Foto: universetoday.com
De curând, o echipă de cercetători a publicat în „The Planetary Science Journal”, după ce a investigat potențiale situri criovulcanice din anumite regiuni de pe Pluto, un studiu ce are în atenție activitatea geologică actuală a planetei pitice Pluto. Studiu are potențialul de a ajuta oamenii de știință să înțeleagă mai bine activitatea geologică actuală, inclusiv modul în care aceasta poate fi activă în timp ce o planetă pitică orbitează atât de departe de Soare.
Pentru acest studiu, cercetătorii au examinat caldera Kildaze de pe Pluto, care se află în regiunea Hayabusa Terra a planetei pitice, pentru dovezi ale activității criovulcanice din trecut. Pentru a realiza acest lucru, echipa a folosit o combinație de imagini obținute de la sonda spațială New Horizons a NASA, care a zburat pe lângă Pluto în iulie 2015 și le-a comparat cu alte situri de criovulcanism de pe Pluto, împreună cu situri analoge de pe Pământ și Marte. Siturile criovulcanice de pe Pluto includ Virgil Fossae și Viking Terra, în timp ce siturile analoge de pe Pământ includ caldera Yellowstone, Valles Caldera și Long Valley Caldera. Pentru Marte, aceste situri includ cratere prăbușite situate la Noctis Labyrinthus, o regiune plină de canioane în partea de vest a Valles Marineris, care este cel mai mare canion din sistemul solar.
În final, cercetătorii au concluzionat că gheața de apă prezentă pe Kildaze are o vechime de aproximativ câteva milioane de ani sau posibil mai veche, dar totuși mult mai tânără decât vârsta lui Pluto în sine.
Așa cum sugerează și numele său, criovulcanismul implică „magma” înghețată, spre deosebire de lava fierbinte sau magma, precum vulcanismul tradițional. Încă de când termenul „criovulcan” a fost folosit pentru prima dată în 1987, criovulcanismul a fost observat pe o multitudine de lumi din întregul sistem solar, inclusiv Ceres, Europa, Ganymede, Enceladus, Titan, mai multe luni ale lui Uraniu, Triton și Marte. Sursele potențiale de criovulcanism includ procese externe precum impactul craterelor, încălzirea mareică de la două corpuri planetare care se trag unul din celălalt sau căldura internă din cauza dezintegrării radioactive.
Ceea ce face ca acest studiu să fie interesant este faptul că Pluto orbitează cel mai departe de Soare decât oricare dintre celelalte corpuri planetare, ceea ce înseamnă că influența Soarelui probabil nu este responsabilă pentru potențiala sa activitate criovulcanică. Oamenii de știință continuă să dezbată dacă sursa potențială a încălzirii interne a lui Pluto provine din încălzirea mareică prin interacțiuni cu cea mai mare lună a sa, Charon, sau din încălzirea radiogenă, care este dezintegrarea radioactivă a izotopilor din interiorul unei planete.
New Horizons, sonda care a efectuat un survol istoric, în iulie 2015, rămâne singura navă spațială care a vizitat Pluto. De atunci, au fost propuse mai multe misiuni pentru a revizita Pluto, inclusiv o combinație de navă orbitală alimentată de un reactor de fuziune despre care se presupune că va ajunge la Pluto în doar patru ani. Pentru context, a fost nevoie de nouă ani pentru ca sonda New Horizons să ajungă la Pluto. Între timp, oamenii de știință continuă să analizeze datele trimise de New Horizons, cu scopul de a dezlega secretele planetei pitice privind activitatea sa geologică.
