Anul era 2072, iar problemele lumii păreau a fi în mare măsură rezolvate de către guvernul mondial ce se crease cu vreo zece ani în urmă la presiunea marilor corporații, care oricum controlaseră guvernele naționale cu mult timp înainte.

Războaiele încetaseră în toată lumea, foametea mondială fusese eradicată, nu mai existau țări bogate și țări sărace (de vreme ce tot globul reprezenta o singură țară care, ce-i drept, ca orice țară, avea și regiunile ei mai înapoiate), toți locuitorii Pământului contribuiau la bunăstarea generală după posibilități în timp ce traiul zilnic le era asigurat după necesități, fiecare era liber să-și aleagă ce voia să facă și unde să trăiască, era liber să-și aleagă apartenența etnică, religia, sexul și culoarea.

Până și poluarea și încălzirea globală erau pe cale să fie eliminate și asta prin descoperirea unor mijloace practice de control și utilizare a fuziunii nucleare ce se dovedise astfel o sursă curată și inepuizabilă de energie electrică. Oamenii se învârteau încoace și încolo, după treburi, cu zero emisii: cu trenuri electrice, tramvaie, troleibuze, telescaune, telecabine, cu tot ceea putea fi legat de sau putea să târască după el un cablu electric. Pentru cei ce se încăpățânau să posede un mijloc de locomoție propriu, problema poluării cauzate de producerea bateriilor mașinilor electrice arhaice fusese rezolvată prin inventarea motorului cu cablu din nano-tuburi de carbon super-elastice. Motorul era de fapt un mosor pe care cablul extrem de subțire, cam de grosimea firului de păr (asta din motive practice, ca să poată fi văzut de mecanicii auto și să nu se taie la degete, fiind făcut din nano-tuburi cablul ar fi putut fi invizibil de subțire) și lung de câțiva kilometri era întins la maximum. Detensionarea cablului transforma energia elastică în mișcare de rotație care, prin intermediul unei cutii de viteze continui și variabile era transmisă roților mașinii, asigurând o autonomie de peste 1000 de kilometri.

Avioanele erau lansate cu praștii uriașe, bineînțeles electrice, iar navele de transport marin fuseseră toate casate o dată cu desființarea schimbul de mărfuri, datorită energiei disponibile inepuizabile și a nanotehnologiei se putea produce orice, oricât și oriunde.

Ce să mai, oamenii păreau a fi fericiți și se înmulțeau ca iepurii. În 2072 ajunseseră la 12 miliarde și nu dădeau semne că ar fi vrut să se oprească aici.

Și totuși, în lipsa aceasta aparentă de probleme mondiale, Ogî Ogî, prim-ministru al guvernului mondial convocă comitetul de extremă urgență al guvernului mondial într-o ședință de extremă urgență.

Comitetul de extremă urgență era format din reprezentanți ai regiunilor care se formaseră la nivel de glob, înainte de unificarea finală, prin întărirea și consolidarea sferelor de influență globale. Acestea erau: Statele Unite ale Statelor Unite ale Americii și Mexicului (care la fiecare cinci ani își schimba numele, înainte și înapoi, în Statele Unite ale Mexicului și Statelor Unite ale Americii), Tot Ce Se Află La Sud De Statele Unite ale Statelor Unite ale Americii și Mexicului, Federația 3A (Austria, Australia, Africa-Ah-Ce-Vis-Fierbinte), Ceea Ce A Mai Rămas Din Europa, Uniunea Împrăștiată A Tuturor Insulelor De Care N-a Auzit Nimeni (care, după asimilarea fostei Marea Britanie, își schimbase numele în „…De Care Nu Le Pasă La Nimeni”), Imperiul Fostelor Imperii Din Asia și, ultima dar nu cea mai din urmă, Chinada (care în fapt se formase prima și care își arătase imediat mușchii prin construirea unui pod al unificării între Vancouver și Shanghai, peste Pacific și peste țări precum Coreea și Japonia, care, de ciudă, s-au alăturat mai târziu Imperiului Fostelor Imperii Din Asia).

Numele reprezentaților erau: Dogî Nogî, Mogî Iogî, Sogî Logî, Pogî Rogî, Fogî Togî, Gogî Vogî, Bogî Zogî. Desigur acestea nu erau numele lor reale, ci nume de cod, pe care membrii comitetului de extremă urgență și le asumau imediat ce erau aleși în funcție pentru ca rușinea hotărârilor luate ca persoane publice să nu fie alipită numelor lor adevărate. Structura fonetică a acestor nume de cod venea de la faptul că, pentru un observator din afară, independent și neutru, discuțiile din comitetul de extremă urgență (ca de altfel și din ședințele lărgite ale guvernului mondial în general), sunau precum gânguritul unor bebeluși.

– Dragilor, zise Ogî Ogî, v-am convocat aici ca să vă dau o veste proastă și una bună, să vă fac o propunere și să vă invit să luați o decizie. Vestea proastă este că, după zece ani de studii intense și aprofundate, grupul special de cercetători fondat prin una dintre primele decizii ale noului – la acea dată – guvern mondial a confirmat științific cauza fenomenului constatat statistic încă de la începutul secolului, de scădere continuă a coeficientului mediu de inteligență la nivel global. Ceea ce în urmă cu cincizeci de ani era considerată o glumă – „cantitatea totală de inteligență din lume este constantă, numai populația este în creștere” – este adevărul adevărat! Mai mult, se pare că există un transfer de inteligență între generații cu o perioadă de întârziere de cinci ani. De exemplu, dacă adunăm IQ-ul tuturor oamenilor decedați anul acesta și IQ-ul celor ce se vor naște peste cinci ani, cele două numere rezultate vor fi identice. Niciun punct de IQ în plus sau în minus. Numai că peste cinci ani se vor naște mai mulți oameni decât vor muri anul acesta. Asta înseamnă că, în medie, săracii bebeluși din viitor vor fi mai proști decât boșorogii care dau colțul acum.

Ogî Ogî văzu fețele contrariate ale membrilor consiliului de extremă urgență și realiză imediat că discursul îi devenise un pic prea neglijent.

– Domnilor, continuă el, în limbaj matematic, dacă N0 este populația globului la momentul, să zicem, inițial,  Σ IQ este IQ-ul total ce rămâne constant, n este numărul de ani, iar ɛ este rata anuală de creștere a populației, pe care pentru un n suficient de mic putem să o aproximăm ca fiind constantă, atunci IQ-ul mediu după un număr n de ani va fi: IQn = Σ IQ / [(1 + ɛ)n x N0].

Ogî Ogî habar n-avusese ce însemna această ecuație atunci când o primise de la grupul de cercetători, însă un absolvent de matematică ajuns din greșeală stagiar la guvernul mondial reușise să i-o explice cât de cât, suficient ca să o poată folosi ca un efect retoric în discursul său. Iar aceasta avusese rezultatul scontat. Cei șapte membri ai comitetului de extremă urgență îl priveau cu ochii scoși din orbite și cu gurile căscate.

– Ca să vă dau un exemplu, dacă rata de creștere a populației este cam de 2% pe an în următorii cinci ani, generația care se va naște în 2077 va avea un IQ mediu cu aproximativ 9,4% mai mic decât al generației care va deceda anul acesta. Ori, ca să pun lucrurile în perspectivă, leatul nostru stă destul de bine (cam toți membri consiliului de extremă urgență aveau în jur de 100 de ani, medicina făcuse și ea progrese uimitoare), însă cei ce se nasc acum sunt în medie de trei ori mai proști ca noi.

– Proști, da’ mulți, rosti cu voce joasă unul dintre membrii consiliului fără să știe că expresia fusese deja folosită, cu mai mult de 200 de ani înainte, de un scriitor obscur trăitor pe teritoriul de azi al Ceea Ce A Mai Rămas Din Europa într-un tratat despre guvernarea deficientă în Europa de Est a secolului al XVI-lea.

– Inteligența, domnilor, se prefăcu Ogî Ogî că nu aude, este o resursă … extrem … extrem … de … limitată… și trebuie să ne gândim serios cum o vom folosi de acum înainte.

Această ultimă frază Ogî Ogî o rosti rar și apăsat, astfel încât pentru membrii consiliului de extremă urgență nu mai există nici o îndoială că problema inteligenței ca resursă extrem de limitată necesita o gândire foarte serioasă.

După câteva secunde precis calculate de pauză Ogî Ogî continuă.

– Vestea bună este că, deși nu au explicat încă mecanismul prin care inteligența este păstrată și transmisă în mediul natural, cercetătorii au descoperit o metodă de a colecta și înmagazina, cu o eficiență de 90% IQ-ul persoanelor decedate.

Urmă încă o pauză de câteva secunde în care, dacă nu ar fi fost eliminate printr-o decizie a guvernului din urmă cu câțiva ani, cu siguranță că s-ar fi auzit muștele bâzâind afară, dincolo de ferestrele antifonice, termoizolatoare și anti-proiectil ale sălii de consiliu.

– Domnilor, inteligența este o proprietate emergentă (primul ministru al guvernului mondial pronunță cuvântul „eee-meeer-geeen-tă”, făcând fiecare „e” la fel de lung ca fețele membrilor consiliului) a complexității rețelei de căi sinaptice. Cu cât pattern-urile de creare a sinapselor sunt mai complexe, iar legăturile neuronale formate folosesc trasee mai diverse de transmitere a semnalelor electrochimice între neuroni, cu atât IQ-ul unei persoane este mai mare. Putem salva 90% din IQ-ul unei persoane copiind toate cele 1000 de trilioane de sinapse (lui Ogî Ogî îi plăceau numerele uriașe, le rostea cu mare plăcere, rostogolind zerourile în fiecare colț al gurii, nu conta că e era vorba de structura creierului sau de bugetul mondial) în calculator în momentul morții. O fermă de servere de mărimea celei ce conține arhiva guvernului ar fi suficientă să înmagazineze inteligența unei generații, adică, în cazul nostru, a tuturor ce vor deceda într-un an. Păstrăm informația o perioadă de cinci ani, apoi copiem pattern-urile sinaptice în creierele noilor născuți. Transferul e gata. Vestea și mai bună este că înainte descărcare putem combina în calculator căile sinaptice de la mai multe persoane astfel că putem decide cine și de câtă inteligență va beneficia fiecare. Asta înseamnă că nu vom mai lăsa o resursă atât de prețioasă ca inteligența la cheremul unui proces natural, întâmplător și irațional. Peculiaritatea (cele șapte silabe ale cuvântului ieșiră rar, de parcă Ogî Ogî le-ar fi degustat îndelung pe fiecare, ar fi mângâiat și rostogolit cu limba fiecare sunet, cu o plăcere deosebită. Cuvântul îl învățase de la un alt stagiar, specialist în lingvistică, rătăcit și el, nu se știe cum, în mașinăria guvernului) procesului pus la punct de cercetători este că informația care emulează structura creierilor biologici nu se poate păstra pe un suport static de memorie, ci numai în memorie de tip RAM, astfel că va trebui să construim servere speciale care să stea tot timpul pornite…

– …Energie este, slavă Domnului Rutherford, nelimitată! zâmbi Ogî Ogî jenat parcă de faptul că trebuise să menționeze acest neajuns lipsit de importanță. Din păcate nu găsise nici o altă modalitate de a folosi cuvântul „peculiaritate”. Propunerea pe care vreau să v-o fac este să adoptăm cât mai repede această metodă de înmagazinare și transmitere a IQ-ului. Apoi avem cinci ani să decidem pe ce criterii să redistribuim resursa aceasta atât de limitată a inteligenței.

Spre uimirea lui Ogî Ogî, care nu se aștepta la nici o împotrivire, mai ales după un asemenea  tur de forță retoric, Pogî Rogî ceru să ia cuvântul.

Pogî Rogî era principalul său rival și văzut de cei mai mulți ca succesor al său în cazul în care opoziția ar fi câștigat următoarele alegeri.

– Păi dacă inteligența este o resursă atât de limitată, chiar ne permitem să pierdem 10% din ea la fiecare 5 ani? Nu ziceai că procesul găsit de cercetători are o eficiență de numai 90%? Cum poți să ne propui să adoptăm o asemenea gogomănie, o asemenea neglijență la adresa generațiilor viitoare?

Fața lui Ogî Ogî se lumină dintr-o dată. Se așteptase la o opoziție mult mai serioasă.

– Păi cine a zis că pierdem 10%? Am zis numai că 90% din IQ-ul unei persoane se recuperează în memoria RAM. Asta înseamnă numai că diferența se întoarce în natură și se redistribuie ca acum, în mod aleator. Nimic nu se pierde, 90% se câștigă. Controlând 90% dintr-o resursă atât de prețioasă și importantă eu zic că este destul de bine. Când au avut guvernele lumii controlul asupra 90% din rezerva de petrol mondial? termină Ogî Ogî în aplauzele celorlalți șapte membri ai consiliului.

Propunerea fu adoptată în unanimitate.

***

Ceea ce nu bănuise consiliul de extremă urgență convocat într-o ședință de extremă urgență de către primul ministru al guvernului mondial atunci când aprobase propunerea fusese dificultatea stabilirii criteriilor de redistribuire a inteligenței colectate în serverele guvernului. Acestea nu mai erau criterii științifice ci pur politice. Ședință după ședință și dezbatere după dezbatere, în comisiile de specialitate sau în plenul guvernului sau al parlamentului mondial nu se ajunsese la nici un rezultat. Sondajele de opinie și campaniile de presă eșuaseră și ele lamentabil. Existau prea multe diferențe de opinie, prea multe propuneri, unele dintre ele de-a dreptul nebunești, multe contrazicându-se între ele și la absolut toate, chiar și la cele aparent rezonabile și de bun simț, cineva sfârșise prin a găsi contra-argumente irefutabile (cum ar fi zis stagiarul lingvist al lui Ogî Ogî).

Se propusese, de exemplu, ca cea mai mare parte din inteligență să fie distribuită blondelor, ca un fel de reparație istorică. Toți recunoscuseră meritul propunerii, însă nimeni nu ar fi putut garanta că, datorită libertății de a alege sexul și culoarea și a existenței tehnologiilor ce făceau posibilă aceste transformări, blondele nu ar fi devenit mai târziu bruneți. Apoi cineva avansase idea că cei ce ar trebui să beneficieze de un IQ mai ridicat sunt inginerii, profesorii și doctorii. Numai că ar fi fost extrem de greu să se prognozeze profesia pe care o va avea un nou născut. Și chiar dacă guvernul ar fi avut grijă ca bebelușii înzestrați cu IQ-ul corespunzător să urmeze cariera prestabilită, majoritatea posturilor de ingineri, profesori și doctori erau deja ocupate de inteligențe artificiale, iar inginerii, profesorii și doctorii umani se aflau în șomaj tehnic. Rezultatele sondajelor de opinie sugeraseră ca inteligența disponibilă să fie atribuită în majoritate viitorilor politicieni. Membrii guvernului și ai parlamentului mondial se opuseseră cu vehemență. Dacă tinerii politicieni ar fi avut un coeficient de inteligență ridicat, atunci toți aflați curent în poziții de putere ar fi fost foarte rapid înlocuiți și nici unul n-ar mai fi apucat frumoasa și productiva vârstă de 100 de ani în funcție.

Astfel trecură cinci ani de la decizia comitetului de extremă urgență al guvernului mondial de a capta inteligența celor decedați pe suport artificial, electronic.

Comitetul se întruni din nou, câțiva dintre membrii se schimbaseră, însă primul ministru Ogî Ogî era încă în funcție. În lipsa unei soluții la problema criteriilor de redistribuire el propuse ca inteligența colectată să fie în continuare păstrată în memoriile de tip RAM, iar generația de nou născuți care ar fi trebuit s-o primească să beneficieze de numai cei 10% redistribuiți în mod natural, irațional și aleatoriu. O generație sacrificată era totuși un sacrificiu minor comparat cu viitorul întregii umanități.

Se hotărî, de asemenea, sporirea capacității de stocare a serverelor guvernamentale, de vreme ce ele nu mai putea fi astfel refolosite la fiecare 5 ani.

An după an soluția întârzia să apară, iar decizia era aceeași, până când devenise aproape o obișnuință.

***

Era anul 2097 și toate problemele lumii fuseseră rezolvate de către guvernul mondial, cu excepția uneia singure pe care însuși guvernul mondial o crease în urmă cu 25 de ani.

Ogî Ogî, prim-ministru al guvernului mondial (însă diferit ca persoană de cel cu 25 de ani în urmă, după principiul omul trece, numele de cod rămâne) convocă consiliul de extremă urgență al guvernului mondial într-o ședință de extremă urgență.

– Dragilor, zise, v-am convocat aici ca să vă dau o veste proastă și una bună, să vă fac o propunere și să vă invit să luați o decizie.

– Sper că nu este o decizie care va necesita mai mult de 25 de ani de dezbateri, zise ironic Pogî Rogî, principalul rival (și el diferit ca persoană, conform aceluiași principiu) al primului ministru.

– Vestea proastă, ignoră Ogî Ogî întreruperea, este că am pierdut toată inteligența acumulată în ultimii 25 de ani în serverele guvernului. Cineva (Ogî Ogî evită să spună cine, era de fapt un nepot al său absolvent de relații mondiale pe care îl angajase la guvern ca stagiar în locul absolventului de matematică, ce fusese transferat în învățământ și care îngroșa acum – bineînțeles – rândurile celor aflați în șomaj tehnic), părându-i-se ciudat că serverele erau ținute pornite și în timpul nopții, ca să facă economie – deși energia electrică era nelimitată –, oprise curentul la fermele de servere ce adăposteau IQ-ul a 25 de generații. Pentru cine nu știe, chestia nasoală (se părea că și celălalt stagiar, absolventul de lingvistică, împărtășise și el aceeași soartă, a șomajului tehnic) cu inteligența asta este că, din cauza proprietăților sale dinamice, trebuie păstrată în memorii RAM. Ai stins lumina, paf!, s-a dus…

Fețele celor șapte membri ai consiliului arătau o stare de șoc profund. Nu le venea să creadă. Însemna oare asta că nu mai trebuiau să-și bată capul cu problema ce terorizase atâția ani guvernul, parlamentul și opinia publică? Dacă nu mai exista inteligență, nu mai era nevoie nici de criterii de distribuire a ei, nu-i așa?

– Vestea bună, continuă Ogî Ogî, este că dacă nu mai există inteligență, nu mai avem nevoie nici de criterii de distribuire a ei. În plus s-a constatat statistic că generațiile născute în ultimii 20 de ani, care au beneficiat numai de 10% din coeficientul total de inteligență al generațiilor precedente, și acela distribuit la întâmplare de mama natură, nu au avut și nu au nici o problemă de integrare și funcționare socială. Ba mai mult, indexul de fericire al persoanelor între 0 și 20 de ani este mult mai mare decât al tuturor celorlalte categorii de vârstă. Se pare că rasa umană nu are nevoie de inteligență pentru a exista.

Apoi, după o pauză de câteva secunde:

– Propunerea mea este continuarea înregistrării în memoriile RAM a conexiunilor sinaptice ale celor decedați. Apoi la 31 decembrie în fiecare an, la ora 23:59:59, apăsăm întrerupătorul și, paf!, mai adăugăm o cărămidă la fericirea generațiilor viitoare. Știu că este o decizie de mare responsabilitate pe care vă cer să o luați. Însă nu uitați: de aceea suntem aici, pentru a purta grija întregii lumi pe umerii noștri… Cine este pentru?

Șapte mâini țâșniră în sus în același timp și șapte oftaturi adânci, de ușurare izbucniră din piepturile membrilor comitetului de extremă urgență al guvernului mondial.

Anul era 2097, toate problemele lumii fuseseră rezolvate, populația globului ajunsese la 15 miliarde, iar oamenii continuau să se înmulțească ca iepurii.

 

SFÂRȘIT

 

Pompilian Tofilescu,

Wyandotte , Michigan , SUA

31 decembrie 2022