțite, deplasându-se cu viteză prin galerii, cu Ebbe cocoțat pe el, într-un fel de șa înaltă. Mirosul extraordinar de fin al animalului, perii lungi și sensibili, auzul sofisticat îl fac de neînlocuit pentru deplasări rapide pe distanțe mari. Umul se mai sfătuise și altădată cu Chizoba, dintr-o curiozitate naivă dar acele cunoștințe desprinse din poveștile bătrânului îl ajutaseră chiar să devină un soi de lider local. Cu toate că nu urmărise neapărat această ascensiune, lui Ebbe îi fusese întotdeauna de folos să acumuleze informații despre lumea sa, despre istoria umilor. Bolahul iese dintr-o galerie strâmtă, într-un sistem mai spațios de grote, vestind apropierea marginilor inguruanului lui Chizoba, sforăie și se ridică două labe, aproape aruncându-l pe Ebbe din șa. Din umbra grotelor apare unul dintre cunoscuții monștri mecanici, paznici ai ființelor negre și, se pare că și ai umilor. Ebbe își liniștește bolahul, cu țiuituri ușoare din buze. Creatura pare că-i cercetează, deși umul înțelege cu greu activitățile acestei monstruozități. Corpul apariției se modifică permanent în forme parcă fluide, complicate și doar cele șase picioare imense, arcuite rămân în forma lor. Inexplicabil, în fața lui Ebbe se materializează o ființă din cer. Capul negru i se topește și apare de acum cunoscuta față cu organe de simț externe, dizgrațioase, cu forme marcate de linii cenușii. Umul se foiește un pic, încercând să simtă camaria aflată în teacă, sub tunica sa. E doar un gest reflex, pentru că deocamdată forțele sunt profund inegale.
– Ar trebui să te întreb încotro te îndrepți, rostește ființa din cer și Ebbe nici măcar nu mai e surprins că o înțelege.
– Știam că sunteți oaspeții noștri, spune ritos, Ebbe, încercând să vadă ce reacție va trezi.
Tonul ființei e însă calm, echilibrat.
– O mică investigație de rutină. Ar trebui să știi că pacea nu e eternă și că va pândesc multe pericole. Totul este pentru protecția voastră.
Ebbe mai auzise astfel de discursuri. Este, de altfel, textul favorit al acestor ocupanți, pentru a-și explica oarecum prezența belicoasă aici.
– Îmi vizitez un prieten vechi, spune împăciuitor, Ebbe. E bătrân și are nevoie de ajutor.
Ființa neagră pare că îl analizează câteva secunde, apoi își pleacă creștetul într-un gest politicos. Dispare efectiv din fața lui iar creatura mecanică, cu vârtejurile ei întunecate se dă la o parte. Ebbe, cu un sentiment neplăcut, înghite în sec de gustul amar al prezenței nedorite și-și îndeamnă mai departe, bolahul. Ajunge, într-un final la adăpostul lui Chizoba, pe care-l găsește mestecând într-un vas, deasupra unei plite improvizate. Câteva lumânări din seu de furaha ard în interior, pentru că bătrânul um e tradiționalist. De altfel, Ebbe îi adusese în dar un pachet cu seu, pe care îl procura cu greu de la crescătorii singurului animal ierbivor domesticit de umi. Chizoba poartă o tunică veche, fără inserții de metal, ruptă pe alocuri dar felul în care e îmbrăcat pare a fi ultima grijă a bătrânului um. Își linge un deget lung și scoate câteva mormăituri de satisfacție.
– Ebbe! Ți-e foame? întreabă fără să-și ridice ochii.
Ebbe se așează pe un pat.
– Nu! Dar mulțumesc, bătrâne Chizoba. Ce mai faci?
Bătrânul îl privește în ochi, apoi se uită în sus și face un semn misterios. Își spune ceva sieși.
– Cred că bine. Aștept.
– Ce aștepți, Chizoba?
Bătrânul surâde tainic. Sau cel puțin asta îi e intenția.
– Să se împlinească.
Umul se așează și începe să mănânce, tacticos. Ebbe îl urmărește, răbdător, nu-l întrerupe. Preferă să se ridice și să arunce o privire obiectelor vechi ce decorează adăpostul bătrînului filosof. Există acolo tot felul de vechituri și nu toate de origine umă, ceea ce îl fascinează pe Ebbe, care e un pasionat culegător de astfel de vestigii. Chizoba chicotește, uneori, printre înghițituri, de parcă ar avea revelații știute numai de el. Dar Ebbe știe că dincolo de aceste manifestări excentrice, bătrînul deține informații prețioase, pe care dacă știi să le interpretezi poți ajunge la adevăruri surprinzătoare. Între timp, Chizoba termină de mâncat și-și spală, cu un adevărat ritual, blidul, într-un lăculeț cu apă limpede din mijlocul adăpostului. Ebbe se plimbă prin încăpere.
– Chizoba, spune-mi, noi am trăit vreodată afară?
Bătrânul um nu pare că-l aude, continuând să frece vasul din care mâncase, de parcă de acest gest ar fi depins întreaga soartă a umilor. În sfârșit, după un timp, Chizoba ridică ochii.
– Noi? Noi nu am trăit niciunde altundeva!
– Și atunci, toate legendele? Nu-mi spune că nu există, pentru că de la tine le știu.
– Legende?
Chizoba pare contrariat dar Ebbe știe că e un fel de joc și că printre astfel de dialoguri se pot strecura fragmente de realitate.
– Nu, nu sunt legende, stabilește decis bătrînul. Nu noi am trăit afară. Dar cineva a locuit acolo…
– Cine?
Chizoba a găsit un manuscris din pastă vegetală uscată și-l studiază cu nedisimulată atenție. Se uită și se tot uită în el până când Ebbe își pierde răbdarea.
– Cine a trăit pe Enitan, Chizoba? Cum putea cineva să clădească o civilizație în uscăciunea aceea? E drept că găsesc uneori afară obiecte cu origine inexplicabilă dar de aici și până la…
Bătrânul um ridică un deget ca pentru a-l opri pe Ebbe.
– Ți-am spus că Enitan nu a fost întotdeauna așa! Nimeni nu mă ascultă.
– Dar avem vreo legătură cu cine a trăit vreodată acolo? Știi, nu ne-ar prea fi interesat ce se întâmplă în afara lumii noastre dacă n-ar fi apărut cei din cer. De unde vin?
Chizoba se ridică și se plimbă agitat prin încăpere. Pare furios. Își freacă degetele lungi și se apleacă uneori până aproape de sol, cu o elasticitate care-l surprinde până și pe Ebbe. Se îndreaptă, șuieră printre buzele minuscule și fornăie ca un bolah.
– Fumbe! strigă Chizoba indicând în sus spre astrul zilei. Fumbe nu mai e la fel! N-ai observat? Demult nu mai e la fel. Nici eu nu eram născut când Fumbe avea alte straie. Asta s-a împlinit. Prezicerea era că, într-o bună zi, Fumbe se va schimba. Atunci vor veni cele mai mari nenorociri. Fumbe s-a supărat pe noi.
– Și creaturile din cer?
– Creaturile din cer? Creaturile din cer? Creaturile din cer? repetă monoton Chizoba. L-au furat oare pe Fumbe…?
Întrebarea rămâne în aer, fiindcă o alarmă de grotă începe să sune insistent. Ebbe tresare și ascultă tonurile schimbătoare. Demult, de foarte mult timp, nu mai sunase așa. De când pieriseră umi, în vechile conflicte. Chizoba pare nepăsător față de sunetul sinistru. Se uită din nou în manuscrisul său și, din când în când, ridică ochii spre tavanul adăpostului. Ebbe fuge afară, încercând să determine natura pericolului. Bolahul său e foarte agitat, aproape că rupe cureaua cu care e priponit. Scoate țipete acute și scurmă cu ghearele pietrișul. O bubuitură puternică pune la grea încercare auzul lui Ebbe. Unda de șoc care-i urmează zguduie din temelii adăposturile ume și pe Ebbe aproape îl doboară la pământ. Mici cutremure, repetate, dizlocă bucăți de rocă din jur și toată aria se umple de praf. Explozii majore produc seisme tot mai însemnate. Ebbe încalecă bolahul, îl eliberează și caută să se țină bine în șa, petru că va urma o goană nebună.
Adam – Daniel Bogros
Editura Pavcon 2018
Coperta: Lurențiu Butuc
Nr. pag.: 272
Colecţia: Colecţia Science-Fiction, #93
”Lucrarea se încadrează într-un SF de factură hard, unde inventivitatea tehnologică primează asupra manipulărilor lejere ale societății viitoare și asupra exploatării esențialmente literare a subiectelor. Tema romanului este destul de incitantă, dacă ne gândim la faptul că specia umană se află tot mai aproape de lansarea în cursă a inteligențelor artificiale, unii oameni de știință, precum Ray Kurzweil, anticipând un moment când tehnologiile din ce în ce mai sofisticate ale contemporaneității noastre vor putea crea efectiv entitățile raționale cu suport computerizat.” (Mircea Oprița)
