Se spune că cei care nu au cunoscut iubirea aceea mare ca o îmbrățișare a privirilor, cu miros de liniște și șoapte tremurate pe piele, rămân agățați între Pământ și Cer, între secundă și eternitate, între dorință și uitare. Nici un om nu știe cât e adevăr și cât magie. Dar, uneori, avem nevoie de povești, fantastice sau nu, avem nevoie de ele să ne învețe să trăim.

Fusese balerină principală la Moulin Rouge. Femeile o urau, bărbații o adulau. Iar ea nu făcea altceva decât să danseze. Pentru asta trăia. Pe scenă singurătatea îi cobora în vârful degetelor de la picioare sperând că va dispărea cu fiecare mișcare, cu fiecare piruetă, cu fiecare tremur al paietelor de pe sâni. Un pas greșit, o lovitură în aer imprecisă, voit sau nu, nimeni nu a știut adevărul și căderea în gol sub lumina reflectoarelor, singurele care au plâns-o. Femeile au răsuflat ușurate, bărbații și-au întors privirile spre următoarea atracție.

De foarte mult timp, nici nu mai ținea minte de când, rătăcea prin subteranele cabaretelor, teatrelor, operelor. Într-o zi a nimerit în întunericul și praful unui subsol de muzeu. Aici l-a găsit. Într-o noapte de iarnă. Ningea cu fulgi mari, atât de mari și de frumoși că ar fi vrut să îi prindă și să îi păstreze în mână. Să nu se topească niciodată. Și atunci l-a văzut. Atunci când a deschis palma și era plină cu apă.

O umbră bătrână, sau așa părea, cu privirea lipită de o pânză albă, mare, pe care încerca să picteze lucruri numai de el știute. Pensula dintre degetele osoase se zbătea pe canvasul bine întins încercând să scape de blestemul unui artist ratat îndrăgostit de o puștoaică ce îi devenise model și muză și care plecase plictisită să stea dezbrăcată doar pentru a fi desenată.

„Ce pictezi?”, îl întrebă fata apropiindu-se ușor. El ridică ochii, două găuri mai negre decât întunericul din lumea lor și îi răspunse șoptit: „Ce nu pot trăi. Și tu, ce dansezi?”. Râse, se învârti pe un picior și îi aruncă răspunsul în aerul ce se mișca odată cu ea: „Ce nu pot opri. Te rog, arată-mi cum schițezi tristețea asta galbenă. Și eu am să mă mișc în jurul tău.”.

Au început să recreeze o lume risipită. Contururi pe pânză, pași pierduți și pereții se umpleau de craniile gândurilor ce nu apucaseră să se nască. El împrumuta culori din mișcările ei, ea fura coregrafii din vârful pensulei lui și amândoi, ca doi exilați într-o rugăciune fără păcat țeseau propria liturghie de dragoste.

Într-o zi un fir subțire de dimineață s-a strecurat printr-o crăpătură din zid, a căzut direct pe fată și a transformat-o într-o ceață de cuvinte nerostite ce s-a scurs încet, liniștit, în blondul din tabloul lui. Și el a rămas, din nou, așteptând.

Povestea continuă cu o seară de iarnă, chiar de Crăciun, cred, când câțiva tineri, dornici de a testa minunile din noaptea Sfântă, au pătruns în muzeu și au descoperit pictura.

Dansatoarea fantomă.

Se spune că cine o atinge simte o înfiorare. Ce trece prin piept, prin pântec și se lasă în jos până la glezne într-un amestec de culoare, lumină și zbor.

Se spune că…