Până și oglinda din baie era acoperită de o pânză albă și groasă. Era atât de deasă încât Lazăr nu își putea distinge propria reflexie.
În timp ce se spăla pe mâini, vorbea singur, fără să își dea seama. O parte din el își dorea, din curiozitate, să dea pânza la o parte, doar dintr-un colț. Colțul de sus, din dreapta. Nu respectul pentru mort îl opri.
– Ar trebui să mă întorc. își spuse, înclinându-și capul în diferite unghiuri, privind fix la oglinda acoperită. Cât poți sta în baie până la urmă?
Ieși, îngânând notele unui cântec simplu, iar primul lucru ce îl întâmpină fu ceasul cu pendul, vechi și prăfuit, oprit din propriul său cântec monoton. Cu o oarecare curiozitate, remarcă ora la care ceasul fusese oprit – 04:11.
-Hmm. dădu din cap ușor, iar apoi păși înapoi în josul coridorului maroniu, de-a lungul peretelui acaparat de ceasuri. 4:11 îl urmărea peste tot.
Încăperea în care era ținut priveghiul avea aceeași culoare. Perdele și covoare maronii. Mobilă maronie. Până și cărțile erau legate în piele maronie. Pereți triști ce păstrau patina timpului și mirosul puternic al țigărilor. Ceasurile atârnau ca icoane pe cuie. Sicriul era o adiție neașteptat de armonioasă, întocmai ca un bibelou în mijlocul încăperii.
Singurele urme de viață ale camerei erau coliviile. Năpădeau fiecare colț liber, întocmai ca niște buruieni colorate. Chiriașii lor tăcuți aveau priviri fixe și atât de pătrunzătoare încât îi produceau fiori.
Lazăr zâmbi, atât cât era de așteptat în condițiile întâlnirii, și oferi o atingere persistentă pe umărul fetei îndoliate de la capătul sicriului.
-Condoleanțele mele. îi spuse, cu o sinceritate aproape părintească. Trebuie să fie un șoc și pentru dumneavoastră. Nu am putut să cred când am auzit ce s-a întâmplat. Tânăr încă, și sănătos. Bietul de el … S-a dus prea devreme.
În ciuda ezitării inițiale, Magdalena Jura dădu din cap, ștergându-și lacrimile cu o batistă albă.
– Mulțumesc mult. Nici noi … nu cred că realizăm încă.
– E de înțeles. Dar mă iertați, nu doresc să vă cauzez mai multă durere. Să se odihnească în pace.
– Nu face nimic. Va servesc cu ceva de mâncare? O cafea?
– Un priveghi cu sicriul închis … remarcă Lazăr. Ce s-a întâmplat?
– Îmi pare rău … Nu vreau să îmi mai amintesc.
– Desigur, desigur … murmură el. Mulțumesc, aș bea o cafea.
Fata doar îl privi pentru o clipă și bătu pasul pe loc, în gesturi nesigure. În cele din urmă doar dădu din cap și își feri privirea de a lui, trecând pe lângă el fără nici un alt cuvânt. Lazăr privi în urma ei, până ce ieși din cameră. Rămase doar el, în compania vocilor înăbușite ale celorlalți oameni discutând undeva în camera alăturată. Zâmbetul nu îi părăsi chipul nici o clipă. Cu aceeași expresie își întoarse mecanic capul spre sicriu.
Felul în care se mișcă și mută capacul nu arătau în nici un fel că ar face ceva nelalocul lui. Îl mișcă doar într-atât încât să zărească chipul răposatului. Era alb la față, cu ochii deschiși.
Lazăr oftă sub sunetul calm al păsărilor exotice.
– Oh, … șopti, înghițind cu greu tremurul propriei voci. Chiar ești mort. Chiar ești mort … Nu pot … Nu știu ce să fac. Nu știu …
Sunetul brusc din singura fereastră a încăperii îl făcu să tresară. Păsările, cuprinse de o frenezie pe cât de neașteptată, pe atât de asurzitoare, umplură întreaga casă de țipete stridente, mecanice și cuvinte fără nici un sens, zburând înnebunite în coliviile lor.
De cealaltă parte a geamului, un corb se lovea isteric de sticlă, croncănind într-un glas furios. Lazăr făcu un pas într-o parte.
– Ce e cu voi? le întrebă cu jumătate de gură.
Când prima crăpătură apăru pe suprafața geamului, Lazăr se întoarse cu spatele și o luă la fugă. Trecu ca un glonț pe lângă fata ce se întorcea cu cafeaua lui.
***
-Îmi cer scuze pentru ce s-a întâmplat ieri. Murmură stânjenită fata. Dacă aș fi știut că vă e frică de păsări nu v-aș fi lăsat singur cu ele.
-Nu e vina ta. Nu îți face griji. Sunt … doar păsări. spuse Lazăr și își așeză cana de cafea pe măsuță, deși nu părea liniștit.
-Mă bucur că ați venit și astăzi. îi zâmbi ea slab, obosită și tristă. Mulți din prietenii tatei s-au mutat prin alte țări și le-a fost greu să își găsească ceva cu care să se întoarcă într-un timp atât de scurt. Unii dintre ei vor ajunge pentru înmormântare, dar majoritatea …
-Oh … Nu m-am așteptat …
– E de înțeles, totuși. oftă ea. Nu îl mai pot ajuta chiar dacă ar fi aici sau nu. Asta e … mai mult pentru noi, nu? Să mai rămână cu noi ceva vreme până să ne despărțim.
Tristețea pe care încerca din răsputeri să o ignore izbucni din nou în el. Îi coloră zâmbetul într-o stinghereală evidentă. Și dintr-o dată era oribil de greu să fie înapoi acolo, între pereții maronii și păsările ce îl priveau din fiecare colț. Fata își șterse lacrimile.
-Obișnuia să mă ia mereu peste picior. spuse, dintr-o dată, într-o manieră nu foarte bine aleasă.
Fata îi aruncă o privire tulbură.
-Tatăl tău … Despre păsări. Obișnuia să mă sune de fiecare dată, când făcea o nouă achiziție, fiindcă știa că mă trec fiori reci, doar când mă gândesc la … dragele lui înaripate.
-Putem să stăm în bucătărie dacă va simțiți mai bine. De ce nu ați spus, aș fi …
-Nu, stai liniștită. oftă el. Îmi aduce aminte de tatăl tău.
Un zâmbet trist o încercă. Râse, scurt.
-Dacă n-aș ști mai bine, v-aș oferi să o luați pe oricare acasă. Sau pe toate.
-Iar dacă nici eu n-aș ști mai bine, aș accepta. chicoti și el. Ce se va întâmpla cu ele?
-Oh … nu știu. Nu am avut timp să mă gândesc la asta încă. Presupun că … Nu știu. Chiar nu știu.
Lazăr căută un alt subiect. Simți că a încurcat-o pe gazda lui.
-Am observat că sicriul e deschis azi.
-Ah, da … Mătușa a insistat. Ditamai scandalul de pe lume … Trebuie să ajungă și ea mai pe seară. Aș prefera sincer să stea acasă. șopti ultimele cuvinte, trăgând fără milă de o pieliță ce ieșea pe lângă unghia degetului arătător.
O privi clipe bune cum făcea același lucru, fără nici un alt cuvânt. Nu era nimic pe chipul ei care să exprime o suferință.
-Ar trebui să plec. spuse, tulburat de pata de sânge pe degetul ei.
-Dacă doriți să mai stați –
Croncănitul de deunăzi se întoarse la fel de brusc, plonjând printre ei într-o pată întunecată. Nici nu realizară, până când restul păsărilor nu se porniră în aceeași frenezie sălbatică.
Observară, în același timp, corbul care stătea pe marginea sicriului, aplecat înăuntrul lui.
-Nu! Nu! strigă fata, aruncându-se spre pasăre și aproape prăbușindu-se peste sicriu când inevitabil corbul zbură de-asupra capului ei.
Pasărea se ridică până la tavan, apoi se așeză pe un braț al candelabrului. Își strânse aripile, întocmai ca un om ce-și aduce mâinile la spate și îi fixă cu o privire greu de înțeles.
Pentru o clipă scurtă, lui Lazăr i se păru că în ochii corbului străluci satisfacția regăsirii. Aproape că o putuse vedea pe trăsăturile lui. Apoi văzu și nasturele de argint din ciocul păsării.
Își luă din nou zborul, peste capetele lor și peste mâinile lor care încercau să-l oprească. Apoi dispăru prin fereastra deschisă.
Amândoi rămaseră pe loc, împietriți.
-E semn de moarte. spuse ea, dintr-o dată, atât de albă la față încât părea că avea să se prăbușească în orice secundă.
***
E semn de moarte, spuse fata de dimineață și crezu că era gata de a claca. O alină și o hrăni cu biscuiți și ceai, încercând să o readucă la realitate din starea aceea panicată și incoerentă. În cele din urmă se calmă. Mătușa ei, pe care nu erau nerăbdători să o reîntâlnească, apăru mai devreme decât era așteptată și îi ocupă tot timpul și toate gândurile fetei cu pregătirile pentru înmormântare. Câteva ore mai târziu le părăsi într-o tensiune palpabilă și gata de a exploda oricând.
Petru Jura avea să dispară cu totul odată cu înmormântarea sa, realiză în sfârșit. Casa avea să fie vândută, mobila aruncată la gunoi. Pereții aveau să poarte formele ceasurilor imprimate în vopsea. Păsările urmau să zboare, libere, într-un fel sau altul. Fiica lui avea să și-l amintească poate, din când în când, și să îl pomenească cu tristețe. Nimeni altcineva. Nimeni. Absolut nimeni.
Privi insistent la culoarea roșie ce părea să se fi imprimat în sticla semaforului. Trecu o mașină, și o alta, apoi un tir ce transporta porci cu un miros greu. Când trecu, culoarea semaforului era exact aceeași, dar deasupra lui stătea un corb.
Lazăr chicoti ușor, iar culoarea se schimbă. Trecu strada, urmărit de privirea corbului.
-Ce s-au înmulțit ciorile în oraș. dădu din cap și râse singur.
Până la urmă nu era chiar atât de trist. Doar de dragul vremurilor bune, putea să treacă cu vederea că Petru Jura nu l-a mai numit prieten de foarte mulți ani. Doar …
-Și totuși, murmură Lazăr furios, poate că nu pot.
Ceva îl lovi drept în moalele capului. Se întoarse furios, și se lovi de o stradă complet goală. Murmură ceva incoerent și se opri. Croncănitul corbului fu singurul lucru ce îi lăsă un indiciu, însă când își îndreptă privirea spre semafor nu îl mai găsi acolo. Doar o pană neagră plana încet spre pavaj. La picioarele lui un nasture de argint se rotea în cerc pe pavaj.
***
Înmormântarea parcă a înghițit timpul într-un stomac lipsit de orice sunet.
-Nu v-am întrebat niciodată, șopti Magdalena, trezindu-l din propriile amintiri, ce s-a întâmplat între voi.
Se terminase, realiză stupefiat. Doar ei mai rămăseseră, blocați în acel loc, cu ochii lipiți de grămada de pământ umed ce îi studia grotesc de pe mormânt. Mirosul florilor îi cauza dureri de cap.
-Ah, e o poveste nu foarte interesantă. murmură Lazăr și își ciupi podul nasului. Mama ta a fost soția mea. O vreme.
Magdalena se întoarse spre el surprinsă, iar ochii ei îi amintiră de ea.
-Nu am fost divorțați. zise el, apoi se uită înspre pământ.
Lazăr se văzu reflectat într-o baltă de la picioarele lor, și i se păru că era mic și scârbos, ca într-un coșmar. Își ridică ochii, preferând să nu mai privească.
-De ce? întrebă Magdalena cu simplitatea unui copil. Nu ai lăsat-o?
-Nu a vrut. Nu a vrut să ia decizia aia. Iar pe Petru l-a deranjat mereu asta. S-au certat de multe ori din cauza asta. Și de fiecare dată venea la mine. O scoteam la înghețată pe centru. Și stătea până îi trecea și suna să o cheme acasă. Până m-a acuzat că am răpit-o. Că am răpit-o! Și e în cazierul meu. Apoi n-a mai durat mult până a plecat de tot. Și nu m-a iertat niciodată pentru ce și-a imaginat el că a fost … influența mea în decizia ei de a dispărea.
-Îmi … pare rău.
-Să nu-ți fie. ridică el din umeri. Suntem la fel de vinovați și nici eu nu l-am iertat.
Lazăr își adânci mâinile în buzunarele hainei. Privi cu dispreț la crucea simplă ce purta ultima urmă a existenței prietenului său cel mai drag.
-Dumnezeu să-l odihnească, Magdalena. N-a fost un om bun, niciunul din noi n-a fost.
Lazăr privi spre cerul înnorat. Încerca să scape de amintiri. Fulgi mari se desprindeau de bolta cerului, apropiindu-se încet.
Era liniște. Era frig.
Fulgul care căzu pe lângă fața lui era negru. Privi încruntat la pământ, și îl căută. Un altul căzu, la fel de negru, mai mare. Mai mare, tot mai mare. La picioarele lui, unul tocmai i se așezase pe pantof, nu în forma unui fulg, ci a unei pene.
Privi înapoi spre cer. Negru. Era negru. Magdalena își șterse lacrimile fără nici un sunet, cu capul și umerii acoperiți de pene negre. Se adunau la picioarele lor. Îi îngropau până la glezne. Și continuau să cadă peste ei, pieziș
-Magdalena? șopti, nesigur.
Fata îl privi cu ochi îndurerați, iar o pană se prelinse de-a lungul obrazului ei ca o mângâiere.
Prin vălul apocaliptic al ploii de pene, privi spre copaci. Copacii se uitară înapoi. Corbii începură să strige primii printre crengi, apoi ciorile zburară deasupra cimitirului. Curând țipetele lor îi acoperiră. Coțofenele, în grupuri imense, se plimbau peste morminte și printre ele, scotocind sub pătura de pene.
Un cor imens, ca un țipăt în o mie de voci.
Lazăr păși înainte, iar imaginea din fața ochilor lui deveni clară din nou. În banalitatea zilei mohorâte, porțile cimitirului tocmai ce se deschideau. În jurul lui cortegiul funerar înainta încet peste pământul umed, spre locul de veci ce fusese săpat noaptea trecută, iar astăzi aștepta, acoperit de o prelată neagră.
Cu inima bătându-i în piept atât de tare încât nu putea auzi nimic altceva, privi la oamenii din jurul lui ce mergeau cu capetele plecate, solemni și triști. Privi la copacii ce tremurau în vântul rece, goliți de orice culoare. Privi spre cer. Doar gri mohorât.
Lazăr oftă, cu o respirație tremurată când ajunseră lângă mormânt. Își acoperi pieptul cu palma în dreptul inimii, încercând să își stăvilească palpitațiile ce îl acopereau cu o sudoare rece.
-Totul e în regulă? se auzi o voce pe care nu o recunoscu.
Gâfâia. Privi cu greu la omul îmbrăcat în uniforma polițienească, încolțit de interesul cu care îl studia. Spaima se așezase pieptul lui, chiar dacă se convinsese deja că își imaginase ploaia de pene.
-Îmi e … îmi e frică de păsări. reuși să îndruge, în cele din urmă.
Polițistul îl privi curios, aproape amuzat. Păru gata să spună ceva, însă glasul preotului îl acoperi. Nu dură nici măcar o clipă. Doar ce trăseseră prelata. Doi dintre bărbații ce purtaseră sicriul căzură, înspăimântați de valurile de păsări ce îi izbeau, împrăștiindu-se haotic printre cortegiu, strigând asurzitor, atacând orbește. Gheare și aripi, țipete și croncănitul corbului.
Genunchii lui Lazăr amenințară să cedeze chiar și când păsările se despărțiră, fugărite și speriate.
-Ale dracului înaripate! înjură unul dintre gropari printre dinți, ridicându-se cu greu.
Preotul alese să nu își continue slujba, șifonat și zgâriat pe față.
-Bagă-l în mormânt. Se răsti la gropar.
-Mai e una. oftă bărbatul. Șu! strigă, și își flutură lopata spre pasăre. Șu, mă! Pleacă!
Lazăr recunoscu corbul doar după vocea ce se răstea înapoi la gropar, refuzând să fie gonit. Polițistul de lângă el aproape că zâmbea când corbul se repezi din groapă spre bărbații din jurul ei.
Mătușa Magdalenei lăsă să-i scape un șirag de înjurături ca niște perle. Se desprinse de brațul soțului ei și urcă pe mormânt, apoi smulse o lopată din mâna unuia dintre gropari. Fără nici un alt cuvânt, lovi pasărea cu tăișul lopeții.
Lazăr auzi corbul croncănind în timp ce murea, un sunet umed și înecat, familiar ca și sunetul unui clopoțel.
-Ia uite-mi suspectul. murmură polițistul amuzat și porni spre femeie.
***
Lazăr își blestemă propria vârstă, atunci când se ridică de la masa de citit.
-Unde naiba am pus semnul de carte? murmură, ridicând fiecare carte de pe masă ca să cerceteze sub ea.
Se întoarse, agasat, convins că stătuse din nou pe bietul obiect.
-De câte ori poți să pierzi lucruri …? murmură, confuz.
Analiză fiecare cotlon al încăperii înainte să se pornească pe coridorul scurt și îngust spre bucătărie. Frigul îl întâmpină când deschise ușa. Fereastra era larg deschisă, uitată în felul acela de ceva vreme. O scrumieră mult prea plină de chiștoace era așezată precar pe pervaz. Abandonă căutarea semnului de carte în favoarea unei țigări.
-Unde …? își scotoci din nou buzunarele pantalonilor. Puteam să jur că …
Mută câțiva centimetrii scrumiera, iar gura i se schimonosi de furie. Își aruncă ochii în stradă, sub fereastră și căută după sclipirea brichetei lui de argint.
Mormăi supărat. În cele din urmă își aprinse țigara la flacăra aragazului. Respiră primul fum cu oboseală.
-Cineva fură de la mine … șopti, dintr-o dată calm.
Ochii i se îndreptară spre cerul banal și rece. O parte din el se aștepta la un spectru negru, la o pană misterioasă, la un croncănit rău voitor. Lumea era curios de adormită în acea dimineață de duminică. Îi provoca o neîncredere imposibil de ignorat. Scrumul țigării îi căzu peste degete.
Lazăr nu reacționă. Aștepta. Aștepta, nemișcat ca o statuie. Ceva venea. Ceva își ținea respirația, așteptându-l să-și întoarcă spatele, iar Lazăr arăta, pentru pereți, un curaj impresionant. Era terifiat. Undeva sub mobila veche și prăfuită de bucătărie un șoarece scotocea în voie prin lemn și perete. Lazăr își mai aprinse o țigară și cercetă cerul, strada, toate mașinile ce treceau într-o tăcere necaracteristică. Fiecare mic zgomot și mișcare din jurul lui îi atrăgeau atenția. Scrumul îi pătă degetele când stinse țigara. Întreaga mână le păstra mirosul acru când o aprinse pe următoarea. O capcană de șoareci răsună strident. Chițăitul animalului se auzi încă mult timp în lumina neașteptat de colorată a apusului.
Lazăr oftă. Cu mâini înghețate și oase înțepenite stinse în cele din urmă ochiul aragazului. Începu să tremure. Era în regulă, își spuse. Totul era în regulă. Pasărea era moartă, își reaminti când sentimentul de frică persistă.
-S-a încheiat. murmură, cu voce tare și își forță trupul să îl asculte.
Mâna se îndreptă resemnată spre mânerul geamului. Ochii se dezlipiră de cer, iar sufletul reveni în încăpere. Toată existența se opri în cuibul din rămurele și pene negre din colțul geamului, ce îl țintuia deschis.
Lazăr zâmbi, și râse, fără să înțeleagă de ce, în pragul unei panici violente. Apucă primul lucru care îi căzu în mână. Lovi cuibul fără să gândească.
-Afară! Afară! Afară! strigă și îl lovi din nou.
Iar cuibul se prăbuși pe pervaz, trântind scrumiera pe jos. Trezi un nor negru ce se lipi de perete. Încet, foarte încet, cuibul vărsă pe podea și la picioarele lui tacâmuri, șuruburi, monezi, un semn de carte și o brichetă de argint.
-Hoțule …! murmură el, înghețat pe loc. Hoțule … azi mi-ai furat bricheta …
Lazăr privi înapoi la cer. Văzu, în depărtare, un stol de păsări negre.
-Nu. Nu vă las! Nu! Plecați! Plecați!
***
E semn de moarte, i-a spus Magdalena. Era singurul lucru la care se putea gândi în timp ce astupa o noua gaură ce apăruse în tavan peste noapte. Își șterse sudoarea de pe frunte și lăsă ciocanul să cadă la picioarele lui, în pat, printre scândurile de lemn.
Pentru o clipă inspectă din priviri celelalte găuri acoperite cu scânduri, de pe tavan. Una din colțul camerei părea că începe să se desprindă.
În tăcerea suspectă a camerei, Lazăr oftă, cu mâna încă pe frunte.
Când scurmatul acela diavolesc izbucni din nou în tavan, fugind deasupra lui în o mie de direcții, ca o pasăre ce se lovea de gratiile unei colivii, nu putu decât să plângă. Obosit până peste puteri și hăituit de frică, sări de pe pat și căută cu disperare să se ascundă de sunet. Iar sunetul coborî prin pereți și se opri.
Lazăr rămase lipit de dulapul ce baricada ușa camerei sale și privi, fără să clipească la locul de deasupra patului – unde sunetul se auzise ultima dată. Nu îndrăzni să se miște. Nu îndrăzni să își mute privirea.
Nu îi putea permite să intre.
***
Se lovi cu genunchiul de dulap. Se trezi, chircit de frig pe podea, în întunericul camerei. Primul său instinct fu să privească în jurul său, căutând orice mișcare suspectă. Ochii săi, obișnuiți cu acea beznă, trecură repede peste toate formele familiare ale mobilei ce blocau găuri în pereți și podea. Apoi ascultă.
Dar nu era nici scurmatul nebun din pereți, nici ciocănitul obsesiv de după ei, din bucătărie sau de pe coridor. Nici măcar ocazionalele croncănituri ce începeau să deprindă glas uman.
Era un ticăit.
Iar Lazăr ascultă, confuz și înfricoșat. Încercă să intuiască sursa acelui nou sunet. Păși încet, dintr-o parte în cealaltă a camerei. Se opri, în cele din urmă, în fața ferestrei sparte, acoperită de scânduri. Sub el, în lumina bolnăvicioasă a lunii, noptiera sa, întoarsă cu susul în jos, acoperea o gaură proaspătă din podea.
Lazăr o întoarse. Observă întâi cum golul crescuse. Ca mucegaiul, trecuse prin scândura cu care o căptușise. Întregul conținut al sertarului era vărsat acolo, în gaura din podea. Câteva cărți, creioane, poze, chibrituri împrăștiate la întâmplare, iar sub ele, privindu-l cu un ochi mort, un ceas maroniu ce ticăia fără a-și mișca niciunul din ace.
Lazăr scăpă noptiera pe jos. Nu putu decât să privească drept în jurul lui, înghețat.
Cântecul corbului îl chemă. Ciocănind în cioburile rămase din fereastră, îl murmură, cu voce de om:
-Știi unde te duci, Lazăr? Lazăr? Știi unde te duci dacă ucizi?
Tot ce răsună în mintea lui Lazăr explodă și îl împinse în scândurile din fereastră. Nu voia altceva decât să cuprindă cu propriile palme gâtul păsării și să-l simtă cum se rupe. Să audă din nou sunetul acela.
Croncănitul corbului, inuman și spart, îi răspunse în schimb, în timp ce zbura la o distanță de o întindere de mână. Lazăr cuprinse cu întreaga palmă lemnul surprinzător de neted al unei scânduri, chinuindu-se să își treacă umărul printre ele. Se potrivi perfect între degetele sale. Obrazul i se sprijini de o alta, rece și la fel de netedă, întocmai ca metalul.
-Nu l-am omorât! se înecă și se izbi din nou cu pieptul de zăbrele. Nu l-am omorât!
Sunetul păsării se auzi din nou, iar mâna lui Lazăr căuta orbește spre întunericul de afară. Un pas greșit și alunecă de pe măsuța de scris pe podeaua rece, mult mai rece decât se așteptase. Fereastra era atât de mică acum, hașurată de metal, și se îndepărta.
Camera era aproape goală. Nu era nimic, în afară de măsuța căzută și un pat trist.
Urcă din nou, iar din fereastra nu putea vedea decât un stâlp îndepărtat pe care stăteau două ciori zgribulite.
Croncănitul corbului cuprindea întreaga noapte.
