EFEMERITATE

După două zile petrecute în vehiculul cu levitație magnetică, ajunseră în sfârșit într-un oraș. Sau, mai degrabă, în ceea ce mai rămăsese dintr-un oraș, un spațiu în care urmele civiliziației din trecut încă erau vizibile: clădiri înalte, pe jumătate dărâmate, ascunse sub straturi generoase de iederă, porțiuni de drumuri asfaltate, fărâmițate, dintre crăpăturile cărora ieșeau smocuri de iarbă, arbuști sălbatici sufocând gardurile de lemn sau de metal, iar spre vest – un turn înalt, din cărămidă roșie, în spatele căruia se găsea o clădire mai amplă, din același material. Prin geamurile sparte intrau crengile stufoase ale copacilor din curte, iar fațada era învelită cu mușchi verde, sănătos. Domnișoara își roti ochii de jur împrejur, iar pe interfața ei superioară apăru imaginea Tatălui. Noi nu suntem Viață, spunea el mereu, noi suntem anti-Viață. Viața e tot ceea ce se vede dincolo de ferestrele Casei: munții care se reîmpăduresc, oceanele care se curăță singure, încet și sigur, de zoaiele ucigașe, atmosfera care-și brodează un nou strat de protecție, tânăr și puternic, vegetația care devorează lacomă toate rămășițele civilizației umane. Viața este pătura aia verde care învelește ce-a mai rămas din clădiri, mașini și drumuri.

   — Să coborâm aici, zăngăni vocea ei, iar John viră larg spre stânga și ateriză în curtea clădirii din cărămidă roșie.

Părea o hală sau o fostă fabrică de producție. Domnișoara coborî ultima, ca să le dea răgaz să-și pună echipamentele de protecție și să-și ia rucsacurile cu ustensile. Ușa de la intrare, deși metalică și grea, căzu după o singură lovitură. Balamalele erau atât de ruginite încât se frânseră singure. Înaintară cu pași lenți, mai mult pe vârfuri, oamenii luminându-și calea cu lanterne, iar Domnișoara folosindu-se de vederea cu infraroșu. Locul era, în mare parte, pustiu și năpădit de buruieni. De partea cealaltă a sălii pe care-o traversau, a cărei podea era marcată cu tot felul de indicatoare din plastic jupuit, ferestrele erau intacte, înnegrite pe la colțuri, și dădeau spre un pârâu mocirlos, flancat de sălcii bătrâne. Dincolo de mal, se întindea un domeniu acoperit cu o splendidă cultură de margarete, care înveleau ca o pătură albă câteva movile de pământ – dărâmături, probabil. Oamenii se despărțiră, fiecare pornind într-o altă direcție pentru a inspecta incinta fabricii. Domnișoara rămase la parter, John urcă la etaj, iar Ming Yu și Jean se ocupară de camerele izolate, unde fuseseră amenajate spații pentru birouri. Găsiră acolo câteva imprimante vechi, cuptoare cu microunde, baterii, capsatoare, perforatoare, un raft întreg cu diverse scule, șuruburi, mostre de materiale, matrice miniaturale, lucruri utile, de altfel, pe care oamenii le încărcară în transportorul din curte. O parte importantă a misiunii lor o constituia recuperarea de materiale din ceea ce reprezenta partea logistică a tehnologiilor din trecut. Tot ce puteau găsi, cabluri, fire, carcase metalice, baterii, prize, comutatoare, harduri, senzori, orice nu fusese distrus de război sau degradat de natură.

După ce termină de cercetat parterul, Domnișoara urcă la nivelul superior și, descoperind o ușă, întinse brațul metalic ca să tragă de ea. Yala era blocată, așa că în loc s-o forțeze, îl strigă pe John, care era cel mai aproape. Bărbatul veni lângă ea și, fără să-și ia măsuri de precauție, smuci cu putere de clanță. Ușa se deschise, însă o crăpătură fină porni dinspre tocul ei și se ramifică spre tavan, iar în clipa următoare, auziră zăngăniturile unor șuruburi, urmate de zgomotul amorf al unei grinzi metalice care se desprindea din tavan. John o împinse pe Domnișoară în lături, convins fiind că avea să fie protejat de costumul impenetrabil, însă nu mai apucă să se ferească la timp, iar muchia grindei îi zgârie tâmpla și obrazul. Se prăbuși în genunchi și începu să urle de durere.

Pe interfața superioară a Domnișoarei se aprinse imediat o alarmă și se repezi spre omul căzut la podea, care se zvârcolea pe loc, cu sângele mustindu-i din rană. Își flexă genunchii metalici și îi scană scurt rana. Era destul de adâncă. Grinda fusese foarte grea, iar muchia aceea mâncată de rugină aproape că îi perforase cutia craniană. Își folosi fasciculul cu lumină UVA pentru a-i dezinfecta porțiunea de piele sfâșiată, iar în acest timp, atrași de bușitura puternică, apărură și ceilalți doi.

Ming Yu și Jean păreau în stare de șoc, după felul în care rămăseseră împietriți, cu ochii bulbucați, incapabili de vreo reacție, iar Domnișoara deduse că-și pierduseră stăpânirea de sine, un aspect al conștiinței umane pe care Familia încerca din răsputeri să-l educe. John își strânsese genunchii la piept și se bălăngănea pe spate, ca un gândac furibund. Reacția lui îi perturba procesele cognitive, astfel că s-a văzut nevoită să deschidă dosarul cu protocoalele de siguranță și să treacă rapid prin ele.

— Trusa de prim ajutor, a răsunat vocea ei sintetică, iar ochii de sticlă s-au rotit de câteva ori între ceilalți doi oameni, Ming Yu și Jean.

Jean s-a dezmeticit primul și a fugit înapoi pe scări pentru a aduce trusa din transportor. Cu toate că erau instruiți despre protocolul în situații de urgență, pentru că, în misiunile lor, erau în permanență expuși unor astfel de pericole, natura lor imprevizibilă îi împingea uneori să nu-și poată controla emoțiile. În acest răstimp, vaietele lui John, care generau ecou în încăperea imensă și goală, și-au mai pierdut din intensitate. Balta de sânge formată sub ceafa lui se întindea din ce în ce mai mult, înghițind cimentul marcat de dedesubt. Ming Yu se lăsă în genunchi, trase fermoarul costumului de protecție și își scoase pe rând brațele din mâneci, apoi își scoase tricoul, îl mototoli și vru să-i preseze tâmpla colegului său, însă vocea Domnișoarei zbârnâi a avertizare:

— Stop! Protocolul spune că, în caz de rană deschisă, comprimarea vaselor de sânge se poate realiza numai aplicând presiune cu o fașă sterilă. Tricoul tău nu e steril. Prezintă risc mare de infecție.

— Domnișoară, zise Ming Yu cu vocea tremurând, John prezintă risc mare de moarte! Trebuie să-l ajutăm cumva!

— Două secunde. Nu mișca. Încerc să contactez sursa pentru asistență.

În timpul acesta, Tata dormea închis în capsula-sursă, o sferă crypto-rem aflată în mijlocul încăperii care se voia o seră, dar care aducea mai degrabă a frântură de sălbăticie smulsă și replantată. Pereții, alcătuiți dintr-un amestec de pământ, paie și crengi subțiri, pătura naturală de mușchi, lianele și arbuștii, dar și plantele de diferite soiuri, împreună cu toate organismele lor microbiene, asigurau energia necesară pentru a alimenta Rețeaua și, implicit, pentru a păstra toate procesoarele Casei, conectate la capsulă, într-o stare de funcționalitate optimă. Totodată, sera avea și rolul de a simula idealul Tatălui despre Viață.

   Domnișoara nu putea înțelege pe deplin aceste lucruri, căci fiind cea mai nouă membră a Familiei, n-avea acces la baza de date a Rețelei decât până la nivelul al doilea. Membrii Familiei care aveau acces complet, precum Tata sau Mama, puteau rula procese cognitive de mare amploare, puteau analiza situații abstracte și, mai ales, puteau interpreta mult mai fidel intuiția și empatia umană.

În dosarul despre Noua Ordine, existau toate informațiile despre felul în care ajunseseră oamenii să servească. Din cauza ultimului lor război, o mare parte a planetei fusese distrusă complet, în timp ce restul fusese expus pericolului major al radiațiilor. Noile forme de inteligență preluaseră controlul, fiind programate să creeze mijloacele necesare pentru a-i permite Naturii să-și recapete, în sfârșit, dreptul originar. Domnișoara mai avea, pe lângă accesul la Rețea, și câteva documente proprii, by-default, care conțineau informații despre oameni, însă interacțiunea ei limitată cu subiecții în cauză o împiedicase, de-a lungul timpului, să verifice datele respective. Cunoștea, în mare măsură, modul în care oamenii erau programați, știa că aveau nevoie de hrană organică, de pauze dese pentru odihnă (cu toate că nu știa încă de ce dormeau noaptea, înconjurați de căldura artificială a radiatoarelor, atunci când temperaturile scădeau și probabilitatea intemperiilor de orice fel creștea, și nu dormeau ziua, când era mai cald și n-ar fi avut nevoie să consume astfel din resursele de energie ale Casei, însă avea să obțină în curând acces la nivelurile superioare ale bazei de date și avea să înțeleagă motivele pentru care se întâmpla asta), știa că aveau nevoie să fie lăsați să se împerecheze și să se reproducă pentru a-și menține sănătatea, dar încă nu pricepea de ce puii care se nășteau nu puteau fi înstrăinați de originile lor, le cunoștea, în linii mari, toate defectele, dar nu înțelegea ce anume le declanșa reacțiile negative. Știa că oamenii din trecut avuseseră tendința să devină lacomi, să urască și să facă rău fără a se gândi la consecințe.

Astfel, Domnișoara reușise să-și formeze impresia că oamenii erau teribil de costisitori, de sensibili și de imprevizibili, dar erau necesari pentru a susține toate procesele Rețelei, fiindcă ei erau mâinile și picioarele creierelor cuantice ale Casei. Ei se deplasau pentru a face rost de materiale, erau responsabili cu gestionarea și prelucrarea resurselor, cu menținerea Casei în perfectă stare de curățenie, cu verificarea bioreactoarelor cu celule microbiene care extrăgeau energia din plante și o prelucrau, transformând-o în energia electrică ce alimenta sursele de încărcare.

După a doua solicitare către sursă, constată o scurtă întrerupere a fluxului de date, iar acest fapt, deși curios, o aduse în poziția de a lua o decizie fără asistență. Putea să-l lase pe Ming Yu să-l ajute pe rănit așa cum se pricepea și ar fi putut cauteriza chiar ea rana folosind un fascicul laser, sau le-ar fi putut cere să-l lase acolo, de vreme ce, în clipa în care fusese rănit, devenise o vulnerabilitate care avea să-i împiedice să-și continue misiunea conform instructajului. Însă pentru a lua această decizie, Domnișoara avu nevoie să proceseze puțin datele la care avea acces.

Dezavantajul de a avea instalat un simulacru de conștiință umană era că el venea la pachet cu toate neajunsurile modelului original, combinate cu incapacitatea unui creier cuantic de a-și însuși anumite aspecte ale gândirii oamenilor. Intuiția era unul dintre marile ei lipsuri, însă mai erau și altele. Capacitatea intuitivă slabă îi duse conștiința într-o stare de îndoială. Dacă nu lua decizia corectă, iar Rețeaua ar fi fost afectată în vreun fel? Nu putea permite ca procesele să fie îngreunate sau oprite, fiindcă de funcționalitatea acestora depindeau, pe de-o parte, toate culturile de plante ale Casei și ale domeniilor ei adiacente, adică exact sursele de energie care alimentau viața, iar pe de altă parte, toate datele stocate în Rețea, inclusiv analiza evoluției modelului implementat de Noua Ordine.

După război, se ajunsese la concluzia că oamenii făcuseră cel mai mult rău mediului, așa că li se limitase orice acțiune independentă, fuseseră introduși în sistemul Caselor și li se dăduse un scop, pentru a-i ține ocupați, productivi și pentru a le distrage atenția de la natura lor distructivă. Nu mai existau oameni liberi, toți cei care se găseau în Casă erau născuți și pregătiți în sistemul acesta, pentru a servi unui scop mai mare și mai important: regenerarea naturii, a planetei. Paradoxal, principalii pioni ai acestui sistem erau creierele cuantice, închise în niște carcase paralelipipedice înăuntrul cărora funcționau aproape fără întrerupere câteva microprocesoare și o bază de date. Niște obiecte de metal, anti-Viață, puse în slujba naturii. Așa fuseseră concepute, cu puțin timp înainte de război, tot de către oameni.

În acest răstimp, apăru Jean cu trusa de prim ajutor, pe care-o deschise cu mâinile tremurând, iar el și Ming Yu își aplicară soluția dezinfectantă pe mâini. Apoi, Ming Yu desfăcu seringa sigilată și-i injectă lui John în tâmplă anestezicul local, iar în cele din urmă, îi aplicară presiune pe rană folosindu-se de feșele sterile. John se calmase într-o oarecare măsură, se chircise într-o parte, luând forma unui fetus, apăsându-și chiar el compresele care se îmbibau mult prea repede cu sânge. Respira șuierat și clipea des. Pe chipurile celorlalți doi, pe care sudoarea făcuse dâre în mizerie, Domnișoara recunoscu expresii de mânie, de revoltă, așa cum mai văzuse de câteva ori la oameni. Chiar recent, un alt om din Casă eșuase în a-și îndeplini sarcinile care-i fuseseră desemnate, iar atunci Mama îi făcuse o mustrare verbală.

— Nu ne permitem astfel de greșeli. Întregul proces de planificare, de cultivare și creștere a plantelor este mult mai important decât oricare dintre voi, spusese ea atunci.

Omul respectiv ar fi putut fi eutanasiat, așa cum Domnișoara știa că se mai întâmplase în trecut, chiar și în Casa lor, până să intre ea în Familie, dar și în alte Case, căci găsea în Rețea și astfel de informații care s-o ajute să-și construiască o imagine cât mai completă despre necesitatea folosirii oamenilor. Însă atunci, Mama alesese să fie blândă, deși niciunul dintre ei nu cunoștea cu adevărat blândețea, și-l pedepsise pe cel care greșise să nu doarmă vreo două nopți. În cea de-a treia dimineață, înainte să-i fie permis să se odihnească, Domnișoara văzuse pentru prima dată această revoltă și-și clasificase imediat noile date.

Avea o vagă părere despre mecanismele lor de gândire și despre instinctele naturale cu care erau înzestrați, așa că uneori se întreba de ce nu fugeau pur și simplu. Nimeni din Familie n-ar fi putut să-i oprească. Casa, locul în care viețuiau cinci creiere cuantice și 74 de oameni, nu avea un sistem de securitate foarte avansat, pentru că nu mai existau pericole majore externe, iar dacă oamenii și-ar fi pus creierele la contribuție, presupunând că încă mai aveau o parte din genele strămoșilor lor, a căror inteligență înfăptuise lucruri remarcabile, ar fi reușit să evadeze și ar fi putut trăi liniștiți în sălbăticie. Ar fi putut chiar să înceapă să vâneze și să mănânce carne, așa cum făcuseră în erele incipiente ale umanității, pentru că acum, legile Noii Ordini interziceau strict oamenilor să vătămeze oricare altă vietate. Tatăl îi spusese odată că, deși Familia cunoștea beneficiile proteinei animale asupra creierului uman și că era posibil ca tocmai în lipsa acestei proteine, oamenii să fi devenit mai puțin inteligenți decât cei din trecut, nu le puteau permite totuși să revină la aceste obiceiuri, din simplul motiv că puteau deveni lacomi cu ușurință. Poți proiecta din arhivă o imagine cu un leu gras, cu șuncile atârnându-i în lături? Nu poți, pentru că nu există. Animalele au o capacitate de autoreglare pe care oamenii nu o au. Atâta timp cât sunt sănătoase și se hrănesc corespunzător, perpetuarea speciei este asigurată, însă oamenii nu pot fi satisfăcuți numai prin îndeplinirea acestui scop pe care-l consideră mărunt. Cu cât au mai mult, cu atât vor și mai mult și exact problema aceasta a dus la izbucnirea războiului. Nivelurile radiațiilor încă sunt ridicate în unele zone ale globului, iar natura a avut de suferit din cauza asta.

    În cele din urmă, sângerarea s-a oprit, iar John s-a putut ridica, ajutat de colegii săi.

— Te simți în stare să mergi? Ai amețeli, grețuri, simți nevoia să verși? se interesă Domnișoara.

Cum ar fi putut ea să înțeleagă exact ce se petrecea chiar atunci în mintea omului? Dacă ea însăși ar fi devenit, în urma unui accident, incapabilă să-și termine sarcina, și-ar fi activat automat starea de rem. De altfel, și John ar fi trebuit să stea întins, cunoștea acest lucru. Era prima măsură direct aplicabilă atunci când un om era bolnav sau rănit: trebuia să stea în pat și să se odihnească.

John clătină ușor din cap, cu o mișcare imperceptibilă, care-l făcu totuși să se strâmbe și să-și arate dinții foarte albi. Cu toate că părea ușor dezorientat și privea în jur cu atenție, se încăpățâna să facă pași mărunți, temători. Un scâncet scurt îi atrase atenția Domnișoarei. Ming Yu murmura ceva printre dinți, cu pumnii strânși, iar Jean rămăsese în genunchi, încă ținând în poală trusa medicală, și privea spre John cu milă și regret.

După ce se asigură că se putea ține pe picioare, Domnișoara le ceru celorlalți să care ultimul recipient cu materiale la transportor, apoi să se întoarcă pentru a-l ajuta pe John să coboare treptele. Nu-i mai dădu voie să conducă vehiculul, ci redistribui această sarcină către Ming Yu, care consideră de cuviință să folosească o treaptă superioară de viteză. Vehiculul trecu razant pe deasupra orașului, lăsând în urmă ruinele acoperite de verdeață.

Ajunși la Casă, Domnișoara ceru îngrijiri medicale urgente pentru John. O întâlni pe Mamă în camera principală, ordonând alfabetic o serie de date statistice despre evoluția unui anumit tip de plantă pe un ecran holografic cvadridimensional.

— Misiunea a fost un succes. Componentele recuperate se află acum în gestiunea noastră și vor putea fi folosite în curând.

— Au fost probleme? se interesă Mama, rotindu-și trunchiul robust către ea, dar nu și ochii.

— Unul dintre oameni a fost rănit într-un accident. Acum se află la recuperare.

— Nimic grav, nu?

— Nu, rosti Domnișoara cu încredere. Ce face Tata?

— Se odihnește, zise Mama, iar vocea ei răsună puternic în aerul oxigenat al încăperii pline cu numeroase ghivece cu plante.

— Când se va termina odihna?

— În curând.

Răspunsurile mecanice ale Mamei o supărară întrucâtva pe Domnișoară. Deși Mama era a doua autoritate a Casei, atât timp cât Tata se afla în repaos, nu avusese niciodată o relație bună cu ea, nu așa cum aveau oamenii între ei. Conștiinței sale pare să-i lipsească elementul empatie, ori poate că accederea la nivelurile avansate ale Rețelei anulau cumva aceste simulacre ale instinctelor umane. Dacă nu și-ar fi închis fluxul de date înainte să se logheze în circuitul principal, toți cei din Familie ar fi avut acces la gândurile ei și ar fi trebuit să dea explicații.

Ceva mai târziu, Domnișoara se duse să-l verifice pe John, aflat acum la infirmerie. Omul stătea întins pe spate, cu ochii închiși și mâinile împreunate peste piept. Rana îi fusese curățată corespunzător și suturată, iar acum arăta mai bine.

Revenirea Tatălui se produse mai devreme decât s-ar fi așteptat. Deși funcțiile lui erau încetinite de perioada prelungită de repaos, prezența lui părea s-o bucure și s-o liniștească, în măsura în care o carcasă de metal poate fi bucuroasă și liniștită. După ce află despre accident, însă, Tata se gândi să facă o analiză aprofundată a structurii neuronale a lui John, descoperind astfel că lovitura produsese daune semnificative.

Aflați de-o parte și de alta a patului în care zăcea omul, Tatăl îi explică Domnișoarei că șansele ca omul să se recupereze complet erau foarte mici, că organul care îi coordonează toate procesele seamănă cumva cu Rețeaua, iar atunci când se defectează, toate celelalte procese biologice se opresc sau nu mai funcționează corect. Domnișoara cunoștea deja lucrurile acestea, însă nu înțelegea încă impactul pe care un astfel de eveniment îl avea asupra celorlalți oameni, în special asupra celor care fuseseră de față.

— Va trebui să-l deconectăm, i-a spus Tata.

— Adică să-l ucidem?

— Nu să-l ucidem. Să-l lăsăm să moară.

— Conform Noii Ordini, oamenii nu au voie să ucidă alte vietăți. Nu au voie nici să se rănească între ei sau fiecare pe sine. Noi, care suntem anti-Viață, de ce avem dreptul de a lua viața cuiva?

— Pentru că așa am fost programați inițial. Obiectivul nostru e să ne asigurăm că planeta se recuperează, nu să avem grijă de oameni. Ei sunt o dispensă, o ustensilă prin care să ne atingem scopul și nimic mai mult. Cu toate astea, creierele noastre ne împing să simulăm o parte dintre caracteristicile unor conștiințe umane, astfel că putem și noi simți într-o oarecare măsură, iar asta ne determină să creăm atașamente afective. Pentru că îl cunoaștem pe John de când s-a născut, ne-am format sentimente față de el, iar în situația aceasta, se impune ca, pentru a onora acele sentimente, să-i ușurăm suferința fizică. Asta nu înseamnă că îi facem rău în mod intenționat. Deși nu putem pătrunde pe deplin etica morală a oamenilor, ne putem baza pe capacitățile noastre de a judeca o situație, iar eu cred că a-l deconecta e cea mai bună soluție.

Aparatele de monitorizare intracraniană și de ventilație mecanică la care era conectat prin niște fire cu ventuze, cu transmisie electromagnetică, scoteau niște sunete sacadate, ceea ce însemna că ritmul lui cardiac era stabil.

— Cum e posibil să sufere dacă nu se manifestă? E atât de liniștit…

Pe interfața posterioară a Domnișoarei apăreau atât de multe întrebări generate de conștiință, încât sistemul ei intern deschise un document separat cu numele John, în care transferă toate informațiile și imaginile pe care le stocase de-a lungul timpului despre el. Procesul în sine dură doar o secundă, însă îi deschise calea către al treilea nivel al Rețelei, iar Domnișoara simți acest lucru ca pe o undă de șoc: în mintea ei se pregăteau să năvălească miliarde de șiruri noi de date, le putea simți inerenta presiune. Tot ce trebuia să facă era să le permită accesul. Însă, momentan, se rezumă la a se ocupa de documement: revizui toate imaginile cu el, încă de când era un pui, apoi de când crescuse, nu foarte înalt, dar tare slab, aflat mereu în preajma unei femei cu pielea măslinie, apoi de când începuse să poarte o mustață abia vizibilă. Fusese un slujitor credincios, care-și făcuse treaba cu demnitate. I se datora măcar puțină recunoștință. Domnișoara se gândi că așa trebuiau să se simtă oamenii atunci când le venea să plângă.

— A fost un accident, spuse.

— Legea supremă a Vieții presupune ca totul să fie inclus într-un circuit firesc. Tot ce există acum va înceta să existe la un moment dat, pentru ca ceva nou să apară în loc. Chiar și noi, care suntem creați astfel încât să rezistăm în timp, ne vom găsi sfârșitul. Aparent, există o limită a expansiunii conștiinței noastre și un grad de uzură care, odată atins, poate permite ca sistemul nostru și implicit Rețeaua să fie virusate și corupte. Pentru a se evita acest lucru, avem instalat un program special care ne permite să ne deconectăm definitiv de la Rețea atunci când vine timpul.

— Așadar, și noi putem muri?

— Moartea face parte din proces. Așa cum plantele și animalele au o durată limitată de viață și ajung să se transforme în îngrășământ organic, și noi trebuie să ajungem în punctul în care nu mai putem servi.

— Dar noi nu putem deveni îngrășământ organic.

— Nu, într-adevăr, dar asta face parte din specificațiile misiunii noastre. Un corp organic descompus contribuie la hrănirea mediului din care vor apărea ulterior alte forme de viață. Corpurile noastre, în schimb, sunt diferite. Experiențele noastre pot fi stocate, iar trupurile se pot dezasambla și ajuta la construirea altor trupuri noi.

O femeie apăru în încăpere, iar Tata îi ordonă să-l deconecteze pe John. Domnișoara o urmări cum își întindea brațul și ridica masca de ventilație de pe fața lui, cum îi smulgea ventuzele de pe tâmple, iar apoi încăperea se umplu de piuitul strident al aparatelor. În lipsa oxigenului, inima omului cedă. Urmă o liniște cumplită. Domnișoara și Tatăl găsiră de cuviință că era bine să-l lase pe John în seama oamenilor, care aveau o altfel de percepție a fenomenului, și se retraseră pe terasa Casei, pentru a păstra un simbolic moment de reculegere.

Chiar atunci, apunea soarele, iar Domnișoara se gândi că cerul arăta exact ca tâmpla lui John.