Pe marginea râului în care plutește viața, nu merge prea multă lume. Poteca e îngustă și abruptă, mulți nu știu că există, mai mulți nu și-o pot imagina. Este totuși un grup de oameni destul de bun la a merge pe această potecă, un grup mai bun decât oricare altul. De obicei sunt aceiași oameni pentru care mâncarea nu e niciodată destul de condimentată și paharul nu-i niciodată destul de plin, frumusețea nu-i destul de frumoasă și moartea nu-i destul de moartă. Oameni care au nevoie de mai mult și e o nevoie care nici nu visează să bată palma cu „ok, hai că-i destul”. Dacă vrei putem spune că sunt ăia care continuă să viseze și când le mai pușcă câte o palmă Doamna Realitate. Copiii ăia care se uită pe fereastră noaptea, fiind siguri că sub orice umbră se ascunde câte ceva imposibil. Mă refer la adulții care nu pot sta singuri într-un lac unde nu-și văd picioarele. Nu de frica lipitorilor, oho nene, nu! Că de frica monstrului serpentin care înoată la distanța perfectă unde nu poate fi atins, dar i se poate simți răceala cărnii.
Cam ăști-a-s ăia care umblă pe aici, cu mine de mânuță. La început sunt mulți, dar e greu să staționezi, e greu să trăiești așa. Cu mult e mai ușor să guști o îmbucătură, după care să mori cu un zâmbet pe față. Dar cum să-ți bagi un glonț între măsele când ai nevoie de ele ca să mai muști odată. La naiba, dar mai poți gusta încă de o mie de ori! Mai vrei să mergi pe cărarea aia care nu aparține chiar vieții. Tot ce posezi devine unealtă pentru a continua drumul și atunci normal că te pierzi, dar chiar contează ce ai pierdut când ceea ce găsești e tot?
Numele meu este Alma și vreau să o luăm de la început. O să te țin de mânuță cât timp călătorim prin povestioara mea, nu pentru că ar fi o necesitate ca tu să știi ceva, ci mai degrabă pentru că am eu nevoie să i-o spun cuiva. Am nevoie ca cineva să vadă ce mi s-a întâmplat. Aș fi putut alege orice alt drum? Bineînțeles că aș fi putut, dar am făcut alegerile pe care le-am considerat cele mai potrivite și aș fi putut face alegeri mai proaste. Abține-te de la comentarii necerute, până nu ajungem la final. O să încerc să merg linear sărind peste ceea ce nu e important, dar vreau ca tu să prinzi ideea, să înțelegi că nu a fost în totalitate vina mea. Scuza mea primordială este instinctul de supraviețuire, ăla e pur și simplu mai puternic la mine decât la alții.
Prima oară când am încercat Ultimă Suflare făceam sex cu iubita mea, numele ei era Lorena. Nu știam atunci, dar avea probleme cu ticăitorul, probleme destul de mari încât să o bage devreme în pământ. Gemetele ieșeau din ea la fel cum o făcuseră întotdeauna, iar eu începeam să mă plictisesc și mâna să mă doară. Mă consolam cu gândul că sigur nu mai ține mult știind că nu era departe de orgasm. Așteptam să vină țipătul ei—ăla pe care doar ea îl credea senzual—și să îmi facă încă o crăpătură în timpan. Era mai mult un schelălăit de cățea în călduri dacă stau să mă gândesc, dar nu pot spune că nu mă excitase niciodată. Schelălăitul nu a mai venit bineînțeles, ceea ce a ieșit din ea a fost un geamăt, urmat de niște râgâieli ca acelea pe care le scot oamenii înainte să vomite. Poate că încerca să vorbească, să îmi spună că ceva e în neregulă, dar a tot scos aceleași mugete de moarte până la final.
Mi-ar fi plăcut să pot zice că am făcut ceva s-o ajut, respirație gură la gură sau așa, dar în realitate nu mi-am dat seama că ceva nu-i bine decât după ce treaba era isprăvită și mecanicul își ștergea deja mâinile plecând de lângă mașină. Până la urmă mi-am ridicat și eu capul tălâmb din curbura gâtului ei ca să văd ce se întâmplase, dar ce-am văzut nu se mai prea suprapunea cu ceea ce am crezut c-o să văd. Ochii îi erau ieșiți din orbite ca niște bube supurând și gata să explodeze. Buzele îi erau strâns lipite una de cealaltă și îmi venise gândul că ar trebui să îi bag ceva între dinți să nu își muște limba. Meh, ce să zic? Nu-i cel mai drăguț moment al meu. Mă plesneau multe gânduri sau jumătăți de gânduri, așa cum o persoană-i predispusă să pățească atunci când vede ceva ce nu se prea potrivește în puzzle-ul realității sale. Au mai fost poate alte două sau trei gemete, iar apoi totul a încetat.
Corpul i s-a relaxat, grimasa s-a risipit și fața ei a revenit la normal. Probabil m-am relaxat și eu, am crezut că totul era gata, mă și încerca o glumă de genul „Ce mai orgasm ți-am tras, eh?!”, dar altceva s-a întâmplat în alea câteva clipe în care creierul meu încerca să se ascundă de ideea tot mai amenințătoare că stăteam pe-un mort. Eram la câțiva centimetri distanță de gura ei, o secundă în plus probabil și m-aș fi ridicat, aș fi plecat de lângă pat. Ce mai secundă ar fi fost și aia!
Un fel de fum sau dacă îți place mai mult un fel de ceață roz spre mov i s-a ridicat din gură, iar eu am avut norocul sau ghinionul (încă nu m-am hotărât) de a inhala chestia aia. Ar fi putut să moară oricând altcândva și oricum altcumva, dar s-a întâmplat în felul acesta. Înțelegi? Ea s-a isprăvit în timp ce eu eram în poziția perfectă pentru a inhala ceața aceea roz-mov, pe care ulterior o voi numi Ultimă Suflare. Imediat ce fumul a intrat în sistemul meu am plecat, metaforic vorbind, din dormitorul ăla.
De la prima experiență și până acum am mers ceva drum, dar ce am învățat mai important e că avem o forță vitală. Poți să o numești suflet, rațiune sau mai știu eu ce, dar fiecare o are din abundență înainte să ieșim în lume. Forța aceasta vitală ne aranjează, literalmente pune toți atomii la locul lor, după care se risipește. Așa se întâmplă în mod normal, forța aceasta vine, își face treaba și apoi moare. Totuși printr-o întorsătură ciudată a sorții, câteodată lucrurile nu stau întocmai așa, iar atunci se nasc oamenii cu Ultimă Suflare prezentă încă în ei. Nu știu dacă sunt diferiți fundamental de toți ceilalți sau dacă e pură întâmplare, dar ei există și nu sunt tocmai comuni.
Când persoanele astea mor, forța aceea, care ar fi trebuit să dispară la naștere, se risipește între particulele din mediu prin ultima expirare pe care recentul decedat o exercită, de aici și numele mai mult sau mai puțin inteligent pe care l-am ales eu. Milioane de oameni mor în fiecare zi risipind Ultime Suflări încoace și încolo și asta ar trebui să se și întâmple, așa ar fi ordinea lucrurilor. Dar dacă cumva ai șansa să faci sex cu iubita ta, iar ea să-ți moară în brațe, atunci ceața aceea rozalie care iese din ea (dacă iese din ea) nu se va mai pierde în mediu. Va intra direct în organismul persoanei care stă cu botul, mai mult sau mai puțin, în poziția perfectă pentru a inhala Ultima Suflare și atunci…păi atunci putem vorbi de ce înseamnă să fi cald și rece în același timp, de ce înseamnă să fii în infern și paradis, să exiști fără a exista în niciun fel de plan fizic.
Prima experiență cu Ultima Suflare e greu de descris, dar după un timp și mai multe experiențe, începi să poți lega un șir de cuvinte, pentru a explica cuiva ce se întâmplă mai exact. În primul rând nu mai putem vorbi de nivele de substanțe chimice în corp, cel puțin nu în felul pe care îl cunoaștem. Așa că nu putem spune nivele ridicate de serotonină sau mai știu eu ce pentru că nu aia se întâmpla, nu chiar. E o altfel de plăcere, una care nu există, poate e plăcerea inexistenței, sau existenței fără rațiune, dar pe care o traduci până la urmă tot cu ajutorul rațiunii, nu știu. Prima dată e diferită de celelalte doar din cauza faptului că nu ai idee ce se întâmplă și, te asigur, nimeni nu este introdus drogului de oameni mai experimentați. Cine știe că există îl caută pentru propria persoană și nu l-ar da niciodată, așa că e descoperit întotdeauna accidental. Iar după o astfel de descoperire urmează ori o căutare îndârjită a mai mult, ori o sinucidere rapidă după ce efectul se duce. Dar cred că te-ar interesa să știi ce se întâmplă mai exact când ești în starea aia, dacă aș fi în locul tău, m-ar interesa.
Începe ca o cădere…o cădere nu înspre ceva, ci dinspre ceva. Pleci tot mai departe de ceea ce cunoști, de ceea ce e familiar. Apare un fel de frică, necontând câte Ultime Suflări ai inhalat frica asta nu dispare. Suntem oameni, e normal să ne fie frică de ceva atât de colosal. Mă rog, tot cazi și cazi și la un moment dat îți dai seama că te-ai oprit, ca și cum gândul e undeva în spatele experienței și abia aici începe plăcerea. Ceea ce te învăluie e ca un vis, dar se simte ca realitatea. Lumea Ultimei Suflări e la fel de tare ca realitatea, ba poate mai tare pentru că o poți simți cu fiecare atom și e mult mai iubitoare, pentru că e făcută pentru tine. E dulce șederea, sau acră, sau sărată, e exact ce ai nevoie în momentul respectiv.
Cât ești acolo temporalitatea se schimbă, existența nu mai durează, doar e. Și apoi se duce. Puf! Revii cu o zdruncinătură la ceea ce este de fapt al tău, la tot ce nu mai contează, nu după ce ai simțit cealaltă parte. Când ești afară îți dai seama cât a durat de fapt, pentru că nu ține mai mult decât opt sau zece secunde, anterior m-am dumirit și cu privire la asta. Știi cât de rău e când tu ai trecut în etern, după care ești aruncat înapoi să continui să putrezești într-un corp care nu mai înseamnă nimic? Nu ai nici cea mai mică idee! De fapt ar trebui să îți fie milă de mine, să încerci să mă ajuți, să îmi faci pe plac. Există lucruri pe care nu ar trebui să le cunoaștem, iar ăsta e un astfel de lucru. Dar eu îl cunosc și e o existență neîndurătoare știind ceea ce aș putea să am și ceea ce am.
Când m-am trezit tot ce puteam simți era disconfort, nimic nu se mai potrivea. Nu e durere sau ceva asemănător, pur și simplu nu te mai potrivești cu corpul tău, nu te mai potrivești cu lumea. E ca și cum atomii îți sunt rearanjați în cele mai dezastruoase combinații, combinații care funcționează, dar nu îți mai aparțin. Cred că am stat acolo zile întregi. Foamea, setea și toate alea nu mai contau când aveam monstrul acela imens la marginea minții. Nu îți mai amintești cum era să funcționezi, care era sensul funcționării tale.
La partea asta din poveste majoritatea oamenilor se sinucid, pentru că e cea mai potrivită chestie de făcut. Nu mai vezi sinuciderea ca pe ceva străin, devine o extensie, ceva normal, ca o pătură pe care o pui peste tine ca să țină departe disconfortul ăla rece al existenței. Adică ai putea să mai tragi un pui de somn dârdâind pe canapea, dar de ce ai face așa ceva? M-am imaginat de zeci de ori tăindu-mi gâtul, dar un gând persista învârtindu-se și ridicând praful. Adică nu știam ce s-a întâmplat sau cum s-a întâmplat, dar dacă aflam, o puteam face să se mai întâmple odată. La început gândul ăsta era mic și mai dădea din coadă arareori, ca peștii scoși din apă de ceva vreme, dar devenea din ce în ce mai mare cu cât îl fierbeam la foc mic în subconștient. Dintr-un pește pe jumătate mort devenea unul abia scos din apă și în final era mai mult un rechin pe fundul oceanului. Până la urmă asta m-a pus pe picioare.
Trecuseră câteva zile de când eu intrasem în starea aia. Camera probabil mirosea îngrozitor, nici nu mă ridicasem să merg la baie. Iubita mea devenise o bucată slinoasă de carne, pielea îi era acoperită de o mâzgă cenușie. Ochii îi erau sticloși și avea niște pete maro pe ei ca și cum ar fi crescut mucegai acolo. Limba îi era umflată și ieșită în afară iar buzele îi stăteau pe față ca două lipitori negre. N-am stat foarte mult să mă uit la ea, nu-mi permiteam întârzierea. E greu să lucrezi în starea aia, dar se pot face lucruri mărețe când ceea ce te împinge e camionul depresiei, care te-ar face plăcințică dacă nu te miști destul de repede.
Nu a fost ușor. Probabil aș fi dat-o-n bară dacă nu era un singur, mic detaliu care le lega pe toate: după ce guști Ultimă Suflare…o și vezi. Nu știu de ce, dar dacă intră în corpul tău după ce te-ai născut, o poți vedea la alții. În fața oglinzi din baie am observat, a fost o surpriză teribilă. Din gură îmi ieșea ceața aia mov, era al dracului de mov. Nu era săritor în ochi, doar un fuior plăpând de Ultimă Suflare. La marea majoritate a oamenilor e mică, puturoasă și cât se poate de mov. Apropo cu cât e mai roz cu atât e mai pură. Dacă e toată mov atunci nu o sa ai parte de nu știu ce aventură, dar când nu este nimic altceva sigur nu o să o dau la o parte. Cu cât inhalezi mai multă cu atât propria respirație îți e mai roz. De la a treia sau a patra persoană devine un roz pe care cu greu îl ratezi.
Am luat mașina și am plecat cu toți banii din casă. Nu știam mai nimic din toate detaliile astea pe care ți le-am spus, așa că aveam impresia că orice persoană are Ultima Suflare. Credeam că iese întotdeauna când un om moare, așa că am mers în cea mai apropiată pădure și m-am tot plimbat pe acolo. Eram disperată, dar nu eram atât de disperată încât să știu că dacă sunt prinsă e game over. Mă gândeam că o să mă apuc de omorât tot felul de oameni și o să fug dintr-o parte de țară în alta, până când, într-un final, cineva tot mă prinde. Avea să fie o cursă rapidă, dar dulce.
Aia pare acum o cu totul altă viață, eu conducând ca o bețivă prin pădure, înainte și înapoi sperând că poate, poate prind pe cineva la o plimbare de seara. Poate că nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă nu aveam un al dracului de mare noroc, pentru că am avut noroc cu carul, nu crezi? Și ghici ce? Am găsit ce căutam și nu am găsit numai una, ci două persoane. Era un cuplu, nu mergeau prin pădure, dar mergeau pe o cărare în apropierea ei. Probabil făcuseră sex pe afară în întuneric, știi și tu cum funcționează treaba. Când i-am văzut era ca și cum l-aș fi prins pe Dumnezeu de-un picior. Corpul îmi fremăta din cauza adrenalinei, inima îmi bubuia și mâinile îmi erau atât de transpirate, încât era ca și cum încercam să conduc cu volanul acoperit de ulei. Simțeam un gust amar în gură. Îmi trecuse prin cap că eu chiar voi omorî oameni, adică voi comite ceva la care nici măcar nu mă gândisem cu o săptămână înainte. Îmi place să cred că un asemenea gând a trecut ca o adiere prin tărtăcuța mea, dar se poate la fel de bine să nu fi fost nimic acolo.
Vrei să știi cum i-am prins? Ce plan bine coordonat am pus la cale, în cele câteva secunde după ce i-am văzut? Ce gândire de moment, ingenioasă și electrică am născut?…Am dat peste ei cu mașina. Nu e un moment de care să fiu foarte mândră și clar nu e un moment când puterea mea intelectuală își arată mușchii. Se putea și mai rău, puteam să mă dau jos, să îi sperii puțin și să fugă. Ar fi luat-o printre copaci, iar eu, nemâncată de atâtea zile, aș fi reușit să parcurg poate 50 de metri. Deci aș fi putut să fut meciul mai tare, măcar atât creier am avut încât să mă folosesc de elementul surprizei.
Să ne gândim puțin cum ar fi fost dacă ăia doi ar fi murit chiar în momentul impactului. Nu mai știu cu cât mergeam, dar dacă ar fi murit, atunci ce? Păi, probabil nimic. Aș fi stat disperată pe marginea drumului…și disperarea te cară, dar până când? Toată povestea ar fi fost isprăvită. Poate pe tine nu te izbește propoziția asta, dar știind câte am făcut și știind câte am învățat doar din primele două crime, e monumental cum s-au aranjat toate.
Nu au murit de la impact, dar i-am amețit bine. Am și băgat mașina în șanț și mi-a fost al naibii de greu să o scot după ce am terminat cu ei. Amândoi erau copii, nu puteau să aibă mai mult de șaișpe ani, tipul era inconștient, dar respira. Fata striga sau plângea, nu știu, făcea ca un animal mic prins în capcană. Oribilă voce! Prima mea crimă a fost băiatul, era frumușel, păcat de el, dar în final fiecare corp a fost un pas în plus pe scara spre următoarea doză.
Cred că aveam prin mașină un cuțit, adică îmi place să cred că nu am fost atât de proastă încât să ies din casă cu gândul că o sa omor pe cineva și să nu fi luat ceva cu care să o și fac. Dacă aveam unul, nu l-am folosit. Trebuie să-mi înțelegi nevoia, disperarea. Monstrul bătea din bici, iar eu dansam pe ritmul pe care îl impunea, fără întrebări și fără regrete. Mi-am folosit dinții, ca un vampir dintr-un film prost. Așa, pur și simplu, mi-am înfipt dinții în gâtul lui. Șuvoaie de sânge săreau în toate părțile undând asfaltul. Gura mi s-a umplut, dar nu i-am simțit gustul și poate că de foame am și înghițit odată, de două ori. Altă hrană căutam. M-am plasat deasupra gurii lui și acolo am stat tremurând și râzând în hohote. Atunci m-am avântat cel mai departe pe tărâmul nebuniei, eram într-un loc în care am fost aruncată, nu în care am ajuns pe un drum linear. Acum și dacă aș vrea să mă mai duc atât de departe, nu știu dacă aș reuși.
Nu îmi mai amintesc cât am stat cu gura deasupra lui. Tipa era tăcută când am realizat că aștept degeaba. Am încercat să mă abțin, dar lacrimile tot au început să îmi curgă șiroaie. Sentimentul de dezamăgire era amar, poate că era doar gustul sângelui. Gândul că nu voi mai ajunge niciodată în paradisul acela era prea mare ca să-l îndur, prea greu și tare. Nici măcar nu înțelegeam, nu aveam capacitatea de a înțelege că teoria mea e greșită și nu aveam nicio rezolvare la ea.
Pentru câteva momente m-am transformat într-o mașină fără emoții, pentru că era prea mult de simțit, de la disperare la dezamăgire, toate imense și ciclopice. Pe undeva prin mine un robinet s-a închis, ca să nu distrugă presiunea țevile, bănuiesc. Poate ce mintea mea voia să țină deoparte era furia oarbă pe care o simțeam ca pe un ghem de ace în spatele capului. Era în afară ghemul, dar creștea și creștea și eram sigură că până la urmă, o să își facă singur gaură și o să intre în mine, pârjolind tot ce o sa găsească.
În amorțeala aia fără emoții m-am dus înspre fată. Era trează și se uita la mine cu niște ochi mari, umezi, de căprioară. Buzele i se mișcau, dar nu înregistram nimic din jurul meu. Probabil arătam teribil, un coșmar semănând a om. Eram plină de sânge, tocmai îi omorâsem iubitul și acum mă îndreptam spre ea. Aș avea nevoie de o imaginație destul de impresionantă, pentru a mă gândi la un mod mai oribil de a muri.
Când eram deasupra ei, am observat ceea ce mă interesa de fapt. Din gură îi ieșea un firicel mic de ceață mov. Era doar un firicel, dar era acolo, îl puteam vedea. Nu voiam să sper, dar controlul zburase pe fereastră de ceva timp, nu crezi? Ochii îmi erau fixați pe gura ei și pe ceea ce ieșea de acolo. Cu unghiile i-am sfâșiat pielea și carnea gâtului. Dimineața următoare aveam să bandajez unghiile alea, majoritatea fiind rupte până în carne. Am tot smuls fâșii din gâtul ei și nu m-aș fi oprit până când nu mai era nimic de distrus. Aș fi continuat, săpând tot mai adânc în pământ. Dar nu s-a ajuns la așa ceva. Fuiorul de Ultimă Suflare s-a ridicat încet, iar eu am fost acolo să-l întâmpin. Mă dureau plămânii la cât de mult aer încercam să bag în ei, dar ce mai contează astfel de detalii? Eram din nou acolo, din nou în paradis, din nou în complet! Ca un copil pierdut în pădure care își câștigă odihna după zile de suferință, așa mă simțeam și eu.
După câteva secunde mi-am revenit. Depresia aia de după a venit iar, dar de data asta eram, să spunem, ceva mai pregătită pentru ea. Tot am avut nevoie de vreo câteva ore să mă pun pe picioare. În orele alea nici măcar o mașină nu a trecut pe-acolo. Eram pe un drum lăturalnic, dar totuși, o singură mașină să fi trecut și aș fi fost prinsă. Nu ar fi adus motivație destulă ca să mă ridice atât de repede de pe jos. S-ar fi putut rupe filmul în zeci de locuri de-a lungul timpului, dar am ajuns cumva aici.
Înainte să continui, trebuie să îți dau câteva detalii în plus, ca să se lege toate. Îți mai amintești că ți-am spus că după trei, patru doze de Ultimă Suflare respirația îți devine un roz intens? De obicei oamenii care au rozul ăsta sunt cei de care trebuie să te ferești, adică ăia care vânează Ultimă Suflare. Nu ai crede că sunt atât de mulți, dar sunt o droaie și dacă vezi unul, probabil și el o să te vadă pe tine. Să nu îți faci iluzii că suntem o mare comunitate de masoni, care ne ajutăm între noi făcând trafic cu persoane cu Ultimă Suflare. Majoritatea dependenților au disperarea la zi și cu aia în spate greu gândești. Ai observat că am zis majoritatea?
Sunt două categorii de dependenți. Ăia care fug de colo-colo ca puii fără cap, nu au planuri, tot ce vor e următoarea doză și altceva nu mai contează. Exact așa cum eram și eu la început. După sunt ăia care cuceresc disperarea asta imensă, care încep să gândească deși se simt sufocați de nevoie. Așa cum sunt eu acum. Nevoia de la început nu se diminuează, depresia de după nici atât și dacă nu ai control, cel mai probabil o dai în bară. Dar dacă în tumultul ăsta de emoții reușești să respiri și să treci peste toate, dacă reușești să te calmezi în timp ce te îneci în disperare și dorință, atunci poate îți scoți capul la suprafață și mai iei din când în când câte o gură de aer, nu foarte mult, dar destul cât să te țină în viață.
A doua categorie sunt cei mai periculoși de obicei. Nu ne prea înțelegem în comunitatea asta a noastră dintr-un foarte simplu motiv. Ultima Suflare e de zeci de ori mai potentă dacă vine de la cineva care a inhalat-o înainte. Dependenții care gândesc se caută între ei. E un război constant. Doar imaginează-ți, ești pe stradă și vezi pe cineva din care fumul ăla roz iese ca dintr-un tren cu aburi. Te vede și el bineînțeles, dar nu poate să facă nimic și nici tu nu poți. Sunteți ținuți în lanțuri de lumea normală care se mișcă pe lângă voi, de normele societății, societate care nu are nici cea mai mică idee că între atâtea gazele, doi lei se privesc și își vor unul altuia carnea. Se pot întâmpla mai multe lucruri într-un asemenea caz, câteodată e al naibii de politicos totul. Vă apropiați și vă înțelegeți mai mult din priviri, din câteva cuvinte vă dați întâlnire undeva într-o pădure sau alt loc izolat. Mergeți încordați până unde vă puteți sfâșia fără prea mare tam-tam din partea gazelelor și unul dintre voi moare dacă aveți noroc. Dacă nu e o zi norocoasă atunci unul fură Ultima Suflare de la celălalt, dar până la urmă amândoi muriți ori de la răni, ori de la mai știu eu ce. Ăsta e un scenariu. Altul ar fi ca unul dintre voi să fugă și poate, poate fuge și celălalt, dar asta e rar. Știi de ce? Pentru că dacă celălalt fuge, înseamnă că e slab, că îi e frică de o luptă, deci șansele tale de câștig sunt mai mari. Dacă te țin picioarele, adică răbdarea, atunci poți pleca în urmărire, poți pleca la vânătoare și poate câștigi, poate pierzi, poate câștigi și tot mori pe urmă.
Duelurile astea sunt ciudate, recunosc. Ba sunt mai mult decât ciudate, sunt prostești, sunt medievale. Nu își au locul în viața pe care vreau să o creez pentru mine. Nu te prea poți ascunde de ele, pentru că ai nevoie de oameni cu Ultimă Suflare și ăia nu pică din cer. Trebuie să cauți, să umbli, să găsești oportunități, să ascunzi moartea lor ori să o faci să pară accidentală și crimele perfecte sunt mult mai ușor de făcut în filme, dar sunt imposibile în realitate. Concluzionând, oamenii care caută Ultimă Suflare se duc repede, ori sunt prinși, ori mor pe capete (sinucidere sau alt dependent, nu prea contează). Asta ar trebui să fie și soarta mea, dar nu mă mulțumește deloc.
Trebuie să știi că am avut o viață de relativ succes, în sensul în care am reușit majoritatea lucrurilor pe care mi le-am propus. Am și avut un drum relativ ușor. Am moștenit o avere de la un tată cu care nu am prea avut niciun fel de relație. Maică-mea a murit de cancer când eu aveam doi ani. Poate de la asta eu și tati nu ne-am prea potrivit. Aveam nevoie de o mână maternă, care să aducă cumva împreună direcțiile noastre cam paralele. Am deschis o distilerie, eu și cu un prieten, într-o zonă în care mai toată lumea ne cunoștea. Poate în câțiva ani băutura ar fi ajuns de renume național, investeam în publicitate cât de mult îmi permiteam. Mă gândeam serios să închei relația cu Lorena deși mergeam deja pe patru ani, nu mai funcționa. Nu aveam o căsnicie, deci nu ne ținea nimic împreună. Nu duceam o viață nu știu cât de atrăgătoare, dar la 23 de ani mă țineam pe propriile picioare și mai mult decât atât, construiam o afacere.
Îți spun, pentru că vreau să înțelegi cât de multe am pierdut. Cum toată existența mea a murit și a renăscut din cenușă, nu ca pasărea măiastră care era înainte, dar mai mult ca o dihanie cu trei capete și fără inimă. Unii ar spune că ar fi fost mai nobil să mă fi sinucis la început, dar cine sunt ăia unii? Nimeni nu are dreptul de a judeca, decât după ce a încercat Ultimă Suflare. După poți spune ce e corect și ce nu e, dar atunci nu o sa mai vorbești nici măcar cu jumătate de glas, pentru că nu mai există corect și greșit, dar există durere și nevoie, atât de multă durere și nevoie.
Mă rog, după ce am omorât copiii, am plecat. I-am pus în portbagaj pe amândoi și am condus mașina într-un lac din apropierea casei. Era pe o proprietate privată, a unui prieten de-al tatălui meu. Spre dimineață am avut niște furtuni în zonă așa că majoritatea sângelui a fost spălat de pe drum. Copiii au fost dați dispăruți, dar toată lumea zicea că s-au pierdut prin pădure. Nu știu cum s-a terminat povestea, dar la mine nu a venit nimeni cu întrebări. Poliția română lasă de dorit, nu crezi? În dimineața aia am sunat la 112, le-am spus că iubita mea a făcut infarct și e moartă în pat de câteva zile. Acolo mi s-au pus mai multe întrebări, mult mai multe, dar eu eram în starea mea depresivă și o autopsie a arătat clar din ce cauză a murit. Toată lumea a crezut că îmi pierdusem mințile și stătusem nemâncată, lângă un cadavru câteva zile. Știrea a făcut senzație, dar eu am fost până la urmă lăsată în pace.
Nu cred în crime perfecte, dar cred în crime al dracului de norocoase. Nu îmi făceam iluzii, că norocul o să mai țină. Dacă voiam să mai inhalez Ultimă Suflare, nu mai puteam să continui așa, omorând oameni încolo și încoace fără un plan. Așadar m-am adaptat, după cum bine poți vedea. Toate astea s-au întâmplat acum trei ani, iar eu încă sunt liberă. Nu m-am lăsat de drog și nici nu am de gând să mă las și stau pe un morman de cadavre destul de măricel. Am prieteni aici și acolo care mă ajută cu una și-alta. Ei nu știu nimic despre Ultima Suflare, mă cred doar puțin sărită de pe fix, pentru înclinația mea de a mă juca puțin cu cadavrele, dar ne ajutăm reciproc.
Acum înțelegi? Adică nu, nu poți să înțelegi dacă nu ai încercat Ultimă Suflare, dar măcar vezi perspectiva mea. Vezi cât de mult am pierdut. În momentul în care a murit Lorena, tot ce am avut și aș fi putut să am a fost aruncat pe fereastră. Poți să nu fii de acord, dar din acel moment viața mea nu mai avea un viitor din care drogul ăsta să nu facă parte, exceptând moartea bineînțeles. Aveam planuri, aveam o viață înainte, una nu foarte sigură, dar una care îmi aparținea. Nu crezi, că eu aș fi vrut să nu se ajungă aici? Nici măcar nu aș fi putut să îmi imaginez o astfel de întorsătură oribilă și mutantă.
Partea mai proastă e că nu te omoară. Ce frumos ar fi fost să mor de o supradoză! Dar nu există așa ceva, am furat Ultimă Suflare de la oameni care probabil au inhalat-o de zeci de ori și deși potența drogului crește, posibilitatea unei supradoze rămâne zero. Am încercat să o înlocuiesc cu alte droguri, am început cu psihedelicele și am continuat până la urmă cu tot ce puteam găsi. Nici unul nu se apropie măcar de Ultimă Suflare.
Ce legătură au toate acestea cu tine? Păi…de-a lungul timpului am tot avut idei. Idei cu privire la potența drogului, la procurarea lui și mai ales la depozitarea lui. Am făcut multe experimente de-a lungul timpului, unele au fost reușite, mici victorii, altele au fost eșecuri care au dus la irosirea Ultimelor Suflări. Totuși fiecare dintre ele au fost pentru a învăța și a înțelege fenomenul drogului și implicațiile lui.
Îți mai amintești când ți-am spus că Ultima Suflare efectiv ne construiește, ca un fel de mână Dumnezeiască, ne ia și ne pune atom cu atom, cărămidă cu cărămidă până când suntem o clădire în mai mult sau mai puțină ordine? Am ajuns la concluzia că atunci când e prea puțină sau prea multă apar maladii precum sindromul Down, Edwards, triplo X, absorbirea de gemeni și altele asemenea cu care nu cred că e timpul să te plictisesc acum. Aici voiam de la început să ajung. Locul unde Ultima Suflare există în abundență și în stare pură, singurul loc din câte știu eu, e de-a lungul sarcinii. Nu știu în ce parte a sarcinii ar trebui să fie cea mai multă și cea mai bună, dar voi afla cu timpul și cu mai multe experimente. Am un drum lung de pavat, dar fiecare cărămidă mă aduce mai aproape.
Înțelegi cât ești de importantă? Tu ești primul subiect, tu ești prima cărămidă pe drumul spre o nouă eră. Dacă aș afla cum să extrag Ultima Suflare din tine și fătul tău și dacă ar fi atât de dulce cum mă gândesc eu că este, aș putea face orice în lumea asta. La început voi permite persoanelor doritoare, să încerce drogul pe care eu îl voi fi având în cantități mai mult sau mai puțin nelimitate. După ce îl încearcă odată, e mai mult ca sigur că se vor întoarce. Există posibilitatea să se sinucidă, dar procentul de oameni care aleg această cale ar trebui să fie relativ mic, deoarece am mai multă Ultimă Suflare de oferit, iar ei vor înțelege asta. Prima doză gratis, dar deja pentru a doua plătești puțin, nu mult, nu destul încât să îți faci griji că vei rămâne fără o modalitate de a plăti, dar destul. Următoarele devin ceva mai costisitoare și sunt sigură că oamenii ăștia, până la urmă, își vor da o mână și-un picior pentru drog. Tu ești prima cărămidă în construcția imperiului meu și pentru ce? Nu ai făcut nimic altceva decât să îți deschizi cracii pentru un bărbat acum șase luni și uite unde ai ajuns. Ești primul pas către schimbarea care, dacă îmi joc bine mâna, ar putea altera orice fel de troc privind industria drogurilor.
Deviez, până acolo mai este un drum incontestabil lung și plin de hârtoape. Trebuie să luăm în considerare dependența mea, e ținută sub control acum, dar cu vârsta se duce și mintea. Efectele pe termen lung ale inhalării de Ultimă Suflare îmi sunt total necunoscute. Sunt mulți munți de trecut și poduri de construit, dar începem cu primul pas, iar ăsta ești tu. Nu o să simți nimic, vei face nani cât timp îmi isprăvesc eu treaba. Moartea ta și a fătului tău e ceva inevitabil, dar măcar te poți duce cu gândul că declanșezi o revoluție, o schimbare fundamentală a felului cum va fi lumea. Franz Ferdinand nici să nu se uite la tine.
În tine e schimbarea.
