Gondolierii

Se întâmpla la un an de când vibranta Veneţie, pe atât de bogată şi mulţumită de pacea de care se bucura, a primit ceea ce eu numesc, o palmă usturătoare şi un atentat la libera exprimare a trăirilor omeneşti. O spun ca pasionat de frumos, fie el pictat sau sculptat şi fără a mă mai consuma în privinţa nepăsării confraţilor mei, norocoşi de altfel prin privilegiul de a se naşte într-o ghildă ca cea a gondolierilor. Decizia republicii şi a senatului de a schimba un obicei vechi de jumătate de mileniu a fost totalmente greşită. Iar acum, fără a putea face ceva, toţi taţii şi toţi fii născuţi din familii de gondolieri trebuie să parcurgă zi de zi, noapte de noapte, canalele sinuoase ale oraşului în coşciuge negre şi triste.

Mă gândeam că poate aş putea scrie un poem din perspectiva senatului şi a gândirii conservatoare care, spre bine sau rău a redus opulenţa şi certurile dintre gondolieri. Ca rezultat, în secolele ce vor urma aş putea fi amintit ca un adept al politicii, ori m-aş putea portretiza punându-mi autorităţile în cap pictându-mă ca adulator al bunului gust, al avuţiei şi al fervenţelor individuale care ne-au fost date să aducem culoare lumii cenuşii în care trăim. Aş putea face multe sau mi-aş spune oful, dar pe termen lung cu ce mi-ar fi de folos? În schimb, o mână de ajutor pentru cei creduli, naivi şi ambiţioşi ar putea însemna salvarea de la un purgatoriu interminabil, iar eu am povestea potrivită care să rezume toate aceste vorbe.

Obsesia pentru viaţa de gondolier a început la vârsta de cinci ani. În dreapta aveam canalul San Lorenzo şi pe canal, ducând un călugăr benedictin, o gondolă verde ca o şopârlă împodobită cu flori, dungi aurii şi roşii se oprise fără prea mult zgomot. Călugărul parcă mulţumit de călătoria liniştită îi întinse gondolierului câteva monede. Gondolierul se închinase şi porni mai departe pe canalul San Giovanni Laterano, iar călugărul spre mănăstirea San Lorenzo. Abia atunci am realizat ceea ce puţini oameni reuşesc în toată viaţa lor sau poate niciodată. Ochii-mi străluceau, iar inima mi-o luase la galop. Tare mult aş fi vrut să bat străzile înguste şi să traversez podurile oraşului doar să mă pot uita la gondolier şi la gondola sa, însă mâna maică-mii care mă ţinea nu-mi dădea drumul, iar eu nici în ruptul capului nu aş fi putut să mă smulg şi să plec în urmărire. În schimb am întrebat-o cine era omul. Nu-l cunoştea, dar mi-a spus cu ce se îndeletnicea. Când am ajuns acasă, după o zi de colindat şi treburi prin oraş, frământat de idei şi idealuri care până atunci nu-mi apăruseră în minte, am adormit printre cojile de nuci şi cepe din colţul camerei de oaspeţi zâmbind şi plângând, aşa cum mi s-a povestit a doua zi.

Când am mai crescut şi am putut scăpa, în limitele bunului simţ, de ochiul vigilent al maică-mii, pe oriunde prindeam gondolieri încercam să iniţiez o discuţie. Rar aveam sorţi de izbândă şi nici atunci cu foarte mult folos. Ai fi zis că prezenţa mea semnifica un semn rău, că eram un drac venit pe pământ doar pentru a le face ziua un calvar şi a le pune întrebări care nu aveau nici cea mai mică logică în urechile lor. De multe ori râdeau şi-mi spuneau să-mi văd de treabă. O asemenea accedere nu-mie era permisă, ziceau şi nici dacă mi-aş fi plătit greutatea în aur ghilda nu m-ar fi primit. Alţii descătuşau valuri fierbinţi de insulte care i-ar fi îngrozit şi pe cei mai puţini catolici. Dacă e să fiu întrebat, iadul din gura lor cu dracul din faţa lor făceau pereche bună, asta până când am reuşit prin ambiţia care mă definea să-mi tai craca de sub picioare.

Cu patru ani înainte ca gondolele să-şi piardă strălucirea, pe la orele amiezii, m-am înţolit corespunzător şi am plecat către taverna Foccalé, unde descoperisem că pe acolo trecea nelipsit un gondolier bătrân şi destul de renumit, pe nume Fabrizio Bortolato, retras din activitate pentru a face comerţ cu mătăsuri. Bătrânul înstărit şi popular avea însă o patimă care-l făcea să ia parte la ritualul spovedaniei în fiecare săptămână. Cu chiu cu vai prietenii apropiaţi de-abia dacă reuşiseră să-l convingă să lase carafele deoparte, sperând să nu-şi irosească averea pe vinurile de import. Problema lui Fabrizio nu era problema mea, cu toate astea viciul lui îmi a reprezentat o portiţă pe care am intrat fraudulos.

La o astfel de desfătare, la o masă din colţul tavernei, înconjurat de aceiaşi prieteni pe care i-am menţionat, îmbibaţi până peste cap în vin de Porto, vorbind tare şi veselind de zor, l-am auzit povestind despre isprăvile sale ca gondolier. Bătrânul nu mai contenea în a-şi aminti de primele lecţii şi de vorbele tatălui său care-i descriau gondola aşa cum ar descrie Eustachi, Fallopio sau Versalius corpul uman.

– Republica este nelipsită din viaţa unui gondolier, povestea Fabrizio. Un gondolier nu trebuie să-şi uite patria. De-aceea când priveşti în lungul bărcii şi vezi ferroul, indiferent pe ce canal te-ai afla, ai Veneţia în faţă. Aşa se face că porneşti de la Marele Canal care se încovoaie şi taie oraşul în două, care urcă, poi vezi Cannaregio cu drumurile lui mai late, Dorsoduro, unde casele sunt la fel ca şi palatele, Castello sau micul oraş, pioasa Santa Croce; San Polo, unde banul circulă de la negustor la cumpărător şi San Marco, unde trebuie să respectăm legea. Şi după ce treci de podul Rialto ajungi în vârful ferroului. Acolo e puterea. Pentru doge şi prosperitate! Iar Fabrizio închină cupa plină.

În jurul meu oamenii se veseleau iar asta mi-a dat curaj să mă aporii şi să-l cinstesc pe gondolier o cupă, deşi atunci, de-abia dacă-mi permiteam un asemenea moft. Banii mamei erau clar meniţi pentru alte lucruri. I-am oferit-o, iar el a mi-a acceptat gestul. La scurt timp după ce m-a văzut respectuos pentru meseria lui şi pasionat de viaţă, am continuat să ne vedem şi să povestim. Foccalé devenise epicentrul adunării unor minţi asemănătoare.

Venise într-un final momentul dezvăluirii pentru care m-am strofocat atât de tare să-i fac pe plac cunoscutului Fabrizio, iar el, ca şi când aş fi luat numele Domnului în deşert sau l-aş fi insultat pe faţă, luase la purtător o expresie care nu numai că m-a pus pe gânduri, dar m-a făcut să mă tem pentru prima oară. Bătrânul sorbi vinul din cupă, îşi ridică fruntea greoaie, îşi aranjă mânecile costumului din două piese şi-mi spuse:

– Există o problemă.

– Ştiu, nu sunt din breaslă, i-am răspuns.

– Poate dacă ţi-ai fi temperat ardoarea de-a lungul anilor, atunci aş fi putut pune o vorbă bună, dar din auzite ai fost cam nerespectuos.

– Încercarea moarte n-are, aşa se zice.

– Îţi doreşti nespus?

– E o obsesie.

– Atunci, poate mă ajuţi cu ceva.

– Ascult.

– Vreau să te duci la adresa asta şi să-mi înapoiezi o cutie cu bijuterii. Ticălosul mi-a luat-o pe când eram plecat la Milano. Nu e mare, dar e nepreţuită pentru mine. E din argint şi pe laturi are bătute pietre preţioase. Nu ai cum s-o ratezi. Poţi s-o faci?

Citind adresa pe colţul hârtiei mototolite mi se formaseră în minte o serie de evenimente care decurseră extraordinar de rău. Chiar şi aşa, în momentele acelea mă aflam într-o balanţă. Un taler atârna mai greu de la anii încărcaţi cu dorinţe, iar viitorul în care aş fi săvârşit o crimă ca răspuns la alta avea greutatea unui fulg.

– O voi face, am spus.

– Bine, du-te la noapte şi ai grijă să nu fii văzut. Vino imediat la mine acasă după ce o recuperezi.

Casa se afla la o palmă distanţă de Marele Canal, între biserică San Samuel şi podul Academiei. Nu ieşea cu nimic în evidenţă, de altfel se ascundea cu brio printre casele gotice. La acea oră târzie, doar câţiva petrecăreţi şi dame incerte înveşmântate în giulgiuri negre mai hoinăreau străzile, totuşi nu reprezentau o problemă. În faţa mea se profila acum casa. Pereţii păreau a fi albi, probabil cenuşii în timpul zilei. Avea două intrări. Principala era cel mai probabil închisă, nici n-am încercat-o. De aceea mi-am pus speranţa în uşa din dos. Nu de puţine ori veneţienii îşi lăsau uşile dosnice neîncuiate. Cât timp am stat cu ai mei, uşile erau mereu zăvorâte. Crescând şi explorând misterele oraşului, cu cât avansasem spre inima Veneţiei, aflasem că securitatea şi intimitatea nu se intersectau de cele mai multe ori. Apăruse chiar o vorbă. Nu se ştie când şi nu se ştie de la cine, dar spunea că: „Locuinţele bogaţilor sunt tapetate cu secrete. Când le treci pragul ar trebui să fii atent nu la ce vei descoperi în odăile lor, ci la ce vei lua cu tine atunci când te vei întoarce acasă. Te primesc ca şi când uşile lor n-ar avea lacăt, iar asta nu este un motiv de bucurie, fiindcă nu duc lipsă de câini de pază“.

Aşa cum credeam intrarea era deschisă. Dădea în bucătărie. Era o bucătărie tipică, cu o vatră vopsită cu var alb, o masă pe mijloc şi câteva rafturi pline ochi. De acolo aveam două posibilităţi: o cameră măruntă folosită pe post de magazie sau o curte interioară înghesuită şi centrată de un piersic pipernicit. Am ieşit în curte. O scară din lemn întărită de o balustradă ornată cu forme greu de desluşit urca la etaj. Două camere, un hol şi o baie împărţeau suprafaţa. Neştiind care era încăperea ce ascundea comoara gondolierului am încercat fiecare mâner.

Nu vreau să mă plâng, dar inima-mi era urcată până-n gât şi mă luase un tremurat uşor, ca şi când aş fi fost surprins de un curent rece. Cu fiecare pas şi fiecare efort al ochilor mei de a desluşi tainele întunericului simţeam că trec pragul către o lume nevăzută, rea şi predestinată doar celor mai haine suflete. Am inspirat un miros de lemn şi var vechi. Am deschis prima uşă, apoi pe a doua.

Norocul mi-a surâs la final când, în camera din urmă, sub fereastra care primea generoasă lumina lunii pline mă aştepta cutia de bijuterii deschisă. Era aşa cum mi-o descrisese bătrânul, poate mai frumoasă în realitate. De-acum hainele nu mă mai încăpeam de bucurie, însă nu-mi trădasem prezenţa prin urlete şi strigături. Zâmbeam doar. Zâmbeam în întuneric.

Am ridicat cutia cu bijuterii şi am dat să plec. Atunci s-a întâmplat. Bulgărele de zăpadă şi-a început rostogolul la vale fără a-l mai putea prinde din urmă. O pereche de cercei încâlciţi într-un colier gros căzură trezind umbrele greoaie ale unui bărbat şi ale unei femei. Nu pot vedea în întuneric, dar am putut jura că ochii prinseră viaţă în găvanele celor doi şi preţ de o clipă toţi trei priveam confuzi la ceea ce zărisem în faţa noastră.

De ce oare evenimentele luaseră asemenea turnură, nu am habar, căci tâlharul lui Fabrizio părea mai mult speriat de mine decât eram eu de el. Am înghiţit în sec, de spaimă mai mult şi cu toate astea m-am aruncat în abis, apoi am fugit, lăsând în urmă ţipetele răguşite ale femeii de-abia trezite din somn.

* * *

Pe la răsăritul soarelui, când Veneţia era încă adormită şi străzile goale, am bătut în uşa bătrânului gondolier. Mă aştepta. Discuţia matinală nu a durat mult. Mi-a mulţumit şi m-a asigurat că va face tot ce-i va sta în puteri să mă ajute aşa cum l-am ajutat pe el. Am dat să plec, dar m-a oprit să-mi arate un element care ne-a cutremurat pe amândoi.

– Ce ai făcut? m-a întrebat.

– Am făcut ce mi-ai cerut, i-am răspuns arătând o nevinovăţie făţişă.

– Dar nu aşa, a rostit printre dinţi. Mişca atunci când ai plecat?

– Nu ţin minte. Femeia cu care era a început să ţipe.

– Imbecilule! Sângele ăsta se află acum pe mâinile amândurora. În ce m-ai băgat…

– Dar nu spuneai că-i tâlhar? Cine era?

– Am spus că-i tâlhar, doar mi-a luat averea pentru că putea. N-am spus însă că-i un amărât care are nevoie de bani ca să trăiască. Lasă, acum e prea târziu. Să sperăm că este bine şi că nu ţi-a văzut faţa.

– Era întuneric, n-avea cum.

– Să sperăm. Du-te acasă, ai făcut destule. Când situaţia se va linişti, ai să primeşti ceea ce cauţi. Du-te.

* * *

Zilele se scurgeau unele pe lângă celelalte, iar nerăbdarea mă cuprindea precum corsetul strâns al unei dame. Ajunsesem în luna lui octombrie când marinarii se întorceau de pe mare cu bogăţii, podoabe, mătăsuri, condimente, iar eu nu primisem nici o veste de la Fabrizio Bortolato. I-am făcut destule vizite şi de fiecare dată mă asigura că lucra la problema mea. Dacă aş fi ştiut care îi erau de fapt planurile, poate că nu m-aş mai fi înhăitat cu el.

Pe data de douăzeci şi doi a lunii, când mai erau câteva ceasuri până la amiază, am auzit bătăi zdravene în uşă. Nu mai auzisem asemenea ciocănituri, cel puţin nu de la cei care ne treceau pragul în mod regulat.

Dacă ar fi să rezum câte lucruri pot trece prin mintea unui om într-o fracţiune de secundă, probabil, atâta timp cât aş fi în deplinătatea facultăţilor, aş scrie despre ele până-n ultima clipă a vieţii mele. Am deschis, iar în faţa mea, aşa cum bănuiam, nu erau cunoscuţi sau prieteni, însă după felul cum erau îmbrăcaţi ştiam cine erau şi ce voiau.

Când am realizat pe deplin unde mă purtaseră evenimentele ultimelor luni lăsasem în urmă scâncetele mamei, iar speranţele unui viitor în care purtam călători pe apele liniştite ale Veneţiei la fel. Acum eram pedepsit. Fusesem dus într-un purgatoriu compact cu tavan din plumb care mirosea a zeci, poate sute de trupuri care la rândul lor şi-au aşteptat sentinţa pentru fărădelegile înfăptuite. Ştiam că nu aveam scăpare, că în cele din urmă, aşa cum prevedea legea, trebuia să fiu judecat, iar în mintea mea, sfârşitul era unul singur.

Însă după câteva săptămâni de interogări în care am fost întrebat de ce l-am jefuit pe bărbatul misterios a cărui adresă o ştiam şi nimic mai mult, alţi bărbaţi faţă de cei care m-au luat de acasă au venit la uşa celulei mele şi m-au târât la subsolul Palatului Ducal într-un pozzi îngust, umed şi mucegăit care a văzut tristeţile şi a auzit lamentările criminalilor vreme de veacuri. Fântânile, căci aşa erau numite de cei care le locuiau, erau cel mai rău lucru pe care criminalii puteau să-l îndure. Până şi ştreangul era mai puţin chinuitor. Aici însă, trebuia să aştepţi până la ispăşirea pedepsei, iar cum încă nu primisem de veste despre gravitatea fărădelegilor mele, am dedus din ceea ce trăiam că fapta-mi fusese încadrată ca una destul de gravă.

De la deliberările consiliului şi până la prima vizită, iarna venise aprigă, îngheţând pereţii umezi ai celulei. Frigul nu contenea a intra prin fereastra zăbrelită din peretele gros care dădea spre canalul ce despărţea San Marco de Castillo. Când am văzut într-un final primul om care s-a interesat de situaţia, inima mi-a căzut grea, ca un clopot în stomac. Nu era buna mea mamă. Păşind greoi, îmbrăcat elegant şi sprijinindu-se într-un baston cu cap de leu argintat în vârf, bătrânul gondolier Fabrizio Bortolato părea oarecum mâhnit şi tulburat de ceea ce vedea.

Când mă privi în ochi, zări un copil care puțea a inocentă şi a damf stătut de excremente adunate în căldarea ascunsă în colţul umbros al celulei.

– Ce faci? m-a întrebat.

– Eşti sarcastic? i-am răspuns. Aş citi din Dante dacă m-ar lăsa. Nu am primit nici un răspuns. Naiba ştie cât voi sta aici.

– Ai scăpat ieftin, asta îţi pot spune.

– Ce ai făcut?

– Acum am mituit gărzile să te pot vizita, să-ţi dau de veste. Dar înainte de asta am fost interogat. Am minţit să nu fiu încarcerat. Nu vreau să te îngrijorez. Vina a picat pe femeia pe care ai lăsat-o în urmă, ţipând.

– Cum aşa?

– În cele din urmă tâlharul a fost găsit mort. Ar trebui să precizez că nu era un neica nimeni. Era un Sforza. Ai auzit de ei, aşa-i?

– Au câteva corăbii cu care fac comerţ. Tata este marinar pe Santa Picola.

– Mda, în legătură şi cu tatăl tău…, a murit acum în apropierea coastei sudice a Ciprului. Mama ta încă nu a aflat, probabil se întreabă de ce nu a venit acasă. Îmi cer scuze pentru că-ţi aduc asemenea veşti, dar trebuie să-ţi detaliez sentinţa pe care ai primit-o. Pot continua?

– Sigur… Pe toată durata monologului bătrânului, am rămas mut şi trist, iar de atunci, chiar şi la aflarea verdictului nu m-am mai putut bucura. Cel puţin nu în proximitatea acelui prezent.

– Aşadar, când ai fugit de la faţa locului ai lăsat urme. Bijuteriile mele. O pereche de cercei şi un pandantiv. Nu-ţi port pică. Dacă nu le scăpai, femeia nu le-ar fi luat, iar tu ai fi fost spânzurat pentru omor, dar până au dat de tine au mers la ea. La mine au venit după ce te-au arestat. Până la urmă, cineva te-a zărit. Se mai întâmplă. În lunile în care am stat liniştit am căutat locuri care mai de care mai ascunse să-mi adăpostesc cutia cu bijuterii. Doar reprezenta instrumentul incriminatoriu. Băiete, să nu te uiţi urât la mine, căci m-am căpătat şi eu cu o porţie zdravănă de bătăi şi lovituri. Dacă nu-mi creşteam barba încă puteai să vezi urmele violenţei lor. În fine, ce a fost a fost. I-am făcut să mă creadă că femeia a fost de vină, că am auzit-o complotând cu alta damă, la Foccalé şi că urma să-l omoare pe Ludovico după ce l-ar fi satisfăcut, iar tu ai intrat peste ei când el era deja mort. Nu ţi-ai dat seama de cele petrecute în întuneric şi după ce ai smuls cutia din mâinile femeii nu te-ai mai uitat înapoi. O altă parte bună este că nu le-ai dat mai multe, deşi sunt mâhnit să aflu că numele meu ţi-a scăpat printre buze. Aşadar, voi concluziona prin a spune că acum suntem chit. Să-ţi iei adio de la visul tău imposibil. Nu vei ajunge gondolier, nici în viaţa asta, nici în cealaltă. O să ai timp să contempli asupra zilelor tale mizerabile şi disperate în anii următori. Cinci ţi-au dat, cu indulgenţă. Mi-ai putea mulţumi să ştii. Mmm, bine. Rămas bun. Pfui, chiar şi iarna, pute aici.

Fabrizio avea dreptate. Am avut timp să mă gândesc la faptele mele. Am nădăjduit, mai mult, că viaţa mea nu se putea rezuma doar la atât, la o faptă pedepsită prea aspru şi la nişte minciuni menite pentru a proteja. Chiar şi în cel mai întunecat colţ al celulei, o fărâmă mototolită de speranţă stătea ascunsă aşteptând să iasă la lumină. Din păcate fărâma rămăse în colţul ei, iar tragicul ce sunase cu un dangăt trist între pereţii pozziului, mai ceva ca atunci când aflasem despre tata şi despre soarta mea, venise ca un vânt rece coborât dinspre Alpi.

Unica vizită a mamei mele îngăduită cu chiu cu vai de consiliu şi aprobată de mâna bolnavă a dogelui a fost de ajuns pentru ea, să fiu văzut, aşa cum probabil era normal. Necinstit, slab şi obosit, nespălat şi cu părul crescut ca şi când m-aş fi pierdut prin pădurile dese ale Boemiei, un fiu diferit de cel dinainte. Printre barele uşii grele mi-a spus parcă cu limbă de moarte să nu mă mai întorc acasă. Îşi pierduse întreaga familie, iar întoarcerea mea ar fi însemnat pentru ea amintirea unei vieţi cândva plăcute şi liniştite.

Murisem aşadar în închisoarea de la parterul Palatului Ducal. Nu pot însă să nu zâmbesc când scriu aceste cuvinte şi să povestesc cu entuziasm următoarele. Deşi n-am suferit o moarte fizică, spiritual am fost îngropat şi apoi adus la viaţa în straie noi.

La fix un an de la moartea lui Girolamo Priuli, pe patru noiembrie, am primit binecuvântarea noului doge şi a bisericii că mă pot întoarce ca om pe străzile oraşului. Am păşit astfel, fără un ban şi haine decente pe uşa pozziului şi în mai puţin de două sute de paşi am urcat scara cenzorilor şi porţiunea din încăperea-hol care avea pictatată pe pereţi portretele sobre ale vechilor dogi ce priveau, departe, spre măruntaiele Palatului. Imediat în dreapta se afla o arcadă măreaţă ce dădea spre Puntea Suspinelor care unea San Marco şi Castello peste canalul Canonicilor. Pe cât de elegantă era tunelul din marmură albă, văzută de afară, pe atât de mohorâtă era pe dinăuntru. De altfel, construcţia a fost gândită astfel încât lumina să se reflecte de pe faţada albă a punţii pentru ai ascunde pe cei care-şi primeau sentinţa. Ultima privelişte pe care criminalii o vedeau printre barele de piatră era lungul canalului şi frânturi din casele trainice, tolănite pe malurile apei la nord şi vârful ascuţit al bazilicii San Giorgio Maggiore la sud. Mai mult, de când am fost închis, noul corp al închisorii fusese finalizat. Subsolul Palatului devenise neîncăpător. Imediat după ce am trecut pe malul celălalt, am coborât pe o scară îngustă care mă scotea pe o uşă dosnică în curtea bisericii Sfintei Scolastica.

Chiar şi la aceea oră a amiezii vremea de afară nu era prielnică. Totuşi, ce puteam face? Acasă nu mă puteam duce să mă ascund de frigul toamnei târzii, iar foamea mă chinuia amarnic. În schimb am luat-o la pas pe străzile urbei ţinând aproape scurgerile line ale canalelor în speranţa că, în noaptea aceea, aveam să-mi pun capul pe treptele unei bazilici sau ale unei case oarecare, încheindu-mi astfel socotelile cu lumea celor mai puţini drepţi.

Soarele apuse devreme, iar eu îmi pierdusem de mult orientarea. Probabil mă aflam pe o stradă cunoscută. Nu am habar. Picioarele-mi cedaseră lăsându-mă cu capul atârnat peste marginea unui canal.

Aşteptând binemeritatul sfârşit, sunetul delicat al unei padele împingând apa părea că se apropie. Cred că am adormit pentru cateva minute, căci atunci când am deschis ochii mă aflam într-o gondolă. În faţa rissoului, un bărbat zvelt îmbrăcat în negru vâslea netulburat. De unde mi-am dat seama că era îmbrăcat sobru? Chiar şi la acea oră când soarele nu-mi mai era de nici un folos, ar fi trebuit să găsesc urme de ţesătura albă pe piept sau pe mâneci sau chiar pe cap. Dar bărbatul nu părea a se fi conformat vestimentaţiei tradiţionale. În schimb părea că poartă un caftan negru, pantaloni negri, iar pe umeri îi atârna o pelerină la fel de neagră ce se continua cu o glugă care-i ascundea trăsăturile faciale. Sincer să fiu, am crezut că am murit şi un luntraş al Renaşterii m-a luat pentru a mă duce în infern. Sau aşa crezusem.

M-am aşezat mai bine, opus lui pentru al privi. L-am întrebat unde mă duce. Nu mi-a răspuns. Nu ştiu unde am găsit puterea de a pălăvrăgi despre inegalitatea sorţii şi despre viaţa mea lipsită de speranţă, dar am făcut-o. Când a auzit cuvântul magic, speranţă, gondolierul s-a oprit din vâslit. Şi-a scos vâsla din apă şi s-a apropiat de mine. Acum ne priveam sau încercam. Întunericul era prea dens pentru a desluşi ceva. Bărbatul şi-a suflecat mânecile şi şi-a dat gluga jos. Chipul îi părea obişnuit, simplu, cine ştie… Haite de câini îmi urlau în stomac, ochii îmi jucau feste de la foame, iar frigul mă înghiontea încât nu mai puteam gândi limpede. Chiar şi aşa, cuvintele lui îmi rămaseră întipărite în minte.

– Eşti disperat, zise. Îţi cauţi sensul de multă vreme, bag seamă. Ai şi plătit pentru a ajunge aici. E bine. Este doar începutul.

– Poate, am zis nepăsător. M-am încrezut în cineva, tot gondolier şi uite unde m-a dus. Nu sunt interesat de ceea ce vinzi.

– Dar n-am spus că vând ceva. Pot doar să-ţi arăt drumul. Doar sunt gondolier.

– Nu te-am mai văzut.

– Sunt…, special. Ca tine am aspirat la această viaţă. Mi-a mers bine. Ţie, ar putea.

– Eşti ca mine? Criminal, fiu nedorit, naiv? Cum ai reuşit?

– Pot să-ţi arăt.

– Ufff, mi-e greu să mă gândesc la viitor când în prezent sunt aşa de amărât. Am mâinile îngheţate şi maţele mă rod. N-am mai simţit focul vetrei de multă vreme, iar gustul mâncării calde îmi pluteşte în amintiri. Ajută-mă, apoi mai vorbim.

– Bine, apoi vorbim.

Am închis ochii din nou, am aţipit, nu mult. Când i-am deschis o vatră dogorea puternic, iar eu stăteam pe un scaun în capul unei mese încărcate până la refuz cu peşte, fazan, purcel de lapte şi fructe de pădure. Oare când avusese timp să le prepare? Nedumerirea-mi fusese izgonită de foamea care latră animalic. Am apucat tacâmurile şi m-am servit. De abia când am terminat şi eram plin, bărbatul care mă salvase intrase în cameră şi se aşeză în capătul celălalt al mesei fredonând o melodie veselă. Îmi aducea aminte de atmosfera festivă a carnavalelor. El încă purta mantia neagră şi gluga peste cap. O privelişte care nu aducea a sărbătoare.

De-abia acum începusem să-mi revin. În frenezia mea de om flămând şi necăjit nu băgasem de seamă picturile, divanul din catifea, scaunele ornate, bustul Afroditei ori draperiile groase. Mă aflam în casa unui om avut, fără doar şi poate.

Am întrebat unde mă aflam. Bărbatul se opri din fredonat şi cu o voce ce inspira un zâmbet ascuns de umbra impenetrabilă a glugii mi-a răspuns cu altă întrebare.

– Cum a fost masa?

– Bună. M-ai cinstit mai ceva ca pe un prinţ. Şi focul ăsta, tare mai dogoreşte. Te trage la somn, ce mai. Mmm, ce bine mi-ar prinde un somn lung într-un pat normal.

– Ai să-ţi primeşti somnul, dar acum ascultă-mă cu atenţie. Nu am să mă repet. Mâine dimineaţă când te vei trezi vei merge în piaţă şi vei cumpăra mahlab şi cardamon. Mă vei găsi pe un canal din San Paolo. Te aştept mâine seară şi nu uita să te speli. Baia e pe stânga când ieşi pe hol.

– De ce…, au fost ultimele mele cuvinte înainte că bărbatul să mă lase în voia focului din vatră şi a cărnii care-mi ţinea de foame.

Nimic, nimic nu a mai contat în seara aceea, nici că gondolierul apărea şi dispărea doar atunci când eram treaz, nici că divanul din spatele meu pe care am rămas întins până dimineaţă era prea îngust şi incomod.

* * *

Nu ştiu ce oră era atunci când m-am trezit. Draperiile groase şterseră orice urmă a noii zi. Cu dificultate m-am ridicat în şezut şi m-am pus pe marginea divanului cu capul proptit în mâini, apoi m-am îndreptat spre ferestre. Pentru câteva secunde am fost orbit de lumina aprigă a dimineţii, dar lesne de înţeles mi-am revenit şi m-am uitat prin cameră. M-am apropiat de uşă şi am ieşit. Un hol se profila la dreapta şi la stânga.

Baia, mi-am spus. Gondolierul spusese ceva de o baie. Alte trei uşi dădeau în hol. Am intrat pe cea din stânga, aflată în capăt. Acolo era. O cadă din lemn încăpătoare trona în mijlocul ei. Un ceaun plin cu apă stătea agăţat deasupra lemnelor din vatră. Le-am aprins. Când apa se încălzi îndeajuns am umplut cada cu o găleată ce părea folosită de foarte multă vreme.

Nu ştiu cât timp trecuse. Cei drept am stat peste măsura unei persoane care era obişnuită cu o asemenea comoditate. Ispitit de căldura care mă înconjura, mi-am amintit parcă trăsnit de ceea ce trebuia să fac în ziua respectivă.

– Cardamon, am şoptit. Şi unde naiba să plec cu hainele astea?

Am ridicat la nas cârpele de pe jos, căci nu aveam cum să le numesc altfel.

Cumva panicat şi în acelaşi timp nedumerit de consecinţele incerte la care aş fi fost supus dacă nu mi-aş fi îndeplinit datoria faţă de salvatorul meu, am ieşit din cadă şi am început să caut o bucată de pânză. În zadar. Apa mi se usuca pe piele. Din îmbrăţişarea caldă a băii, începuse să mi se făcă frig.

Soluţia nu era la mine, mai de grabă se afla pe hol.

Un ciocănit ca începutul unei melodii ritmate şi vesele se auzi din cealaltă parte a uşii. Trebuia să fie salvatorul meu, cine altcineva. M-am înşelat. Prin crăpătură uşii o droaie de oameni îmbrăcaţi ca nişte servitori îmi zâmbeau primitor. Prima persoană care îmi apăruse în faţa ochilor era o femeie nu prea corpolentă, dar nici subţire la mijloc, care mă salutase de parcă mă cunoştea şi de parcă avea să-mi dea un raport destul de important.

– Ce bine că v-aţi trezit! zise ea. Sper că vă simţiţi mai bine acum că v-aţi îmbăiat. V-am adus ceva cu care să vă uscaţi. Peştiman mai bun nu găsiţi. Meşteşugarii din Bursa ştiu ce fac. Ah, de n-ar fi atâta râcă între noi şi turci am face lucruri măreţe, aşa-i?

– Cu siguranţă! Da! Aşa-i! grăiră cei din spatele ei aprobator.

– Să vă ştergeţi bine, continuă ea. A, era să uit, doriţi ceva de mâncare?

– Da, am spus mai mult stânjenit. Mă grăbesc.

– Cu siguranţă. Dacă nu vă supăraţi, Luca e bărbier. Vă poate aranja până pregătim masa, apoi vă puteţi face cele trebuincioase. Stăpânul vă aşteaptă.

– Ştiu. Atunci, aşa să fie. Daţi-mi un moment.

– Desigur.

Ce om straniu, mi-am spus. Mă salvează, mă cinsteşte, îmi dă de treabă şi acum mă cinsteşte din nou. Orice ar fi fost, nu aveam ce spune împotriva lui. Îi eram îndatorat.

După ce m-am uscat şi m-am acoperit cu prosopul, l-am primit pe bărbier. Ducea pe mâini o tavă, iar pe tavă un ştergar, iar pe ştergar păreau a fi instrumentele de tortură ale unui torţionar dibaci. Probabil că Luca se specializase doar pe bărbierit, lăsând arta chirurgiei în trecut, căci tare mult mai vorbea despre cât de frumoasă este o faţa curată şi cât de delicate sunt trăsăturile umane, chiar şi cele ale unui bărbat atunci când îl dezbraci de armura aspră a firelor păr. Şi nu doar de barbă m-a scăpat. Mi-a tuns părul şi m-a făcut ca nou.

Apoi, colac peste pupăză, în cel mai frumos mod posibil, un alt bărbat intră în baie şi-mi lăsă un coş cu haine noi.

– De la stăpân, zise.

Rămas singur, mi-am luat timpul necesar.

Când m-am întors în camera de zi în care adormisem cu o seară în urmă, pe masă mă aşteptau feluri elegante de mâncare, colorate şi apetisante. La cât de multă mâncare era, cu siguranţă servitorii se sculaseră cu noaptea în cap şi pregătiseră bucatele la bucătăria de la parter.

– Aşezaţi-vă în capul mesei, m-a invitat femeia care-mi dăduse anterior peştimanul. Să nu vă grăbiţi, strângem la final.

Pe cât de îmbelşugată era masa, pe atât de puţin timp îmi luase să mă ghiftuiesc. Dădusem pe gât cupa cu vin şi mă făcusem comod, picior peste picior. Servitorii începuseră să strângă. Femeia era gata să plece şi ea, când am rugat-o să rămână. Ceilalţi se opriră odată cu ea. Am întrebat-o care era funcţia ei, ce rol juca. Felul cum îmi vorbise părea o mixtură de teatralitate şi totodată superioritate ca al unui căpitan de galeră ce avea jovialitatea unei fecioare provenite dintr-o familie bogată.

– Sunt aici să servesc, mi-a spus ea. Vorbesc în numele tuturor şi spun că am fost aduşi să vă facem pe plac.

– Bag seama că binefăcătorul meu s-a priceput în a-şi drămui averile. Face pe gondolierul pe timp seară şi ziua, cine ştie ce socoteli învârte. Mă înclin.

– Toţi suntem recunoscători, dar nu sunt sigură în privinţa cărei persoane faceţi referire?

– Mai este şi secretos, am zis zâmbind. Prea bine. Vreau să ştiu dacă mă poţi ajuta.

– Spuneţi.

– Stăpânul tău, m-a rugat să-i aduc cardamon şi…, mmm, parcă a mai zis ceva.

– A, mahlab. Ştiu, ne-a instruit să vă amintim în cazul în care uitaţi.

– De unde mai exact?

– E doar un singur magazin care vinde asemenea produse în San Paolo. Faţada, dacă nu mă înşeală memoria, este vopsită purpuriu. Treabă scumpă prăvălia. Să-ţi permiţi pigment pentru vopseluri şi să imporţi produse exotice, nu-i de colo.

– Îţi mulţumesc.

Femeia făcuse un gest scurt din cap şi cât ai clipi, ceilalţi servitori porniră din loc. Chiar atunci, când mă pregăteam să plec, am fost izbit de cel mai important aspect al întreprinderii mele din ziua respectivă. M-am adresat din nou femeii, iar ea, sperând să fi încheiat cu mine a rămas preţ de o secundă mută ca urmare a logicii care, în orele ce trecuseră, fermentase în lăuntrul meu fără să bag de seamă, până în acel moment. Întrebarea a fost simplă.

– Cu ce bani?

– Scuze? a şoptit în final.

– Trebuie să iau acele bunuri, dar cu ce bani? N-am văzut nici un sfanţ, nici o monedă lăsată pe masă. Negustorul acelor condimente ştie de venirea mea? A primit suma înainte, iar eu trebuie doar să mă prezint? Binefăcătorul meu nu mi-a dat multe instrucţiuni, dar acum, parcă îmi aduc mai bine aminte. Şi zic că nu mi-a lăsat nici un ban. Ştii ceva?

Femeia se uită în jur căutând parcă un răspuns. Privi în jos, apoi luminată parcă de toată intriga care se formase în jurul situaţiei scormoni prin buzunare şi-mi întinse un săculeţ plin cu arginţi.

– Deci ştiai?

– Nu e chiar aşa. Adică, da, ştiam. Dar a trebuit să aştept.

– Pentru? Cât timp a trecut? Ar trebui să mă grăbesc.

– Probabil este trecut de ora patru, spuse un bărbat aşezat lângă uşă.

– O lăsăm pe altă dată. Daţi-mi o haină mai groasă şi să nu uitaţi să faceţi curat aşa cum aţi promis. Nu pentru mine, dar dacă stăpânul vostru va veni în vizită, nu cred că ar fi mulţumit cu dezordinea de aici.

– Desigur.

* * *

Seara se apropia cu paşi siguri. Era la o aruncătură de băţ, iar eu de abia trecusem canalul spre San Paolo. Tot ce aveam în minte în timp ce îmi croiam drumul printre labirintul de case ale cartierului erau doar trei cuvinte: mahlab, cardamon, purpuriu. Atât.

Strada pe care se afla prăvălia era luminată slab de lampioanele care atârnau sub balcoanele caselor. Într-adevăr, faţada ei părea a fi purpurie, însă cum soarele de noiembrie pălea sub orizont, iar felinarele erau prea răzleţe, tot ce puteam vedea era un magazin vopsit într-un albastru închis.

Intrasem. O lume nouă, splendidă şi parfumată mă luase pe nepregătite.

Inspirând adânc pe nări am simţit coloratura aromelor specifice. Parea că Orientul însuşi păşise cu pantofii lui de piele în mica prăvălie veneţiană. Locul aducea aievea cortului unui sultan: colorat şi opulent, limitat însă de dimensiunile mai puţin generoase ale încăperii. Un deliciu al simţurilor, în orice caz.

Fusesem readus cu picioarele pe pământ atunci când proprietarul magazinului, un om tras la faţă, apăruse în faţa mea urcând scările unui beci situat în spatele tejghelei. Bărbatul proaspăt ras nu părea a fi un veneţian oarecare. Broderiile tunicii sale erau orientale. Nu mai zic de tot aurul încolăcit în jurul degetelor.

– Cu ce vă pot ajuta? mi se adresă.

– Doresc să cumpăr cardamon şi mahlab, am răspuns fără ezitare.

– Cat doriţi?

Întrebarea lui, recunosc, mă luase prin surprindere. Ştiam ce să cumpăr, dar din nou, lipsa informaţiilor deveniseră o problemă.

– Cat îmi puteţi da de banii ăştia? l-am întrebat dându-i punga cu arginţi.

– Destul pentru a mulţumi toţi oamenii unui bal mascat, de cel puţin trei ori.

– Atunci daţi-mi mai puţin. Să mulţumească oamenii unui singur bal.

– Aşa să fie, iar bărbatul îşi luă partea şi începuse să cântărească produsele.

– Mai să fie, am zis, v-a costat ceva tot ce este aici.

– Când ai relaţii, te poţi căpăta la un preţ mai ieftin.

– Aş fi vrut să am şi eu asemenea relaţii, nu vă mint.

– Nu este uşor. Trebuie să ai intenţii bune, să nu pari că vrei să profiţi de ceilalţi şi poate atunci, cu multă milă şi umilinţă ai putea crea un lanţ profitabil între cei ce vând şi cei ce cumpără.

– Mărfurile sunt aduse chiar din Orient?

– De pe toată întinderea Imperiul Otoman, chiar şi din îndepărtata Asie. Tot ce vrei, dacă îţi permiţi, găseşti la mine. Aşa, asta e tot ce mi-ai cerut.

– Atât? am întrebat privind cutiuţa de bronz ce avea un despărţitor pe mijloc care separa cele două condimente. Nu sunt cunoscător şi până astăzi nu am ştiut cum arată ele. Sunt aşa scumpe?

– Mmm, mormăi bărbatul, am crezut că ştii câte ceva. Probabil că nu ţi le permiţi şi te-a trimis cineva să le cumperi sau ai furat banii şi doreşti să îi investeşti în vreun fel?

– Uite, nu vreau să fac tărăboi. Recunosc, am fost întemniţat. Ieri am fost eliberat. Tot ieri am crezut că am să mor, dar cumva am fost salvat, iar cel care mi-a întins o mână m-a trimis aici. Poţi crede ce vrei despre mine. Nu mă afectează deloc, atâta timp cât nu sunt acuzat pe nedrept. Dă-mi condimentele şi am să plec.

Bărbatul îşi trase un scaun. De sub o pătură roşiatică ornată cu flori albe scoase o narghilea. Aprinse opiul din ea şi trase adânc în piept. M-a întrebat dacă vreau. Neştiind ce naiba aveam în faţă, am refuzat.

– Fie, zise el scoţând din buzunarul hainei o căciulă frumos colorată cusută cu filigran de aur pe care şi-o puse pe cap.

– Nu eşti…, nu eşti veneţian?

– Sunt şi nu sunt. Fraţii tăi mă văd ca pe unul de-al lor, totuşi rădăcinile mele se întind adânc în nisipul Orientului. Aici, cei care-mi trec pragul mă strigă Albrutio Cellini, acasă sunt Abd al-Aziz al-Amin. Din momentul ăsta, îmi pun speranţa în tine ca lucrurile să rămână aşa cum au fost şi până acum. Cu această speranţă vine şi privilegiul de a mă striga cum doreşti. Accepţi?

– Accept, am răspuns fără ezitare.

Am luat cutiuţa şi fără a privi înapoi, am ieşit în căutarea gondolierului pe straduţele flancate de lumina lampadarelor şi canalele sinuoase ale Veneţiei.

* * *

Probabil că oamenii cinau deja la acea oră, adăpostiţi de vânt şi răcoare. Vedeam lumânări aprinse, lămpaşe arzând, voci jucăuşe pe unde mai găseam un geam care nu era zăbrelit de vreo perdea sau care era întredeschis. Oamenii păreau veseli şi prezenţi în micile lor lumi şi în acelaşi timp ignoranţi de treburile tainice petrecute la lăsarea întunericului. În fine, perspectiva generală a fiecăruia diferă. Felul cum se raportează un tâlhar la viaţa de noapte e într-adevăr diferită de perspectiva unui profesor sau a unui magistrat, deşi, în linii mari, toţi au habar despre cei care se vântură seara pe străzile Veneţiei.

San Paolo aşa cum bine se ştie este un cartier mic, în comparaţie cu Cannaregio sau Castello, iar canalele nu-i sunt numeroase. De altfel logica m-a împins, aşa cum a făcut-o întreaga zi, să nu-l caut pe gondolier pe Marele Canal. Locaţia nu se potrivea cu atmosfera misterioasă cu care m-a obişnuit.

L-am găsit mai la vest. Mă aştepta învăluit în mantia-i neagră la adăpostul pereţilor înalţi ai unei tâmplarii conduse de nişte meşteri francezi şi ai unei marochinării deţinute de o familie de pielari cu rădăcini adânci şi istoria oraşului.

Am urcat în gondolă fără să tulbur apele canalului şi m-am aşezat în faţa lui. I-am întins cutia din bronz, iar el a luat-o atingându-mi vârful degetelor cu ale sale. Mi-am retras numaidecât mâinile, ca şi când o teamă iraţională mi s-ar fi strecurat de-a lungul încheieturilor până sub haine. Pot să jur că gondolierul avea degetele anormal de reci, chiar şi pentru acea oră târzie de noiembrie.

Deschise capacul şi puse cutia lângă el. Nu ştiu de ce, dar tind să cred că în adâncul sufletului lui părea oarecum surprins de felul cum decurseră lucrurile în ziua respectivă.

– Felicitări, a spus.

– V-am adus ce mi-aţi cerut.

– Ţinând cont de cât de obosit erai aseară, nu aş fi crezut că vei ajunge la timp, dară-mi-te că te vei descurca fără nici un ban.

– Probabil că aş fi întârziat dacă aş mai fi zăbovit în baie sau dacă m-aş fi ospătat lacom. Dar da, nu am văzut nici un ban pe masă. Servitoarea…, nu i-am reţinut numele, mi-a dat o pungă cu arginţi. O ţinea ascunsă. Nu vreau să escaladez problema, dar cred voia să-i păstreze.

– Tot ce-i posibil.

– Sau dacă mă gândesc mai bine, tărăşenia a avut de la început un scop. Să nu ştiu cum arată magazinul lui Albrutio şi să nu primesc nici un ban. A fost o încercare? Spune-mi!

– Ba bine că nu. Am găsit mulţi oameni aflaţi la ananghie. Nu eşti primul şi cu siguranţă nu vei fi nici ultimul. În timp am învăţat cum să cern neghina de grânele bune. Azi mi-ai demonstrat aşteptările. Ai întrebat-o pe Gina unde se află magazinul, iar ea ţi-a răspuns. Nu aveai nici un ban, iar ea nu avea să ţii dea de bună voie fiindcă aşa am instruit-o, dar până la urmă i-ai căpătat. Alţii ar fi abordat situaţia cu totul diferit. Ar fi ieşit pe uşă şi ar fi căutat bine mersi. Noaptea s-ar fi preschimbat în zi, iar eu aş fi fost dezamăgit, amarnic. Dar cu tine nu s-a întâmplat aşa. Mă aflu în posesia condimentelor, iar miezul nopţii este încă departe. Ar trebui să fii mândru de tine.

Până astăzi când scriu aceste cuvinte, încerc să-mi păstrez calmul. Atunci nu i-am mulţumit, decât cu o înclinare a capului. Ar fi meritat mai mult. Când eram gata să îl întreb dacă mi-am încheiat datoria, mi-am adus aminte de restul banilor necheltuiţi. I-am întins punga şi ce să vezi, gondolierul refuză.

– Ţi-ai câştigat pâinea, zise el. De-acum te pot numi frate.

De la piept scoase o hârtie semnată şi aprobată de mai marii oraşului în care spuneau că eram eligibil de a practica navigaţia pe canalele Veneţiei. Fusesem uns cu titlul de gondolier. Ochii mei nu puteau desluşi toate cuvintele, dar atât cât am putut citi mi-a fost de-ajuns.

– Ştii drumul spre casă? m-a întrebat.

– Da, i-am răspuns cu gura uscată.

– Bine. Dimineaţă când te vei trezi îţi vei găsi gondola, aşteptându-te.

– O, Doamne!

– Nu-l implica pe Dumnezeu în treburile noastre. Dacă îţi întindea o mână nu te-aş mai fi găsit, aproape mort, pe caldarâm. Nu te-a salvat. Eu am facut-o. Acum, servitorii sunt ai tăi, casa e a ta. Două lucruri mai vreau de la tine.

– Orice, orice!

– Nu mă interesează cum îţi vei duce viaţă. Care-ţi vor fi poftele şi de ce capricii o să suferi, însă trebuie să ştii că ori cât de mult ţi-ai dori, nu ai voie să ieşi cu gondola în timpul zilei. Doar noaptea, mereu noaptea. Acum că ai intrat în breaslă, vei transporta fel şi fel de oameni. Nu vei refuza pe nici unul, fie el amărât, rege sau criminal, prieten sau duşman. Îţi vei face datoria de gondolier, îţi vei lua banii şi îţi vei vedea de drum. Tu decizi până când lucrezi. Dacă meseria asta va fi prea mult pentru tine îi vei spune Ginei, iar ea îmi va spune mie, apoi vedem. Este destul de clar până acum?

– Da.

– Al doilea lucru, din păcate, nu am cum să ţi-l spun, deşi este cel mai important.

– De ce nu?

– Nu am cum. Asta îl face valoros. De-acum în colo, până la finalul zilelor tale ai datoria solemnă să-ţi dai seama care este acest lucru şi ce trebuie să faci.

– Altfel? am îndrăznit să întreb.

– Cred că ne vom opri aici. Baftă băiete şi dă-te jos din gondola mea.

Acelea au fost ultimele pe care le-am auzit de la gondolier. Până în prezent nu l-am deranjat. Ah, dacă aş fi avut mai mult timp sau dacă aş fi intuit cum va fi… Am vrut să văd cât sunt de capabil, cât pot duce ca membru al unei bresle vechi şi mândre, dar din păcate minunata lume a nopţii m-a înghiţit cu totul. Mi-am văzut de ale mele, conform regulilor impuse. De aici până la final îmi voi descrie restul anilor, aşa cum pot şi cum ştiu, fără a părea alt om ca cel de la început. Sper doar ca cerneala să nu se termine ori trupul să mă lase la nevoie.

* * *

Nu-am ieşit din spusele gondolierului. În timpul zilei am reuşit să pun pe picioare bazele unui afaceri cu negoţ de produse pentru toate gusturile. Unii ar fi pornit cu peşte sau legume, frânghii sau oale. Astfel de obiecte au urmat mai apoi. Eu însă îl aveam pe Albrutio, iar el avea mirodenii. I-am propus să-mi împrumute cantităţi rezonabile de condimente şi alte rarităţi pentru a le vinde. La început a fost circumspect. Îi surâse însă ideea de a-i creşte profitul, dar cererea era limitată. Nu mulţi îşi permiteau bucăţi din Orient, la fel cum mulţi nu ştiau de existenţa magazinului său. Banii nu aveau să-i revină, căci îmi venise ideea de a deschide o prăvălie mai mare, poate mai populară. Voiam să iau totul de la început, dar nu voiam să creadă doream să-l trag în piept.

După discuţii lungi, arabul-veneţian bătu palma. Ce nu ştia el era că pentru a deschide o prăvălie care să atragă o parte mai mare a păturii sociale, a trebuit să îi vând preţioasele condimente la preţuri mai mici. Nu m-am mai ostenit să-i spun adevărul.

Am ieşit pe străzi şi în pieţe şi am început să vând. Nu am fost singur. Personalul încredinţat de gondolier m-a ajutat enorm. Din Dorsoduro până în Castello şi din Cannaregio până în San Marco am vândut chimen, cardamon, nucşoară, sumac, schinduf, piper şi mahlab.

Când am strâns destui bani am cumpărat o casă mult mai spaţioasă ca magazinul în care îşi ţinea Albrutio marfa. Uşa de la intrare a fost vopsită în roşu, tocul şi plantele orientale ornamentale au fost pictate în galben, faţada în culoarea nisipului, iar pe unicul pervaz generos care dădea în stradă am pus câţiva cactuşi şi o orhidee. Asta s-a întâmplat mult mai târziu când începusem deja să facem profit. Am păstrat atmosfera arăbească prin covoare şi ornamente, mai puţine însă ca în prăvălia lui Albrutio.

L-am invitat să vadă unde i se va vinde marfa şi unde aveam să facem profit, dar spre surprinderea mea refuză. Scuza lui a fost aceea că s-ar fi putut îndrăgosti de noua locaţie, uitând prăvălia sa. Nu l-am crezut şi nici nu l-am mai invitat după aceea. În schimb, atunci când aveam de discutat viitorul afacerii şi cum ne-am mai putea extinde, îl vizitam întotdeauna acolo unde ne-am întâlnit prima dată. Mai mult, am decis ca vechiul loc, deşi nu-i plăcea să fie numit astfel, să devină loc de depozitare pentru ceea ce vindeam. Distanţa dintre cele două magazine nu era una neglijabilă, iar în cazul unui spargeri am fi avut de suferit. Eu mai puţin, doar nu mă chinuisem să fac rost de mirodenii din nu ştiu ce colţ al lumii, însă Albrutio…, nici nu mă pot gândi. Arabul îmi zâmbi şi-mi spuse să nu mă mai gândesc la necazuri, doar ce le lăsasem în urmă. A sugerat ca marfa să fie mutată în prăvălia nouă doar ziua şi oricine ar fi intrat în vechiul, scuze, primul magazin, el ar fi fost acolo să-i întâmpine şi să-i ghideze spre noua locaţie unde l-am pus ca vânzător pe Giordano, unul dintre oamenii gondolierului. Până să vândă condimente, Giordano ajuta în bucătărie.

După ce afacerea cu mirodenii a dat roade am adus oameni noi, apoi am trecut şi la obiecte mai puţin costisitoare: haine, frânghii, oale, cele menţionate anterior. Toate acestea se întâmplau pe timp de zi. La început a fost mai greu, fiindcă treaba mea se continua şi după apusul soarelui.

În prima seară când am ieşit pe ape nu luasem pe nimeni în barcă. Nici măcar un amant care să fugă de soţul unei soţii infidele, ori călugări care să-şi ducă afacerile neştiute pe timp de noapte. Nu, în prima seară a fost linişte şi frig.

În a doua seară cineva se suise în gondolă. Nu era târziu în noapte, căci soarele apuse devreme, totuşi un vânt răcoros se strecurase printre case plutind deasupra canalelor ca un şarpe cu aripi invizibile.

Bărbatul care urcase părea a fi un negustor sau se îmbrăca asemeni unuia. L-am întrebat unde merge. Cu o voce răguşită mi-a răspuns:

– La Tribunale.

Deci în San Marco, mi-am spus, însă când i-am propus traseul pentru a ajunge acolo, bărbatul mă privi ciudat. Simţea că nu aveam habar despre însemnătatea acelui cuvânt şi ca să fie sigur, plusă.

– La întrunire.

– Nu ştiu despre ce vorbiţi, am răspuns fără a mai părea cunoscător.

– Cum nu ştii? Ia stai aşa.

Se uită la mine încercând să-mi întrezărească faţa folosindu-se de felinarul pe care-l ţinea în mână. Începusem să am dubii în ceea ce priveşte meseria pe care am râvnit-o atâta vreme. Gândul că gondolierul care mă unse în această poziţie îmi dăduse un document fals şi care, pe deasupra, uitase să menţioneze despre volatilitatea spiritului uman, îmi dădea fiori.

Negustorul mă mirosise, ca un câine de vânătoare în căutarea vânatului. Lăsă felinarul jos.

– Eşti nou? mă întrebase.

– Da, am răspuns încercând să pornesc barca din loc.

– Din ce familie? Îi ştiu pe toţi şi ei mă ştiu fiindcă plătesc puţin mai bine pentru a nu divulga secretele mele. Când spun „la întrunire“ ştiu unde să mă lase, dar tu? Mă plimb pe canelele astea de multă, multă vreme şi recunosc că nu-mi aduc aminte de tine. Ai?

De-acum pluteam pe canal. Nu aveam cale de scăpare. În momentul acela tot ce puteam face era să îndur inchiziţia neplanificată şi să încerc să scap de ea, în cel mai politicos mod posibil.

– Domnule, am zis, nu vreau să par indiscret, dar aşa vă este firea când daţi nas în nas cu altă persoană care nu vă este cunoscută? Îi vorbiţi până nu se mai poate concentra la ce are de făcut sau îl luaţi la întrebări?

– Ce-ai zis? Mi te zvârcoleşti în cârlig, peştişor? Te-am prins pe nepusă masă? Greşesc cumva când presupun că nu vii dintr-o familie demnă de această meserie sau anii trăiţi pe acest pământ mi-au dat peste cap judecata?

– Dacă vă ofer o dovadă a dreptului meu, mă veţi vedea cu alţi de ochi?

– Ce zici acolo?

Am ridicat o trapă mică din spatele meu care ascundea un lăcaş căptuşit cu piele. Din el scosesem documentul care mă legitimiza. Sub lumina lămpaşului, bărbatul citi cele scrise. Chipul i se contorsionă, arătând o serie de trăiri care mai de care mai autentice. Un icnet înăbuşit repede încheie spectacolul atunci când ochii îi căzură pe semnăturile dogelui, ale reprezentanţilor bisericii şi pe sigiliul ducal reliefat pe un cerc de ceară roşie.

– Am înţeles, fură primele cuvinte ale negustorului după ce citi documentul. În aval o iei la dreapta.

Drumul până la locul unde voia să coboare păru unul lung. La destinaţie îmi urase seară plăcută, în silă mai mult şi cu intenţie uită să plătească. Îl oprisem cu padela, apoi i-am întins mâna. Se căută de câteva monede, mi le puse nemulţumit în palmă şi sări din gondolă fără să mai spună ceva sau să privească înapoi. L-am urmărit cum se îndepărtează, dând în final colţul unei case din apropiere.

Deşi situaţia putea să degenereze, am fost mulţumit de cum decurseră lucrurile. Nu m-am simiţ agresat şi nici rău nu i-am dorit. Am avut, însă, vagul presentiment că ne vom mai întâlnim.

* * *

Au fost câteva săptămâni, în toiul iernii, când canalele au îngheţat. Simţeam cumva că îl nesocotesc pe binefăcătorul meu, dar nu aveam ce face. Când am putut ieşi din nou pe ape, norocul parcă îmi surâse din nou. Vestea despre un gondolier neobosit care ieşea numai pe înserat să-i servească pe ceilalţi se răspândise rapid.

Aveam clienţi care îşi duceau veacul şi afacerile doar la lăsarea întunericului sau cel puţin doar atât ştiam despre ei. Preoţi, călugări, negustori, amanţi, tâlhari, visători, îndrăgostiţi, oameni bogaţi, oameni mai săraci, cinstiţi şi necinstiţi, toată societatea acelor ani îmi trecuseră prin barcă. Toţi îmi plătiseră serviciile, dacă nu în bani, în ce puteau ei. Informaţiile circulau cel mai bine şi de nenumărate ori auzeau următoarele vorbe:

– Nu pot acum. O să revin, promit. Dacă nu mă crezi, mă poţi vizita la adresa asta.

Spre bucuria mea nu a trebuit să bat străzile pentru a-mi colecta banii. O situaţie în care monedele şi-au găsit calea spre buzunarul meu a decurs astfel:

– N-am acum să-ţi dau, zise bărbatul, dar dacă te ajută cumva ştiu pe cineva care îţi poate plăti, doar spune-i că escrocii nu-şi au locul în Veneţia şi că mai bine s-ar întoarce în Salerno. Cere-i să te plătească dublu. Dacă refuză, ei bine, inventează ceva.

– De unde ştii că mă voi întâlni cu el? l-am întrebat.

– Cred că a simţit că este căutat şi o să încerce să-şi facă jocurile când nu-l vede nimeni. O să aibă nevoie de transport şi cine să-l ducă dintr-un loc în altul? Eşti printre puţinii care ies afară noapte de noapte. N-ai cum să-l ratezi. E mic şi mustăcios, şi are un accent, aş zice napoletan.

În fine, întâlnirea mea cu napoletanul din Salerno a fost inevitabilă. Nu voi intra în detalii despre cum l-am convins să plătească dublu şi să plece din oraş. Va rămâne, din păcate, un subiect al bănuielilor. Timpul este preţios, iar poveşti mai sunt de spus.

Un călugăr benedictin băut până peste cap uitase că se află în compania unui necunoscut şi fără să vrea, recunoscuse că iubirea pentru un frate franciscan i-a fost zdruncinată de un băiat de profesor din Dorsoduro.

Doi fraţi, amărâţi de fel, încercaseră să constrângă şi să afle dacă ştiu unde locuiesc membrii Marelui Consiliu. Am spus că: atunci când lumea coboară din gondolă, o fac la distanţă de casele unde locuiesc. Băieţii păreau dezamăgiţi că nu au putut duce la capăt o tâlhărie care, cel mai probabil, avea să se termine în pozziul murdar pe care-l cunoscusem prea bine sau cine ştie, ştreangul din piaţa San Marco ar fi fost socotit mai potrivit în urma deliberărilor pedepsei.

Am aflat însă că nu erau la prima abatere. Un viconte şi câteva doamne mai înstărite căzură pradă vicleniei lor. N-am mai auzit nimic de ei, nici nu i-am mai văzut după aceea. Dacă am împărtăşit cele ştiute cu diverse persoane, rămâne din nou un mister. Până la urmă nu eram singurul care avea la discreţie surse nenumărate de informaţii. Aş putea spune că preoţii o duc mai bine la acest capitol.

După bani şi vorbe, bunurile încheiau lista. Cei care plăteau astfel aveau de obicei minţile înceţoşate de la alcool. Îşi cheltuiau banii pe băutură şi când voiau să fie duşi acasă realizau că n-aveau cu ce plăti. Atunci îşi ofereau inelele, pandantivele sau brăţările. Odată mi s-a oferit o tunică croită, după cum spusese bietul om, de un mare croitor din Milano. Din păcate nu-şi putea aminti numele. Să fi fost adevărat? N-am de unde şti. L-am dus până aproape de casă fără a mai exista o tranzacţie.

Printre persoanele care tranzacţionau bunuri se aflau şi dornicii de aventură. Oameni care îţi ofereau prietenia şi şansa de a participa la dineuri târzii în noapte, încheiate cu desfătări trupeşti în camere obscure. Se poate subînţelege că ideea de bun poate lua multe forme, la fel şi care mi-a fost răspunsul.

* * *

Ce am să povestesc acum nu i se datorează Primului bărbat, ci câtorva indivizi înhăitaţi, de altfel, cu el. Am să încep cu Gâscanul. Numele pe care i l-am atribuit se datorează gâtului nefiresc de lung şi al nasului proeminent şi lat, ce se asemăna oarecum ciocului păsării.

Gâscanul urcase în gondola mea în noaptea de cincisprezece iulie, la nouă luni după ce fusesem eliberat. Ţin minte ca şi cum: avea o privire ageră şi un zâmbet nefiresc. Felul cum îşi purta trupul subţire părea să aducă mai mult cu un păianjen decât cu un gâscan.

L-am întrebat unde doreşte să ajungă. Senin şi parcă dornic de conversaţie, chiar extaziat de ceea ce urma să spună, răspunse cu voce subţire, dar nu ca a unui copil:

– Te aşteaptă. La Tribunale. Te conduc eu.

Aşa cum bine ştiam, Tribunalul era un nume inventat, născocit de cei ca el, membrii ai societăţii secrete din care făcea parte pentru a nu da în vileag locaţia şi însemnătatea adunării. Îl mai auzisem, de la Primul bărbat, dar şi de la un bărbat slobod la gură care, atunci când urcase în barcă înjura ca un profan. L-am întrebat, fireşte ce-l frământă, iar el răspunse grosolan să nu mă bag, doar să urmez canalul aşa cum îmi dictează el. Nu l-am mai chestionat, dar văzând că ajung la locaţia în care l-am lăsat cu câteva luni în urmă pe Primul bărbat, am presupus că şi acesta avea treabă în acelaşi loc. I-am spus:

– Am dus pe cineva aici.

– Aşa, şi? mi-a răspuns mai mult pufnind.

– Doar atât.

– Mda, bine. Ia de aici.

Şi-mi întinse câţiva ducaţi.

La câteva săptămâni distanţă, un domn bine îmbrăcat ce aducea mai mult cu un puşti după fizionomia feţei îmi făcuse cu mâna de la distanţă. Strigă după mine să-l aştept. Ajutându-l să urce în gondolă, ţinându-l de mână, am simţit inelul mare pe care-l purta, ce avea încrustat o cruce simetrică. Hainele roşii erau asortate cu pălăria împodobită cu o pană de fazan. Părul îi atârna până la umeri. La gât purta un colier ornat cu aur şi argint şi pietre preţioase. Nu se sfia să-l ascundă.

– Unde mergem? am întrebat.

– Rio de Ca Foscari, înainte de pod.

Să fie oare…, mi-am spus. Nu am vrut să aduc în conversaţie faptul că mai lăsasem pe cineva acolo, dar păstrasem secretul pentru mine, gândindu-mă în schimb că Primul bărbat, Slobodul şi Dichisitul se cunoşteau. Am aşteptat până să intru pe Marele Canal să pot zice ceva.

– Te duci la Tribunal? Pe faţa Dichisitului se conglomeraseră mirarea şi panica.

– Da, răspunse, de unde ştii?

– Am mai făcut drumul ăsta.

– A, deci eşti un apropiat de-al vreunui membru?

– Membru?

– Da. Suntem câţiva şi ne întrunim periodic.

– Este o problemă dacă întreb ce faceţi acolo?

– Eşti de încredere sau eşti un gură spartă şi ne dai de gol? Nu, nu pot să-ţi spun.

– Este în regulă.

După un minut sau două de linişte, fără să fie întrebat ceva, Dichisitul vorbi.

– De doi ani n-am mai primit pe nimeni.

– Poftim?

– De doi ani. Eu sunt ultimul.

– Ai fost norocos, am zis fără să ştiu de ce.

– Bine zis. Ştii ceva? Dacă mă gândesc bine, nu eşti un băiat rău. Cred că te-ai integra printre noi. Am să cer să fii adus.

– Ca membru?

– Desigur! Nu am mai avut gondolieri. E şi ăsta un început. Am ajuns. Ajută-mă te rog.

Dichisitul coborî şi comparativ cu Primul bărbat se întoarse către mine.

– Eşti uşor de găsit?

– Da. Doar seara, numai seara. Unde anume, nu ştiu. Depinde pe cine iau în barcă.

– Bine.

Şi plecă.

Revin aşadar la momentul când Gâscanul urcă în gondolă. Deci ăsta este, mi-am spus înăbuşind un zâmbet discret. Voi vedea Tribunalul. Sper să fie ceva de capul lui şi al membrilor săi. Tot misterul ăsta…

Coborâserăm pe canalul Ca Foscari, înainte de pod. De acolo o luasem printre casele vechi şi după câteva cotituri ajunsesem în faţa unei clădiri care nu se distingea în vreun fel aparte de restul locuinţelor. Gâscanul bătu la uşă. Trei ciocănituri stacate urmate de două legate. Acesta era semnalul că bărbatul era cineva cunoscut.

Uşa se deschise. Prin crăpătură creată patru degete se prinseră graţios de lemn. Mai sus de degete, o jumătate de faţă centrată de un ochi mare şi alb ne privea circumspect.

– Ai venit? întrebă faţa.

– Da, spuse Gâscanul zâmbitor.

– El e?

– Da, da.

Mă aşteptam la ceva mai complex. Ceva care să întărească şi mai mult impresia mea, probabil eronată asupra existenţei unui astfel de loc. Dar nu. Înăuntru era o uşoară răcoare şi în aer plutea, şters, un miros de fum. Probabil făcuseră focul, dar nu înţelegeam de ce în luna iulie ar fi făcut cineva aşa ceva. O fi venind de la bucătărie?

Nu vedeam mare lucru. Camera în care intrasem era de fapt un vestibul prost luminat şi deloc încăpător. Urmărindu-l pe cel care ne deschisese, păşisem într-o altă încăpere. Una mai mare, spaţioasă, centrată de o masă rotundă. Pe lângă pereţi se găseau trei divane. Două alăturate, privind către lemnele recent stinse din şemineu şi altul lângă uşa pe care am intrat. O bibliotecă ocupa un întreg perete, cel opus divanului de lângă uşă. Între bibliotecă şi şemineu o scară urca la etaj. Nu se vedea nici o fereastră. Cea mai apropiată se găsea în capătul scării menţionate, înainte ca treptele să cotească la stânga către holul de deasupra noastră.

Câteva tablouri împodobeau pereţii. Erau cinci la număr. Două dintre ele şi cele mai mari reprezentau scenele unor bătălii între îngeri şi demoni. Nu-ţi dădeai seama cine ar fi putut ieşi învingător din acele încleştări. Trupurile soldaţilor ambelor tabere se contorsionau, se chirceau, sângerau şi cădeau în număr mare. Armatele sufereau. Se vedea pe feţele lor că deşi trebuiau să-şi îndeplinească datoria de vrăşmaşi eterni, de la cei mai mari serafimi, la cei mai mici demoni, nimeni nu-şi dorea acel război. Pictorul captase cu măiestrie ceea ce capetele bisericii nu ar fi îndrăznit vreodată să sugereze la asemenea fiinţe: suferinţa atât de specifică nouă.

Deasupra celui de-al treilea divan era portretul unui papă îmbrăcat în roşu. Şi acesta diferit şi plin de însemnătate. Mitra era sprijinită de jilţ, într-o parte. În fundalul întunecat câţiva cardinali păreau că vorbesc în şoaptă, însă atenţia îţi fugea negreşit la el, la papă. Din postura în care fusese surprins, părea abătut. Falca îi era prinsă între degete, cotul mâinii rezemat pe cotieră. Expresia tristă a papei îmi dăduse de gândit, de multe ori. La ce oare se gândea? Ce voia să surprindă pictorul? Că şi un papă este om şi are necazuri, că suferă în tăcere? Dintre cele cinci tablouri, acela îmi stârnea emoţie şi mă frământa.

În final ultimele două tablouri, mult mai mici, atârnau de o parte şi de alta a şemineului. Erau de asemenea portrete. Nici până acum nu am aflat pe cine voiau să reprezinte. Nu aduceau cu vreun membru al Tribunalului. Nu păreau a fi rudele unuia dintre ei. Când ne aflam în încăpere, nu puteam să nu mă gândesc că nişte străini se uitau la noi, iar noi nu avem cum să ne ferim de privirile lor.

Multă vreme am contemplat la însemnătatea acelor tablouri. De ce se găseau în număr de cinci şi de ce temele abordate stârneau atât de multe idei. Luptele dintre îngeri şi demoni puteau semnifica, într-o oarecare măsură, chinul zilnic pe care-l ducem, faptul că suntem nevoiţi, ba chiar siliţi să trăim, iar a trăi înseamnă a te lupta cu ceva. Îngânduratul papă ar putea face referinţă atât la oamenii de rând, dar şi la cei sus puşi. Tot o reprezentare a chinului pe acest pământ. În cele din urmă, portretele necunoscuţilor. Să fim noi aceia, membrii Tribunalului? După atâtea întâlniri şi destăinuiri să nu ne fi spus întregul adevărat, în tot acest timp…

Candelabrul lumina încăperea acolo unde era nevoie. Îi puteam vedea pe cei prezenţi, cinci la număr. Primul bărbat şi Slobodul erau aşezaţi la masă unul lângă celălalt. Se opriră din vorbit atunci când am intrat pe uşă. Dichisitul vorbea şi el cu cineva. Stăteau pe unul dintre divanele din dreapta. Râdeau şi se simţeau bine. Prezenţa mea nu rupse magia dintre ei. Bărbatul din faţa Dichisitului părea că este de aceeaşi seamă cu interlocutorul lui. Ulterior am aflat că avea de două ori vârsta acestuia. Nu-mi venea să cred, însă intrând în vorbă cu el, analizându-i cutele şi ridurile fine de pe faţă, am ajuns în a-i da dreptate. Un altul, mai tăcut şi mai singuratic prefera să fie îmbrăţişat de umbrele colţului din stânga. Tabloul papei părea că-i ţine de urât. La început nu-l văzusem. De abia după ce mă aşezasem la masă, la porunca Primului bărbat, i-am simţit prezenţa în spatele meu, fierbinte, mai ceva ca tăciunii rămaşi printre cenuşă. M-am întors către el. Nu-şi ferise privirea. Eu pe de altă parte cedasem. Gâscanul se puse în dreapta mea. Radia de fericire. Mă bătuse pe umăr prieteneşte.

Când veni momentul că cineva să vorbească, Primul bărbat luă iniţiativa.

– Ai ajuns aici, până la urmă. Ce-ai făcut? mi se adresă. Cât de bine l-ai pupat în fund pe…, (voi folosi, aşa cum am făcut-o până acum, numele dat de mine pentru a păstra personalităţile camarazilor mei confidenţiale), Dichisit.

Dichisitul fusese parcă smuls din conversaţia interesantă pe care o purta. Răspunse răspicat.

– Te poţi abţine?! O fi el drăguţ, dar nici chiar aşa. În plus, de ce te hazardezi să dai vina pe mine? Doar pentru că am fost ultimul cu care a vorbit, excluzându-l pe Gâscan? Nu înseamnă că am influenţă, ştii bine. Eu am propus. El a ales. O zici doar aşa să te iei de mine. Nu uita că dacă îl primim nu voi mai fi noul venit. Am şi eu drepturi.

– Mda, se resemnă Primul bărbat.

– Hai, daţi-o-ncolo de treabă! interveni Slobodul. Să ne comportăm civilizat, ce dracu’? El l-a ales, să ne mulţumim cu asta, iar antipatia Primului bărbat faţă de tine Dichisitule este clară. Nimeni nu poate nega ce este în faţa noastră. Relaţia ta de prietenie cu Dolce ne incomodează. Totuşi, coabităm cu succes atunci când ne întâlnim. Băiatul ăsta nu este primul care vine printre noi şi nu va fi nici ultimul. Să ne obişnuim o dată şi-o dată, la naiba!

Aflasem atunci numele bărbatului care stătea la discuţii cu Dichisitul. Am decis a-i spune Dolce pentru contextul acestei poveşti. L-am numit astfel datorită felului cum era alintat de Dichisit.

Am simţit atunci o pauză, un moment în care puteam spune ceva. Am întrebat de ce am fost adus. N-am încercat să fac vreo pledoarie pentru a ajunge în acel grup select şi chiar dacă aş fi făcut-o, nimeni nu-mi garanta că aş fi fost măcar invitat. Cât timp mă rodea nedumerirea aşteptând un răspuns, o întrebare îmi apăruse-n minte. Dichisitul nu făcuse referire la mine. Nu arătase cu degetul spre nici unul dintre cei prezenţi. Slobodul folosise şi el acelaşi cuvânt. Amândoi spuseră El. Cine era El? Membrul originar, cel dintâi, şeful lor?

Nu primisem răspuns pe loc, în schimb Primul bărbat dădu o comandă.

– Zic să începem. Giovanni, adu-ne de mâncare.

– Da, imediat, zise cel care ne întâmpinase pe mine şi pe Gâscan şi care acum îl puteam vedea în întregime. Rămăsese de altfel lipit de uşă, ascultător, aşa cum trebuia să fie un slujitor. Nu era un membru. Nefiind un membru, mi-am permis să-i spun pe nume.

Giovanni nu era un bărbat înalt. Era chiar mai scund ca mine, iar eu nu mă consider un om cu talie. Avea o tunsoare aproape călugărească şi era îmbrăcat într-o jachetă brodată cu aur. Una dintre ploape îi era mai mereu lăsată. Ochiul celălalt, cel cu care ne-a privit prin deschizătura uşii, înţepat de o pupilă neagră, părea a fi mai degrabă protruzat, neputând de altfel să mai fie închis. Defectul fizic nu părea că-l incomodează. Şi-a găsit de altfel de lucru.

Din spatele scării ce urca la etaj se întoarse cu două tăvi cu fazani şi patru carafe cu vin. Slobodul spuse că vinul aparţinea podgoriilor papale. Cine ştie, licoarea avea gust bun.

Când farfuriile fură întinse, iar tacâmurile împărţite, ne strânsesem toţi la masă. Ca o familie, aş putea spune. Gâscanul stătea în dreapta mea. Lângă el următoarele două scaune fură ocupate de Dolce şi Dichisit. Ultimul scaun neocupat rămăsese aşa minute bune, chiar şi după ce începusem să mâncăm. Bărbatul misterios care mă sfredelise cu privirea se alăturase festinului cu o bufnitură surdă. Terminase de citit o carte. Se aşeză în stânga mea şi la dreapta Primului bărbat.

Misteriosul avea un aer superior, aş spune. Nu lăsa impresia unei persoane slugarnice. Când se aşeză, mireasma cărnii arse pierise în comparaţie cu mirosul lui. Parfumul nu era atât de puternic încât să îmbete întreaga încăpere, însă de aproape era un spectacol. Purta ceva tare ca de pământ îmbrăţişat cu ceva subtil, asemeni florilor de piersic. Comparativ cu ceilalţi nu mâncase mult. Ciugulise din pulpa unui fazan şi băuse mai puţin de jumătate de cupă de vin.

Toţi goliserăm carafele şi rosesem carnea de pe oase. Urmaseră apoi jumătate de oră de chestionări. Nu are rost să elaborez cele întrebate atunci, dar pe scurt, Primul bărbat şi Slobodul, întrerupţi când şi când de Dolce, doreau să ştie cu ce mă ocup, care-mi sunt viciile şi dacă am intenţii răuvoitoare, dacă voi trăda secretul Tribunalului deconspirând ceea ce făceau ei acolo. Am spus că nu. Părea că era de ajuns pentru ei.

Giovanni reveni cu desertul, un platou de statuete din zahăr. Dacă unul dintre ei s-ar fi ridicat şi ar fi început să danseze, aş fi putut spune că seara se transformase într-una de carnaval. Fiecare dintre cei prezenţi îşi luaseră o statuetă şi se retraseră la locurile lor, ca atunci când intrasem în cameră. Doar Primul bărbat, Slobodul şi Gâscanul rămaseră pe poziţii. Primul bărbat mormăi ceva. Îmi era adresat. Nu i-am răspuns. Se repetă.

– Săptămâna viitoare la şapte. Vineri.

– E prea devreme, am spus.

– Poftim?

– Nu pot ieşi decât după apusul soarelui. Astea-s regulile.

Cuvintele-mi sunară a ultimatum; ascuţite, deranjante, obraznice. Am putut simţi privirea tăioasă a celui ce se întoarse la divanul din spatele meu. Capul Dichisitului se întoarse discret spre masă. Dolce privea în pământ parcă ruşinat. Gâscanul îşi rodea unghiile. Până în ziua de azi mă întreb, dacă, acela a fost momentul în care am fost, definitiv, acceptat printre ei. Cu Primul bărbat mai avusesem o dispută, chiar la început. L-am potolit atunci. Tot ce speram era ca Slobodul să nu înceapă să mă murdărească din cap până în picioare cu cuvinte grele, să-i sară în apărare negustorului sau mai rău, să sară peste masă la mine. Deşi gustasem din firea lui vulcanică aşa cum gustă bucătarii mâncarea regelui lor, nu-şi pierduse cumpătul.

Primisem o întrebare.

– Aşa va fi mereu?

– Da, i-am spus. Cu bucurie aş veni mai devreme, dar nu pot. Seara sunt legat de gondolă şi de canale. În timpul zilei, laţul este mai slab.

Bărbatul oftă.

– Atunci aşa rămâne.

Gâscanul mă conduse până la barcă. Înainte să o iau din loc l-am întrebat dacă lucrurile vor decurge fără impedimente majore. M-a asigurat că de-acum sunt ca şi un frate. M-am bucurat să aud asta ţinând cont că, privind situaţia în ansamblu, am pornit pe un picior greşit.

* * *

Scriu aceste cuvinte şi-mi vine să râd. Mă amuz în principal de felul cum gândeam la început şi de cum credeam că aveau să se desfăşoare lucrurile. Am fost naiv, dar mi-a plăcut. Am învăţat multe. Am primit multe. Câţi se pot lăuda cu seri nenumărate în care Divina Comedie a lui Dante sau Canţonierul lui Petrarca au aprins spiritele unor oameni prea timizi pentru a se manifesta la lumina zilei sau seri în care mândria de a trăi în Renaştere ne îmbibase creierele mai ceva ca alcoolul, gândindu-ne la marii arhitecţi ai vremii? Una este însă să cleveteşti vrute şi nevrute, alta să citeşti şi să-ţi dai cu părerea mai apoi. Mi-a luat mult timp să descopăr câte lucruri se găseau în biblioteca Tribunalului: cărţi subţiri ca degetele, cărţi groase că încheieturile, cărţi vechi sau interzise. Aş îndrăzni să spun că o frântură din bibliotecă din Alexandria era accesibilă nouă. Dar din nou, toate acestea au reprezentat partea plină a paharului, partea dulce şi vie, plină de speranţă. Partea cealaltă, amară şi netrebnică trebuia însă să vină neîndoios la un moment dat. Am căzut în plasă ca atunci când eşti amăgit de scamatori să le arunci un ban pentru a-i vedea performa în continuare. Ah, poate că primirea mea în Tribunal a fost necesară tocmai pentru partea mai puţin plăcută a acelei instituţii.

De la primii paşi făcuţi la vârsta de un an, la primele cuvinte aşternute pe hârtie, până acum, tind să cred că nu m-am schimbat şi că ceea ce mă reprezintă nu este o scorneală sau ceva care mi s-a pus în cap de către alţii, anume obsesia de a-mi depăşi condiţia, obsesia după avere. Pe deasupra, ceea ce poate fi considerat cu adevărat virtuos sunt cinstea şi devotamentul pentru o cauză. Când promiteam ceva, mergem până la capăt. Poate că datorită acestui fapt membrii Tribunalului şi-au încredinţat secretele şi afacerile mie.

N-am să mă mai codesc. Penelul îmi tremură în mână, dar trebuie să mărturisesc ceva care este evident. Sunt un criminal. Am furat, am mituit, am torturat şi am omorât fără ca justiţia republicii să aibă habar. Nu o dată, nici de două ori, dar în nenumărate ocazii a trebuit să-mi ajut confraţii.

Primul bărbat şi Slobodul aveau cele mai multe probleme. Fiecare dintre ei îşi duceau un tip de activitate pe timpul zilei. Toţi o facem de altfel. Spre deosebire de mine care mi-am păstrat integritatea şi am reuşit să-mi duplic eul odată ce ieşeam cu gondola, ei intrau frecvent în încurcături. De nu aş fi purtat măşti de carnaval probabil aş fi fost dibuit şi legat de o masă rece lemn şi aşa mi-aş fi încheiat socotelile pe acest pământ.

Într-una dintre încercările sale de a rezolva o „treabă“, Primul bărbat s-a ales cu un deget smuls. La scurt timp s-a infectat şi peste câteva zile s-a stins. S-a întâmplat acum mai bine de trei ani.

Slobodul obişnuia să mişune prin port şi Santa Croce, ori din biserică în biserică. Probabil că relaţia constantă cu reprezentanţii divinităţii l-au făcut ca în ultimul an să dea semne evidente de pioşenie. Nu ştiu dacă îl va ajuta cumva sau dacă El îl va accepta în final. Da, am spus El şi nu mă refer la Dumnezeu. Prima dată când am auzit acest nume, dacă-l pot numi astfel, a fost când i-am cunoscut pe membrii Tribunalului. Vă amintiţi doar. Multă vreme m-am gândit cine ar putea fi. Nici acum nu sunt sigur. Nimeni nu i-a văzut faţa. Primul bărbat era însă cel care primea ordinele şi le dădea mai departe. Când a murit, Slobodul i-a luat locul.

Povestea cum se întâlnea cu El într-un loc secret din San Marco, cum că El stătea mereu scufundat într-un scaun confortabil, mereu cu spatele şi înfăşurat într-o manta neagră. Primul bărbat ne-a menţionat faptul că El avea o voce groasă, mâinile subţiri, iar degetele i se terminau în unghii lungi ca nişte pumnale. În afară de ultimele detalii, El îmi aduce aminte de binefăcătorul meu, dar doar atât. Cine ştie cine este de fapt. Ce ştim însă este că ne-a adus la un loc şi că înainte de noi au fost şi alţii, dar au murit.

Despre Dichisit şi Dolce nu am multe de spus. Nu i-am ajutat prea des în problemele lor. În prezent trăiesc împreună, dar de curând Dolce a fost lovit de boală. Horcăie şi se zbate ca un peşte în cârlig. Dichisitul are grijă de el. Este precaut. Ar putea lua şi el boala. De aceea când m-a vizitat să-mi aducă de-ale gurii purta o mască. Nu ştiu dacă era neagră sau un maro închis. Soarele mă deranja.

Am coborât personal să-l întâmpin. Să văd cum se mai simte. Nu a stat mult şi a plecat. Mi-a urat să mă fac bine. Tribunalul are nevoie de mine, are nevoie de noi membri. Dar cine poate să cotrobăie cotloanele Veneţiei atunci când bubele îţi mănâncă pielea, iar muşchii te dor şi te obliga să cazi la pat? Norocul l-a făcut că am căzut la masă, cu hârtii şi cerneală din abundenţă.

Despre Gâscan n-am să vorbesc. La început mi-ar fi fost greu de crezut, dar acum suntem de nerecunoscut. Nu ne mai vorbim. Ne-am certat amarnic pentru nişte nimicuri. Bine…, nimicuri pentru mine, însă credinţele lui îi dictau altfel. Nimeni nu ar fi crezut că s-ar putea supăra vreodată sau că ar putea ţine ranchiună. Cred că s-a surprins şi pe el.

* * *

… Am vrut să sar peste această parte. Nu ştiu cât timp mai am, însă şi el este un membru. Bărbatul cu privirea ca focul, cel care a tăcut şi a tot tăcut, din prima noapte în care l-am văzut citind o carte sub tabloul papei, a jucat un rol important în demersurile ilegale ale Tribunalului. Nu îl am la inimă. Chiar şi astăzi, mă înspăimântă. Mă înspăimântă pentru că este mut, pentru că este capabil de a descătuşa tot ce este mai rău într-o fiinţă umană, pentru că doar aprobă din cap şi din privire. Când trebuia să ne murdărim pe mâini, cu toţii ne uitam şiret să vedem dacă Mutul ridică ochii din pământ sau din cărţi. Mereu îl găseam cu o carte în mâini. Totul dura o fracţiune de secundă ca cel mai violent om pe care l-am întâlnit vreodată sau aşa am crezut până la un punct, să spună da, doar cu privirea. Am crezut că el este El, că s-a devotat muţeniei doar ca să-şi ascundă identitatea şi astfel să stea cu ochii pe noi. M-aş fi bucurat să fie aşa. Motivul este simplu. Îi ştiam faţa, mişcările, gesturile delicate, preferinţele literare, gusturile şi aproape toată istoria sa de crime oribile.

Nu am vrut să scriu despre Mut fiindcă mă repugnă, dar lumea trebuie să-i ştie natura.

Voi începe diferit.

Despre prietenia mea cu Albrutio nu trebuie să mai spun nimic. Ne-am înţeles încă de la început. Am colaborat şi ne-am sporit averile peste măsură, dar a existat un moment, în istoria recentă a republicii când am crezut că am să-l pierd şi o dată cu el s-ar fi dus toată avuţia strânsă.

Totul a pornit de la nişte omoruri. Câţiva marinari răpiseră mai multe duzini de copii din mai multe oraşe, chiar şi din Veneţia şi-i strânseră pe toţi în câteva case secrete ale plăcerilor. Informaţia venise prin Primul bărbat. Nu ne-a picat bine, aşa că a trebuit să le facem dreptat. Vorba veneţiană: Unde legea nu vede, oamenii văd. Problema era complicată. Eram şapte cu toţii, dar tot nu eram destui. Giovanni servitorul a trebuit să ni se alăture, însă pentru a nu lăsa supravieţuitori ne mai trebuia încă un om. Nimeni de la masă nu a putut veni cu cineva de încredere, cineva pe care te-ai fi putut baza într-o asemenea de situaţie. Planul de eliberare al copiilor a durat ceva timp.

Într-una dintre nopţi, când fiecare se gândea cum ar trebui să decurgă lucrurile, i-am făcut o vizită lui Albrutio. Împărţind o narghilea turcească i-am mărturisit că mă aflam într-o misiune importantă şi periculoasă. Nu avea habar că mă alăturasem unui grup, dar explicându-i care era scopul acelei misiuni, îşi dăduse seama de hramul pe care-l purtam. Îmi spuse, fără ezitare, că poate să ne întindă o mână, ba mai mult, cineva îi ceruse ajutorul.

– Cine?! l-am întrebat mirat.

– Aveţi un membru mut.

– Ce membru? Ce mut?

– Crezi că nu ştiu de Tribunal?

– Ştii?

– Bineînţeles. Mi s-a cerut ajutorul.

– Mutul a venit aici? Nu-mi spune că a vorbit?

– Nu, nu, spuse zâmbind, a vorbit prin semne. Semne pe care le ştim doar noi.

– De cât timp vă cunoaşteţi?

– De…, aş spune de secole. Pare că a trecut atât de mult timp. Binefăcătorul tău ne-a adus împreună.

– Gondolierul?

– Da.

– Ai o relaţie bună cu el, cu Mutul?

– Dar ce este asta, eşti invidios? Eşti supărat că nu ţi-am destăinuit micul meu secret? Nu uita că nici tu nu mi-ai spus că faci parte din Tribunal.

– Aici ai dreptate. Scuze. Deci, ai de gând să vii?

– Am.

– Va fi periculos şi fără supărare, nu te văd…

– În stare? Nu-l cunoşti pe Abd al-Aziz al-Amin.

Lucrurile decurseră aşa cum speram. O victorie scăldată în sângele unor marinari perverşi, codoşi şi clienţi murdari. Acele acte ar fi trecut peste mine aşa cum au trecut alte fărădelegi, însă felul cum au fost săvârşite m-au pus pe gânduri.

La primele două case nu am avut mari probleme. Am intrat pe uşile din faţă şi ne-am dus treaba la capăt.

La a treia casă am pătruns la fel. De data aceasta numărul marinarilor înarmaţi a fost ceva mai mare, clienţii mai numeroşi. Am pretins că vrem să încercăm marfa. Când am intrat, am descătuşat iadul. Un iad rece şi ascuţit.

Cu fiecare pumnal adâncit şi răsucit bine între coastele oamenilor, ne-am croit loc prin toate camerele. Nici clienţii aflaţi în mijlocul desfătărilor nu scăpaseră.

Pumni şi picioare au fost împărţiti ca darurile la nunţi. Văzusem copiii speriaţi şi pentru prima dată asistasem la violenţa lui Albrutio. Arabul-veneţian zdrobea cu brutalitate capul unui client de noptiera tare de nuc de lângă un pat. Când se întoarse spre mine părea satisfăcut. Am înghiţit în sec considerând că bărbatul desfrânat şi-a meritat soarta. Am continuat.

Pe copiii salvaţi anteriori îi luaserăm cu noi. Dar fiind depăşiţi până peste cap de numărul mare de suflete salvatea a trebuit să ne descurcăm, la ultima casă, fără Giovanni. Sluga îi luase şi dispăruse cu ei în noapte, la Tribunal, iar de acolo după ce au fost hrăniţi au fost împărţiţi bisericilor din oraş.

La ultima casă nu am mai intrat prin faţă. Eram transpiraţi şi prea murdari de sânge. Am spart uşa din spate. Nu era încuiată. Primul bărbat şi Gâscanul uciseră doi codoşi care cleveteau la o masă. Eu am sărit înainte şi m-am aruncat pe unul care încerca să-şi scoată cuţitul de la brâu. L-am dovedit într-un final. Un altul mă ridică de guler spărgându-mi nasul şi arcada dreaptă. Din instinct mi-am dus palmele la faţă. Mâinile mi se-nroşiseră. Mă lovise de prea multe ori să mai pot vedea persoanele din jurul meu cum trebuie, dar o să povestesc următoarele aşa cum le-am văzut mai apoi, sub o perdea roşie de sânge. Mutul îmi sărise în ajutor. Îmi dovedise atacatorul fără prea mult efort, apoi pe alţi doi bărbaţi ce coborau de la etaj. Îi înjunghie ca pe nişte porci şi din câteva mişcări rapide le tăie câte o ureche. Îşi puse urechile în buzunar şi fără nici o remuşcare urcă la etaj. Primul bărbat şi Slobodul îl urmară. Uitându-mă în urma am alunecat.

Auzind zgomotul din interior, patru matahale dădură buzna prin faţă. Se aruncaseră spre noi. Unul dintre ei, un bărbat mult prea gras şi cu mâini puternice îl ţintuise pe Dichisit, la pământ, în spatele unor butoaie.

Cineva întinse o mână spre mine. Ţinea probabil un cuţit, însă Albrutio îl împinse cât colo. Dolce şi Gâscanul i se alăturaseră. Toţi trei dansară un dans periculos. Până şi Dichisitul îşi răpuse oponentul cu un stilet pe care-l ţinea în cizmă.

Slobodul şi Primul bărbat coborâră în beci. Pe scările ce urcau la etaj se auzeau paşi. Era Mutul, plin de sânge. Privindu-l mai atent realizasem că ţinea într-una dintre mâini un cap. Îl aruncase cât colo, dar foarte aproape de mine, apoi îi urmase pe ceilalţi doi în beci.

Credeam că am pus capăt asediul casei de consum, însă un zgomot ritmat şi umed încă se mai auzea pe fundal. Albrutio izbea cu ferocitate fundul unui scaun de capul unuia dintre bărbaţii ce păzeau intrarea din faţă. Nu ştiu de cât timp făcea asta. Deşi târziu, abia atunci am realizat că nimic nu este ceea ce pare. Din acel moment am încetat să mai aduc în discuţiile noastre tragediile şi amintirile care ne-au marcat, mai mult sau mai puţin.

Am spus că îl urăsc pe Mut. Da, îl urăsc. El m-a făcut să văd asemenea orori. El l-a adus pe Albrutio în acel carnaval al groazei şi datorită lui nu l-am mai putut vedea pe Abd al-Amin aşa cum credeam că este de fapt: un om cinstit.

* * *

Mai am câteva hârtii. Nu voi trimite pe nimeni să-mi mai aducă dacă voi rămâne fără. Trebuie să fiu succint şi trebuie să adresez un lucru foarte important. În toţi aceşti ani nu m-am gândit, de fapt, ce trebuie să fac. Nu de mult am început să contemplu mai des şi mai profund şi cum toate lucrurile au un început, geneza misiei mele a pornit de la binefăcătorul meu. Gondolierul mi-a dat instrucţiuni pe care, zic eu, le-am respectat cu stricteţe, dar cel mai important lucru, aşa cum spunea el trebuia să-l descopăr singur. Halal aranjament.

Dacă îmi spunea cineva că voi rămâne fără timp atât de devreme m-aş fi preocupat mai serios de problema dată, dar cine îşi cunoaşte viitorul ca pe propria palmă? Zăcând între pereţii camerei mele, am chibzuit mai bine asupra celor impuse. Ideea mi-a venit într-o dimineaţă când încercam să schimb aerul îmbâcsit al camerei cu cel de afară, mai curat. Prin crăpătură ferestrei un bărbat destul de lucid striga revoltat de acţiunile Sfintei Alianţe şi despre moştenirea însângerată pe care o lăsau. Atunci am înţeles. Despre moştenire era vorba, cărămida aflată la temelia naturii umane.

Gondolierul îşi puse încrederea în mine că voi da mai departe torţa şansei a doua. Trebuia să găsesc pe cineva sărac cu duhul, chinuit, ghinionist şi să-l fac om. Prost am mai fost. Acum este prea târziu. Cum războiul cu Imperiul Otoman a generat pierderi mari, ajungând în final ca statele creştine să încheie un tratat de pace ruşinos, iar republica să recunoască cucerirea Ciprului de către Înalta Poartă, în ziua de azi pe cine să mai găsesc? De un an încoace ciuma ne-a lovit straşnic. Morţii se tot adună. Sunt luaţi cu căruţele şi transportaţi cu bărcile la bazilici. Oasele vechi sunt înlocuite cu corpuri proaspete. Îi pot vedea pe cei care fac „curăţenie“ ziua şi noaptea. Mişună pe străzi ca furnicile.

M-am împăcat cu gândul că nu mai am mult. Am instruit-o pe Gina să aibă grijă cum voi fi transportat. Sper de-acum să nu o păţească înainte să mi se scurgă timpul. Din nou…, timpul. Nu pare să-mi fie alături.

O să închei. După o viaţă dusă cu bune şi cu rele, la final, rămân cu numele Tribunalului pe limbă – un nume potrivit pentru un grup de neaveniţi adunaţi la un loc parcă de Diavolul însuşi, o şleahtă de parveniţi ce au împărţit lucruri nevinovate precum poezia sau lucruri mârşave precum crimele mascate în spatele unor minciuni care să le justifice faptele săvârşite la ordinele Lui; cu teama adunată în cămăruţele pipernicite ale inimii că nu mi-am putut ţine promisiunea, anume predarea torţei, dar şi cu întrebările: cine este El şi ce legături ar fi putut avea gondolierul în povestea noastră, a tuturor?