„Era noapte, iar lumina farurilor se topea în ceaţă în loc să o străpungă. Mă călăuzeam după străfulgerările liniei albe, ori după lucirea bornelor. Dar nu puteam lua piciorul de pe accelerator. Sunt medic şi, pentru bolnavi, fiecare minut de întârziere poate să însemne diferenţa dintre viaţă şi moarte… Cunoşteam drumul între oraş şi ferma pacientului meu – îl făcusem de zeci de ori. Urma o curbă periculoasă şi m-am încordat, strângând fără voie volanul. Însă ceva nu era în regulă! Şoseaua continua drept în faţă, coborând o pantă abruptă. Unde era curba?! În acest punct drumul trebuia să urce şi s-o ia la dreapta. Eram sigur de asta! Simţeam o încleştare în stomac, ca nişte degete de fier ce-mi striveau măruntaiele. Atunci, într-o fracţiune de secundă, am hotărât ce să fac – împotriva evidenţei, a simţurilor care îmi strigau că mă voi zdrobi. Cu un uriaş efort de voinţă am răsucit volanul la dreapta, spre stâncile ce veneau către mine. Cred că am urlat, aşteptând izbitura. În loc de asta, am trecut prin deal! Dincolo, am tras pe margine; mâinile îmi tremurau, genunchii mi se muiaseră… Ceaţa se risipise şi am văzut şoseaua, curba din spatele meu. Aşa cum le ştiam, cum trebuiau să fie“.

Doctorul David Hyams (Aberdeen – Scoţia) îşi datorează viaţa unui reflex uluitor şi, mai ales, faptului că a cunoscut bine drumul. Alţii însă, nu au fost atât de norocoşi. În ultimele decenii, la „curba morţii“ au avut loc optsprezece accidente, toate în condiţii de noapte şi ceaţă. Căutând prin arhivele locale, un reporter din Aberdeen a dat peste o informaţie interesantă: cu cincizeci de ani în urmă „curba morţii“ nu exista. Drumul continua drept, în pantă descendentă. O alunecare de teren a făcut ca o porţiune asfaltată să se prăbuşească în râpa de sub ea. Constructorii au fost siliţi să decupeze un deal, dinamitând stâncile, iar şoseaua a căpătat configuraţia actuală. Se pare însă că, în noaptea de 26 aprilie 2013, David Hyams a văzut-o aşa cum era în 1958!

Şoseaua mărginită de bornele trecutului reapare la răstimpuri din ceaţa uitării. Şi nu numai ea. În multe alte părţi ale lumii există cazuri tulburător de asemănătoare de drumuri care „se reîntorc“, iar câteodată nu singure…

Crescătorii de vite din Pueblo (Statul Colorado – SUA) se confruntă cu un fenomen ciudat. An de an, un număr de animale sunt descoperite în mijlocul câmpului, tăiate sau zdrobite. Cum mutilările păreau opera unei secte, localnicii au chemat FBI-ul. O echipă federală a iniţiat ample cercetări în zonă, fără vreun rezultat. În schimb, autopsiile au revelat un aspect straniu: vitele fuseseră omorâte de impactul violent cu un obiect masiv, metalic, aflat în mişcare. Ceva ca…  o locomotivă. Dar, pe întinsele câmpii unde pasc cirezile, nu trece nici un tren. Sau… nu mai trece.

În 1883, preeria în care se află Pueblo era traversată de una dintre primele linii ferate care au străbătut Vestul. Teoria şerifului Joe Walker nu a reuşit să-i impresioneze însă pe cei de la FBI, care au închis ancheta „din lipsă de probe concludente“. Investigatorii au plecat, dar vitele localnicilor continuă să fie găsite moarte în ierburile strivite cu un secol în urmă de şinele trenului Pacific.

Dacă în Scoţia şoseaua dinaintea „curbei morţii“ este doar o hologramă a trecutului, locomotiva-fantomă din Pueblo are capacitatea de a se materializa – la fel ca un pod de lângă Skopje (Macedonia).

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, după contactul cu Armata Sovietică (15 septembrie 1944), trupele iugoslave au continuat să lupte împotriva Wermacht-ului. În apropierea oraşului Skopje, un regiment de partizani a traversat podul peste Râul Vardar. Întâmpinat de tirul intens al artileriei inamice, a fost silit să se retragă; însă podul… nu mai era acolo! Nu se auzise vreo explozie, iar în apă nu se vedeau sfărâmături. Podul nu fusese dinamitat de germani… Şi atunci?

Partizanii au rezistat, cu pierderi grele, până când o altă unitate iugoslavă a sosit, trecând râul la câţiva kilometri în amonte. Douăzeci de ani mai târziu, unul dintre veterani şi-a scris memoriile, menţionând incidentul de la Skopje. Din analele oraşului, autorul a aflat istoria singurului pod existent vreodată în acel loc. Fusese construit în secolul al XVII-lea şi se prăbuşise în 1890, din cauza vechimii.

Bornele timpului nu călăuzesc însă întotdeauna spre moarte ori dezastre. Rosanna Blair le datorează faptul că astăzi îşi poate povesti incredibila aventură.

Împreună cu o echipă de arheologi din Ciudad de Mexico, cercetătoarea canadiană studia în 1994 ruinele de la Tehochtitlan. Cetatea fusese asediată, cucerită şi distrusă în 1521 de Hernando Cortes, care îl luase prizonier pe cel din urmă mare conducător aztec, Cuauhtemoc… Pe drumul de întoarcere de la şantierul arheologic, motorul maşinii s-a oprit şi, în timp ce încerca să-l repare, Rosanna a fost muşcată de un crotal. Plecase ultima în seara aceea şi ştia că nu va fi căutată decât a doua zi. Când va fi prea târziu.

Schiopătând, a pornit prin hăţişuri, la întâmplare. Se rătăcise, când a dat peste un şir de dale albe, strălucitoare, printre care nu creştea un fir de iarbă. Arăta ca o aleea din Versailles şi, într-o oră, a ieşit dintre arbori în apropierea unui sat. Obişnuiţi cu muşcăturile de şarpe, localnicii i-au dat un antidot care să neutralizeze otrava. Însă Rosanna îşi datorează viaţa străvechiului drum aztec, pe care, mai târziu, cu toate eforturile, nu l-a putut regăsi.

A fost o apariţie accidentală, o simplă imixtiune temporală? Sau poate că dorinţa de a trăi a Rosannei a izbutit să sfâşie vălul vremii… Să fie mintea omenească una dintre cheile călătoriei în trecut?