La șapte săptămâni de la debutul pe marile ecrane, „Avatar: Calea Apei” rămâne cel mai vizionat film la ora actuală, situându-se pe locul al patrulea în topul celor mai rentabile filme din toate timpurile, cu încasări de 2,117 miliarde de dolari (neajustat la inflaţie) și un buget estimat de 250 de milioane de dolari.

Pe locul întâi al acestui clasament global se situează primul film „Avatar”, lansat în 2009, cu 2,92 miliarde de dolari, urmat de „Avengers: Endgame” (2019) cu 2,79 miliarde de dolari și „Titanic” (1997), cu 2,194 miliarde de dolari. Astfel, James Cameron semnează regia a trei dintre cele patru filme cu cele mai mari încasări din istorie.

În România, „Avatar 2” a avut avanpremiera în data de 15 decembrie 2022, la mai bine de 13 ani distanță de primul „Avatar” și a devenit cel mai de succes film din cinematografele românești, cu încasări de peste 7 milioane și jumătate de dolari.

Nu mai este nevoie de nicio prezentare legată de tehnologia care a revoluționat filmele 3D odată cu lansarea primului „Avatar”, precum și de distribuția impresionantă. Continuarea mult așteptată este o adevărată capodoperă vizuală întinsă pe durata a 3 ore și 12 minute, menită a fi vizionată pe marile ecrane. Lumea creată este pur și simplu spectaculoasă, coloana sonoră superbă te poartă pe meleagurile Pandorei, iar personajele pot fi privite ca ființe reale, nu ca actori care joacă rolul unor extratereștrii.

Fiind vorba despre un film cu un puternic impact pentru mentalul colectiv și care va rămâne în istorie, fără doar și poate, un fenomen cinematografic fără precedent, desigur că există o tendință inconștientă de a compara cele două părți. Chiar dacă pe alocuri mi s-a părut că scenariul putea fi mai bun, din moment ce așteptările erau mari, ținând cont de povestea impecabilă a primului film, „Avatar: Calea Apei” este un film despre familie și puterea pe care o mamă o manifestă când vine vorba să-și apere copiii, precum și explorarea laturii războinice, neînfricate, a femeilor. Mesajul este unul profund uman, despre lupta dintre ceea ce este moral, just și ceea ce aduce beneficii de ordin material, despre conexiunea spirituală cu natura și cum oamenii au ajuns să o piardă.

Situat la 16 ani după evenimentele din primul film, „Avatar: Calea Apei” ne prezintă povestea familiei Sully, care este vânată de pământeni din cauza acțiunilor lui Jake Sully, considerat un trădător al propriei specii și răspunzător de înfrângerea oamenilor și sistarea eforturilor de exploatare a resurselor de pe planeta Pandora. Având acum conștiența transferată în corpul de avatar și astfel făcând parte din rasa Na’vi, Jake își întemeiază o familie alături de indigena Neytiri. Viața lor în sânul naturii este de vis până în momentul în care oamenii revin să distrugă acest paradis, iar ei sunt nevoiți să își abandoneze căminul și astfel se retrag pe litoralul de est al Pandorei, unde clanul Metkayina le oferă refugiu.

Aici ni se prezintă cele mai feerice cadre din lumea marină împânzită de recifuri de corali, pești multicolori și creaturi asemănătoare delfinilor, care sunt un fel de cai subacvatici pe care Metkayina îi folosesc pentru a se deplasa cu viteză pe sub apă, dar care au și aripi și pot zbura. Familia Sully învață despre modul de viață al clanului mării și se adaptează la stilul lor de trai, devenind parte din comunitate.

Totodată, fiul cel mic, se împrietenește cu Payakan, un tulkun – o specie inteligentă și pacifistă asemănătoare unei balene pe care Metkayina o consideră frații lor spirituali, tulkunii comunicând cu Metkayina și legând prietenii pe viață.

Momentul cel mai dramatic din poveste îl reprezintă scena unei vănători de tulkuni pe care oamenii o conduc în dorința de a-l atrage pe Jake din ascunzătoare. Victima unei metode barbare și crude este o femelă care era sora spirituală a soției căpeteniei clanului Metkayina. Aceasta tocmai născuse un pui după mulți ani și era o ființă extrem de inteligentă, o compozitoare de cântece.

Scena uciderii acestei mame este una cu puternic impact emotional, iar motivația oamenilor de a ucide tulkuni, în ciuda faptului că erau ființe cu o rețea neuronală mult mai complex decât cea a oamenilor, era pentru a extrage o substanță din creierul acestora, care le putea prelungi viața oamenilor. Acest ser al nemuririi era extrem de scump și finanța expedițiile militare și proiectele pământenilor de colonizare și extragere a resurselor Pandorei.

Fără doar și poate, filmul are un mesaj ecologist și atrage atenția asupra impactului devastator al progresului tehnologic în detrimental umanității într-un sens mai profund, spiritual. Omul, deconectat de natură, devine personaj negativ, distrugător al mediului care îl găzduiește și al altor forme de viață pe care, în goana după „evoluție” și „civilizație” ajunge să le perceapă inferioare și, deci, numai bune de ucis și exploatat.

Ca iubitoare a naturii și animalelor, nu am putut să nu fiu revoltată de acțiunile pe care semenii mei le întreprind pe Pământ, filmul trăgând un semnal de alarmă pentru evenimente reale, nu doar fictive, prezentate într-o poveste științifico-fantastică.

În romanul meu SF, „Majestique”, care vine de asemenea cu un mesaj despre importanța reconectării la partea noastră spirituală, profund legată de Mama Natură, am descris experiența în proximitatea morții a protagonistului, o extensie a sinelui meu ecologist. Las în continuare un pasaj: „Eros simți textura moale și caldă a nisipului umed de sub el, degetele pipăind cu ezitare. Intrigat, deschise ochii, realizând că se afla pe fundul mării, printre corali și pești colorați. Stătea pe spate, nemișcat, fără să respire, și totuși se simțea mai viu ca niciodată.

Cântecele balenelor îi mângâiau timpanul cu cele mai minunate sunete pe care le auzise vreodată. Acele făpturi fabuloase nu aveau cum să fie de pe Pământ, fiindcă limba lor era străină, antică, extraterestră. Sau poate el era cel străin. El nu avea ce căuta acolo. El venea din altă parte.

Simți un miros extrem de plăcut de flori, combinat cu o aromă dulce de vanilie. Era parfumul ei, inconfundabil. Unduindu‑se în apa limpede, înotând alături de pisici‑de‑mare grațioase, se apropie de el o sirenă. Coada neagră îi era acoperită de solzi sticloși, ca de obsidian. Părul roșcat și lung îi îmbrăca trunchiul gol. Alla, îi rosti numele în minte, recunoscând‑o.

Ea veni în dreptul lui, mângâindu‑i fața cu o atingere delicată. În ochii ei albaștri văzu infinitul. Cu un sărut ce‑i pecetlui dragostea, Eros se simți purtat în spațiu. Nu mai avea o formă anume. Era, pur și simplu, lumină.

Zbură deasupra oceanelor, privi ghețarii rupându‑se cu un sunet sfâșietor, scufundându‑se în apă. Zări navele de pescuit, vânând și ucigând balenele și delfinii cu harponul, lăsând în urmă valuri de sânge.

Văzu pădurile defrișate, animalele rămase fără adăpost, cuprinse de flăcări, fără nicio scăpare în calea arșiței provocate de om, buldozerele călcându‑le în drumul lor spre distrugere, gloanțele străpungându‑le trupurile, lațurile și capcanele torturându‑le, răpindu‑le cu cruzime viața.

Zări fumul marilor fabrici înnegrind cerul, abatoarele scăldate în râuri de sânge, vietățile suferind peste tot, maltratate cu brutalitate. Specii aduse la dispariție, masacrate fără niciun rost. Elefanți uciși pentru fildeși, tigri, leoparzi, lei, omorâți pentru blănuri, transformați în trofee, din vanitate. Milioane de suflete chinuite, sfârtecate, ucise. Le auzi strigătul de ajutor.

Privi războaiele: oameni omorând oameni – arși de vii, gazați și exploatați, transformați în sclavi, considerați inferiori – aceeași specie, aceeași familie, ucigându‑se violent între ei. Terorism, cruciade, boli, semeni chinuiți, arși pe rug, crucificați, torturați, abuzați, decapitați.

Eros simți toată durerea și suferința. Era prea mult. Era de nesuportat! Voia să înceteze! Trebuia să înceteze!

Nucleul Pământului începu să clocotească cu furie. Inima planetei erupse într‑o explozie ce sfărâmă totul. Apoi se așternu linștea.” – citat din romanul „Majestique”, de Bianca Sol (pagina 278). Citește recenzia aici.

Am rezonat puternic cu acest film și mesajul transmis și îl recomand din toată inima, de preferat a fi văzut la cinema, așa cum a fost gândit de către regizor și la îndemnul acestuia. Eu m-am simțit absorbită în marele ecran datorită efectelor 3D, dar și mi se părea că fac parte din poveste, purtată pe ritmurile muzicii înălțătoare.

„Avatar: Calea Apei” este un film care nu are cum să te lase indiferent, pentru că te trece prin diverse stări emoționale, iar, dacă mergi fără nicio așteptare și nu dai ascultare criticului din tine, ci pur și simplu te lași dus de poveste, experiența va fi una transformatoare.