Sindromul impostorului există, de obicei, la cei care nu au încredere în forțele proprii, în primul rând, ca un contra-balans psihic al unui ego incomensurabil, când individul își pune la îndoială calitățile, încolăcit de frica de eșec. De multe ori exploatat de ceilalți. Pentru că în cele mai multe situații, există personaje care, precum paraziții, trăiesc pe spinarea unora care nu au încredere în forțele proprii. O simbioză intelectuală, și nu numai, dacă putem să-i spunem așa, atât de greu de delimitat, de arătat cu degetul, pentru că timpul creează legături între parazit și gazda sa, greu de deslușit, ca un mănunchi de rădăcini încolăcite, asemănătoare cu cele ale arborilor de pe malul unui râu, cu rădăcinile, o parte din ele, dezvelite.
Impostura devine transferabilă. Din nefericire, doar o conștiință articulată, și, de prea multe ori, depășită, dacă ne raportăm la vremurile în care trăim. Euglena verde nu are conștiință, e cert, deși, viitoarele descoperiri ar putea nega acest fapt. Dacă omul se va întoarce la eucariote, precum concept, animalul se va dezlipi de spirit pentru multă vreme. Și, probabil, ne vom întoarce în timp, involuând.
Există un mecanism de autoreglare care apare ca răspuns la orice modificare majoră. Valabil pentru sistemele sociale gigantice și pentru organismele vii.
Excesul produce modificări așa cum orice virtute exagerată duce la viciu. Tipologiile rămân. Se transmit. În interiorul unui sistem, corupția și boală sunt reacții de contra-balans a unor stări euforice, persistente în timp. Cu alte cuvinte, coloana vertebrală riscă, încetul cu încetul, să devină o utopie. Nu mai există un echilibru.
Cei care se zbat cu pumnul în piept că vor schimba ceva, mint. Vor sfârși să copieze aceleași erori ca predecesorii lor. Eroarea erorii este soluția salvatoare, ea putând aduce ceva nou, revoluționar.
Uneltele de propagandă și de minciună(sic) s-au dezvoltat enorm. Atât de complexe, încât funcția lor cameleonică le asigură o deghizare rapidă și viabilă. Impostorii sunt peste tot. În cultură, în politică, în diversele aparate sociale. Corporatismul, de exemplu, nu este altceva decât un neo-comunism, o mărie cu altă pălărie. Pentru că vechimea unui regim nu duce la nimic bun, chiar dacă la început a fost un băiat tânăr și frumos, anii îl vor transforma într-un bătrân irascibil și incoerent. Adică, într-o formă de totalitarism. Nuanțat, deghizat cu trusele de machiaj ale vremurilor în care are loc.
Impostorul real e bine protejat, ascuns. Fără nicio urmă de pudoare. Și impostorul nevinovat, cel care nu are încredere în el însuși și cel care are prea mare încredere, sunt greu de separat într-un sistem aglutinat. De obicei, cel moale pierde întotdeauna. Uneori, încrederea, cuvintele frumoase ascund intenții inimaginabile. Dar, tot cred în vechiul aforism, minciuna are picioare scurte. Dar miriapodul se ascunde repede sub piatră.
Un singur lucru primează. Dacă impostorul are dinții ascuțiți și camuflați, e musai să existe un maestru păpușar care să fie cel puțin la fel de versatil. Iată, abilitatea de a ne modifica rapid și cu randament, a ajuns un must. Cuiburile de impostori sunt peste tot. Unii nevinovați, dar fără nicio urmă de dârzenie, cad în același rahat, neștiind, săracii, ce i-a lovit.
De asta, maestrul nu oscilează, nu trădează, nu umblă cu fofârlica, niciodată, chiar dacă i s-ar pune cuțitul în gât. Vorbim de un maestru adevărat nu de un impostor.
Însă, de multe ori, suntem impostori pentru unii și maeștrii pentru alții. Așa stau lucrurile într-o societate în formă larvară, de imago, în care ne găsim. Este numai o chestiune de timp. Tot ce s-a topit la un loc va forma ceva nou și stabil, așa cum ne dorim toți. Și mai există un efect în acest sens. Timpul pe care-l ai la dispoziție, te va face un maestru mai bun decât cel care nu are la dispoziția ceva atât de scump în zilele noastre – desigur, în viitor, timpul va fi singura monedă, noul cripto – , deși, ar fi putut fi un maestru mai abil cu mai puțin timp, dar, din nefericire, nu are dispozitivele de propulsare necesare. Păcat. Ghinion. În definitiv, toți suntem una și aceeași persoană, dintr-un anumit unghi.
În tot acest stadiu tranzitoriu, nici solid, nici lichid, impostorii fug în bisericuțe noi, proprii și devin maeștrii, iar maeștrii devin impostori pentru cei care au fugit. Libertatea are propriile ei legi, veți spune, dar ele apar numai într-un organism perfect sănătos; fără o cultură serioasă, riscă să devină un talmeș balmeș, unde, fiecare îi dă în cap celuilalt după bunul plac.
Gândiți-vă doar la libertatea primordială, când primii oameni nu aveau legi, religii, fond monetar(sic) etc cât de nesigură era viața și, bineînțeles, scurtă. Probabil, acest cerc în care ne rotim ca un electron pierdut, va trebui să-și modifice forma și să devină cea inventată de matematicianul John Wallis în secolul al XVII-lea, un infinit capabil să corecteze, din prisma punctului în care cele două linii paralele se pot privi față-n față preț de câteva secunde.
