Fyodor era în cabina sa atunci când semnalul sonor care anunța o transmisiune de pe Terra începu să urle distorsionat în difuzoarele stației spațiale. Mirat, privi către limbile fosforescente ale ceasului său Sturmanskie și văzu că era ora 3:37 dimineața. Apăsă pe un comutator și aprinse lumina, apoi deschise cataramele celor două curele care îl ajutau să rămână întins pe pat. Se prinse cu mâinile de marginea trapei care făcea legătura între cabina sa și compartimentul principal și profitând de imponderabilitate, își luă avânt sprijinindu-se în brațe. Ca și în cazul modulelor civile Salyut, și pereții stației militare pe care se afla bărbatul erau căptușiți cu arici, pentru a asigura aderență mai mare atunci când cosmonautul se deplasa prin ea. Fyodor, însă, se obișnuise cu deplasarea la zero gravitație și nu mai avea nevoie de ajutor, așa că se împinse în picioare, ca un înotător pregătindu-se să sară în apă, și ajunse lângă pupitrul de comandă. Se așeză în scaun, își prinse centura de siguranță și luă o pereche de căști pe care și le puse pe urechi. Înainte să apese pe butonul emițătorului, aruncă o privire prin hublou.

De aici, de sus, luminile orașelor păreau ca niște picături incandescente de rouă prinse în pânza unui păianjen care țesuse un văl peste întregul Pământ. Strălucirea electrică părea să iradieze tăcută de undeva de sub scoarța terestră, așteptând să erupă într-un ocean de aur și foc. Deasupra Terrei, mișcându-se nevăzut cu 7 kilometri pe secundă, în timp ce oamenii de sub el își trăiau tragediile minuscule și fericirile efemere, Fyodor se simțea suspendat în singurătatea sa. Captiv în propriul său purgatoriu de 90 de metri cubi, înconjurat de plastic, metal, tranzistori și niște pereți de aluminiu care de multe ori i se păreau prea subțiri, aici nu aparținea nici Pământului, nici spațiului rece și nemărginit, ci doar sieși. Cel puțin pentru încă două săptămâni, când un alt cosmonaut sovietic avea să-i ia locul.

Apăsă pe butonul emițătorului și rosti în microfon:

– Aici „Almaz”. Comandant Fyodor Antonovici Volodin. Recepție.

De dincolo, din neant, veni răspunsul dat de un glas străin.

– Aici Baikonur. Sunt generalul Zagorsky. Cod de identificare AF392G5.

Auzul numelui îl făcu pe Fyodor să se crispeze. Se așteptase ca din căști să răzbată vocea familiară a comandantului misiunii, colonelul Vova Kirilenko. Cei doi fuseseră colegi la Academia de Forțe Aeriene, făcuseră parte din aceeași escadrilă și rămăseseră prieteni până în prezent. Ultima lor convorbire avusese loc în urmă cu patru ore, când Volodin trimisese către bază câteva fotografii făcute cu camera stației orbitale, pe care reușise să reușise să le developeze în mini laboratorul de la bord. Faptul că fusese chemat în toiul nopții chiar de către Leonid Zagorsky nu putea însemna nimic bun pentru niciunul din ei. Leonid Antonovici era subalternul mareșalului Bodrikhin, comandantul forțelor aeriene sovietice. Generalul fusese de două ori decorat cu medalia de erou al Uniunii Sovietice pentru actele de eroism din bătălia de la Leningrad și pentru bombardarea unui aerodrom din Gdansk, în 1945. Era cunoscut drept un comandant aspru dar cinstit și era respectat chiar și de cei cu conexiuni politice mai puternice decât ale sale.

Fyodor deschise caietul cu codurile de transmisiune și răspunse:

– Codul de identificare este valid, tovarășe general. Vă ascult.

– Imaginile pe care ni le-ai furnizat ne-au confirmat suspiciunile, tovarășe Volodin. Americanii și aliații lor vestici își mobilizează întregul efectiv nuclear. Pe fotografiile trimise se observă un nivel ridicat activitate la silozurile de rachete balistice din Izmir, Anchorage și Montana și putem să presupunem că se află în pregătiri pentru DEFCON 1. Ca urmare a acestor observații, Uniunea Sovietică se află în momentul de față la capacitate maximă de luptă.

Mâna lui Fyodor se opri deasupra butonului de la sistemul de comunicație. Era conștient că nu trebuia să pună întrebări, și totuși o făcu, fără să se aștepte la vreun răspuns din partea lui Zagorsky.

– Totuși vorbim doar de niște suspiciuni, nu-i așa? Nu suntem în război…

Urmă o pauză care dură mai mult decât cele 5 secunde cât îi lua transmisiunii să ajungă de pe „Almaz” pe Terra și înapoi. Apoi în căști se auzi glasul ostenit al generalului:

– Nu știu. Și e posibil să fie prea târziu atunci când vom afla asta. Tovarășul Secretar General este de părere că trebuie să lovim primii, să decapităm preventiv șarpele din vest, înainte să ne poată ataca el pe noi. O parte din Statul Major nu îi împărtășește opinia. Cel puțin deocamdată.

Se lăsă o tăcerea. Lui Fyodor i se păru că-l aude pe Leonid Antonovici aprinzându-și o țigară. Apoi acesta reveni:

– Ordinele tale, tovarășe Volodin, rămân aceleași. Îți vei continua misiunea de observație și fotografiere a silozurilor nucleare aflate pe teritoriul NATO. Ne vei raporta mai departe anomaliile constatate. Date fiind circumstanțele deosebite în care ne aflăm, este posibil să nu putem comunica cu tine pentru o perioadă mai mare de timp. Îți recomand, în mod neoficial, adăugă generalul coborându-și glasul, să începi să raționalizezi rezervele de hrană și apă pe care le ai. Baikonur este un punct strategic și se află, probabil, în vizorul focoaselor nucleare americane. S-ar putea să fim în imposibilitatea de a-ți trimite alte provizii sau să continuăm programul spațial conform planurilor. Dar voi face tot posibilul să te aducem înapoi acasă la încheierea termenului stabilit, asta este o promisiune personală, tovarășe.

– Mulțumesc, tovarășe general, răspunse Fyodor cu un glas mohorât.

Privirea lui se îndreptă din obișnuință către fotografia lipită cu bandă adezivă deasupra consolei principale a stației, singurul obiect personal pe care îl ținea în camera de comandă. Era o poză alb-negru, destul de estompată, făcută în urmă cu trei ani, pe o plajă de lângă Yalta. În prim-plan se afla Maria, soția sa, într-o rochie înflorată de vară, cu părul ei de culoarea mierii răvășit de vântul care bătea, ținându-l în brațe pe Aleksandr, băiatul lor, doar un bebeluș la acea vreme. Chiar dacă imaginea nu era foarte clară, iar cu timpul colțurile pozei se îndoiseră și se rupseseră, zâmbetul Mariei îndreptat spre el, cel ce făcuse fotografia, dincolo de ani, de amintiri și de cei 270.000 de metri altitudine care-i despărțeau, părea mai real decât imaginea planetei zărită prin hubloul stației spațiale.

– Am și o înregistrare de la soția ta, spuse Zagorsky, de parcă îi ghicise gândurile. Poți să te bucuri de ea de unul singur, n-o să ascult transmisiunea.

Știa că discreția oferită de general era doar o formă de politețe din partea lui și nu însemna mare lucru. Chiar dacă Zagorsky era sincer, Fyodor era convins că banda de casetofon trimisă de Maria la Baikonur fusese ascultată și întoarsă pe părțile de agenții din serviciul secret, iar orice informație care li s-ar fi părut suspectă și neconformă cu directivele partidului ar fi fost eliminată din înregistrare. Înainte de a porni în misiune, o instruise pe Maria cu privire la ce are voie să-i spună și ce nu, astfel încât să nu trezească suspiciunea autorităților. De aproape patru luni de zile, de la începutul pregătirilor lui Fyodor pentru misiune, înregistrările primite prin poștă fuseseră singurul mod în care cei doi putuseră să-și audă vocea unul celuilalt.

– Fedya, iubitul meu, se auzi din cască glasul liniștit al Mariei. Sper că ești sănătos acolo, sus. Aici lucrurile nu sunt prea bune. Alaltăieri au făcut un exercițiu militar de evacuare. Sirenele au urlat toată noaptea, iar Sasha plâns până în zori. Am încercat să-l las în grija doamnei Yatashvili cât timp am fost plecată la institut. Am sunat la ușa ei, dar n-a răspuns nimeni. Un vecin mi-a zis că a văzut-o plecând sâmbătă dimineață cu două valize mari, iar când a întrebat-o încotro se duce, doamna Yatashvili nu i-a răspuns. Și pe stradă e mai multă miliție ca de obicei, iar lumea pare nervoasă, parcă tuturor le sare țandăra din orice. L-am luat pe Sasha până la urmă la birou, cu mine… Ieri seară a venit Vova în vizită pe la noi. Mi-a spus că tu ești bine și că misiunea merge conform planurilor. Mi-a mai zis că arăt cam ostenită și că ar trebui să-mi iau o vacanță. N-aș fi vrut să părăsesc Moscova înainte să te întorci, dar cred că o să-l iau pe Sasha și o să plecăm în după-amiaza asta de aici. N-am știut unde să mă duc, așa că o să mă întorc în satul nostru de odinioară…

Urmă o pauză mai lungă, iar în acea clipă Fyodor își dădu seama că Maria știa totul. Kirilenko o avertizase, probabil, cu privire la atacul nuclear ce urma să aibă loc. Poate că și încercase s-o ajute să obțină refugiu într-unul din adăposturile antiatomice din Moscova. Nu era sigur dacă femeia îi refuzase ajutorul sau pur și simplu nu mai găsise loc pentru ea și fiul lor în buncărele suprapopulate din oraș. Glasul soției sale se auzi din nou:

– Nu știu ce voi mai găsi acolo, dar e singurul loc pe care-l știam și, în inima mea, satul ăla a rămas casa mea. Mi-era dor de el, iar Sasha n-a avut niciodată ocazia să vadă unde am copilărit noi doi. M-am gândit că i-ar prinde bine să stea un timp departe de oraș. Poate că atunci când vremea o să fie mai bună o să-l duc în poiana de lângă lac, acolo unde mergeam și noi nopțile să vedem licuricii cum dansează prin trifoi. Mai ții minte? Cum pășeam desculți pe pajiște ca să simțim roua de pe frunze cum ne mângâie tălpile, iar dacă mi se făcea răcoare, mă strângeai în brațe ca să mă încălzești. Uneori mă prefăceam că mi-e frig doar ca să mă ții aproape de tine și să nu mă mai lași să plec niciodată. Iar tu îți dădeai capul pe spate și-mi arătai stelele de pe cer și-mi spuneai cum se cheamă fiecare… Of, Fedya, pe vremea aia, întreaga noastră lume părea că începe la liziera pădurii și se termină acolo unde pornea șoseaua către Iaroslavl… Acum, tu vezi de sus lumea întreagă așa cum e ea, nemărginită. Dar parcă tot era mai bine în universul nostru mic, plin de stele, trifoi și licurici. Atunci când… adăugă femeia cu un tremur în glas, apoi continuă: atunci când te vei întoarce ne vei găsi aici. Te vom aștepta amândoi. Te iubim…

Glasul Mariei se opri, iar zgomotul de fond al benzii magnetice încetă și el. Cosmonautul își dădu seama că soția sa evitase să-i spună direct numele satului prin înregistrare, de teamă că agenții KGB îi vor intercepta mesajul și acesta nu va mai ajunge la el. Însă chiar și fără deznădejdea abia perceptibilă din vocea ei, Fyodor înțelesese tot ceea ce voise să-i spună Maria. Butoanele și indicatoarele consolei de comandă părură că încep să se rotească amețitor în jurul său și ceva apăsător, dens și rece i se așeză pe abdomen, sufocându-l. Preț de câteva clipe avu senzația că cilindrul îngust de aluminiu în care se afla se oprește brusc din traiectoria sa prin atmosferă și începe să se prăbușească către pământ.

– Tovarășe Volodin? Mă mai auzi? îl trezi glasul lui Zagorsky la realitate.

– Mă iertați, tovarășe general, spuse Fyodor înghițindu-și nodul din gât. Vă ascult.

– Am înțeles de la colonelul Kirilenko că obișnuiai să-i trimiți și tu un răspuns soției dumitale. Dorești să înregistrezi ceva pentru ea? Dar să fie scurt. În 7 minute vom intra în zona de umbră radio. Nu garantez că va auzi mesajul tău prea curând, însă mă voi asigura că va ajunge în posesia ei.

– Nu, de data aceasta nu, spuse Fyodor sec.

– Cum dorești, se auzi întâi glasul generalului, apoi bricheta sa aprinzându-se din nou.

– Ciudat… spuse cosmonautul privind pe hubloul stației spațiale la dantela delicată de lumini ale Terrei.

– Ce anume e ciudat? întrebă Zagorsky.

– Pământul pare atât de liniștit văzut de aici… Ca și cum nu s-ar petrece nimic acolo, jos.

– Pot să-ți fac o mărturisire, Fyodor Antonovici?

– Vă rog, tovarășe general, răspunse bărbatul surprins.

– De când programul nostru spațial a prins anvergură, v-am invidiat pe voi, acei câțiva care aveți șansa de a călători mai departe decât oricare om de pe Pământ. Mi-aș fi dorit să fiu și eu unul de-al vostru, plutind la zero gravitație, înconjurat de tăcere și de confortul pe care i-l oferă cuiva distanța pe care o pune între el și angrenajul mereu în mișcare al lumii în care trăim. Corectează-mă dacă greșesc, însă de aici de la sol mi s-a părut mereu că a petrece timp în spațiu e ca și cum ai pune întreaga planetă pe „pauză”.

Din pauza pe care o făcu generalul, Fyodor își dădu seama că ultima lui frază nu fusese retorică, așa că îl contrazise politicos:

– Tovarășe Zagorsky, eu pe „Almaz” sunt în continuă comunicare cu Pământul, le trimit rapoarte superiorilor mei, am proceduri pe care trebuie să le urmez, apar defecțiuni pe care sunt nevoit să le repar…

– Bucură-te că încă mai există avarii care trebuie remediate, Fyodor Antonovici. Bucură-te că încă mai există defecte și imperfecțiuni ale armelor pe care le mânuim. Pentru că ziua în care mașinăriile noastre letale vor îndeplini întocmai comenzile noastre și nu vor mai avea niciun cusur, se apropie. Diferența dintre avioanele cu care am zburat eu și cele cu care zboară cei din generația dumitale, tovarășe, este că pe vremea mea existau limite a ceea ce era în stare un aeroplan să facă, în ravagiile pe care le putea provoca, în distrugerea pe care i-o putea pricinui unui dușman. E-adevărat, redus la valori absolute, scopul era tot de a ne omorî între noi. Însă în urmă cu doar câteva zeci de ani știai când ești în pericol sau când ai comis o eroare, iar aparatele de bord începeau să-ți semnaleze când te afli în raza rachetelor unui inamic. Puteai să prevezi o catastrofă pe cale de a se petrece, iar dacă erai destul de abil, puteai să preîntâmpini sfârșitul. Era o luptă între egali, aproape la fel de cavalerească precum un turnir. Și asta îți dădea o senzație de control, de stăpânire a destinului tău. Sau de speranță.

Generalul făcu o pauză cât trase din țigară, apoi continuă:

– Mașinăriile de ucis pe care le-am creat de la al doilea război mondial încoace au ajuns să depășească capacitatea noastră de a le stăpâni. Pe vremea mea, duelurile aeriene erau câștigate de pilotul mai bun. Acum sunt câștigate doar de cel care are la dispoziție tehnologia mai nouă. Am înlocuit perseverența, talentul și nevoia de a fi mai inteligent decât adversarul tău cu motoare mai puternice și proiectile cu velocitate mai mare. Războiul zilelor noastre nu mai are nimic omenesc în el, ci doar cifre, statistici și probabilități. A trimite o rachetă în inima unui oraș de la 15.000 de km distanță se află acum la îndemâna oricui. Nu, tovarășe Volodin. Pământul nu a devenit mai liniștit, ci doar armele noastre au devenit mai silențioase și nevăzute. Cavalerii duelându-se cu săbiile în turniruri au dispărut. Au fost înlocuiți de combatanți care stau ascunși și își pândesc adversarii cu arcurile încordate și săgeți otrăvite. În războiul în care am luptat eu, între tine și avionul tău exista un dialog, o camaraderie. Trebuia să-i cunoști metehnele, temperamentul, să știi până unde puteai să forțezi motorul, să simți cum tremură manșa în mâinile tale, să asculți vibrațiile fuselajului. În războiul de astăzi, aeronavele sunt perfecte, desăvărșite, ca niște păsări mute de oțel. Nimic nu mai vibrează, nimic nu mai tremură, nu mai există nimic care să te avertizeze că ceva groaznic o să se întâmple. Iar atunci când catastrofa are loc, s-ar putea să nu mai poți face nimic în privința asta. Sau s-ar putea să nici nu mai apuci să afli că ea s-a petrecut. Rămâi cu bine, Fyodor Antonovici. Sper să ne putem reauzi cândva, poate chiar la sol.

– La revedere, tovarășe general, răspunse Fyodor sec.

Își scoase căștile de pe urechi și le urmări preț de câteva clipe cum plutesc în imponderabilitate. Senzația amețitoare de prăbușire inevitabilă continua să pulseze în spatele tâmplelor, în jurul gâtului, în golul din stomac, aducându-i în gură gustul acid al rației pe jumătate digerate, pe care o mâncase cu câteva ceasuri înainte.

Închise ochii, dar nu putu să scape de imaginile orbitoare întipărite in mintea sa. Învelișul de titan și aluminiu al navei se dezintegră în atmosferă, împreună cu motoarele, circuitele, și toate celelalte componente ale stației spațiale. Rămase doar el, atras de magnetismul Terrei cu o viteză din ce în ce mai mare, simțind cum pielea îi devine incandescentă, cum carnea îi este smulsă de pe oase, cum atomii corpului său se descompun, cum gândurile și percepțiile sale se destramă, cum sunt măcinate până când nu mai rămâne nimic în urma sa. Fyodor trase aer adânc în piept, deschise ochii și privi prin hubloul stației. Pământul se afla tot acolo, tăcut, nemișcat și viu.

Observă exploziile câteva ceasuri mai târziu. Singurul lucru care-i veni în minte, văzând scânteile delicate de pe Pământ, fu lumina licuricilor pe care încerca să-i prindă în căușul palmelor pe vremea când era adolescent. Își puse căștile pe urechi și trimise un mesaj către cosmodrom, dar tot ce se auzi de partea cealaltă a receptorului fu doar zgomot de fond. Fyodor își desfăcu cataramele centurii de siguranță și se îndepărtă de hublou, lăsându-se în voia imponderabilității din stația spațială. Se uită la ceasul de la mână și văzu că ora era 6:23 dimineața. Apoi realiză că trecerea timpului pe planeta în jurul căreia continua să orbiteze nu se mai măsura în secunde, ceasuri și zile, ci în perioada de înjumătățire al izotopilor. Se prinse cu mâna de una din barele prinse de pereții modulului și deschise dulapul cu medicamente. Scoase de acolo un tub negru și extrase din el o capsulă de culoare albă. O prinse între degete și o măsură din priviri. Atunci când i se făcuse instructajul, fusese amuzat de faptul că, deși urma să plutească la marginea atmosferei într-un cilindru de aluminiu înconjurat de radiații, abis, îngheț și moarte, tot i se oferise o capsulă cu cianură.

Se întrebă dacă Maria apucase să ajungă înapoi în satul lor înainte ca lumina orbitoare a armelor termonucleare să învăluiască întreaga planetă. Se întrebă dacă avusese timp să-și prindă o floare de câmp în părul ei mătăsos și să danseze râzând cu picioarele goale prin poiana plină de rouă și licăriri fosforescente. Se întrebă dacă râsul ei mai fusese acompaniat pentru o ultimă dată de sunetul sunetul greierilor și al vântului bătând prin frunzișul sălciilor. Se întrebă dacă înainte de mirosul copacilor arzând, al cenușii și al morții, băiatul lui apucase să simtă mirosul nopții de vară și al ierbii călcate în picioare, și căldura Mariei cuprinzându-l în îmbrățișarea ei. Se întrebă dacă și Sasha avusese timp să prindă licurici în palmele sale.

Luă capsula și o puse la loc în recipientul ei, după care închise sertarul cu medicamente. Știa că rolul lui se încheiase, că nu mai avea nimeni să-l întrebe ce anume observa el de acolo, de sus. Că era ultimul reprezentant al unei lumi dispărute, executând o misiune absurdă. Că nu mai avea să audă glasul niciunui alt om. Că tot ce i-a mai rămas este singurătatea și neputința. Dar își spuse în sinea lui că pastila de cianură îl va aștepta oricând acolo, că nu-l grăbește nimeni deocamdată să-și urmeze destinul. Avea de gând să trăiască oricât de mult putea. Pentru că planeta muribundă de sub el avea nevoie de un ultim martor. De o ultimă ființă rămasă trează, veghind deasupra lumii adormite, peste care se așternuse tăcerea.