PIELE ÎNSÂNGERATĂ
-traducere de Adrian Bancu-
Varkoom erau sălbatici și fără suflet, făceau ritualuri primitive cu colți și piele și arcade de foc.
Neîmblânziți și primitivi, erau o rasă de războinici cruzi care îi devorau pe cei tineri și dădeau foc pământului. Atrocitățile pe care le-au comis asupra oamenilor și copiilor lor au fost subiectele unor povești depănate în jurul focurilor de tabără, pentru a-i adormi pe cei mici atunci când mamele și tații lor doreau să scape de cicăleli și văicăreli. Varkoom erau arhaici și proști și ei erau cel mai mortal obstacol pe care colonizatorii îl întâmpinaseră în extinderea lor de-a lungul Rimului, erau încăpățânați și hotărâți să nu se aplece în fața voinței și înțelepciunii omului superior.
Aceste lucruri le spuneau oamenii.
Varkoom au fost, de fapt, singura rasă puternică din Margine, rezistenți și mândri. Rebeli în fața „pionieratului” ortăvitor care se răspândește în Univers: omul, foamea lui de teritorii, înclinația lui pentru măcel, unde măcelurile i-au servit lăcomiei sale.
Aceste gânduri le-a formulat Helma-Rar în timp ce ținea copilul care țipa în mâinile lui enorme. Pielea micii creaturii i-a părut și respingătoare dar l-a și atras – nuanța ei palidă, moliciunea, o creatură atât de fragilă. Se gândea că mica ființă ar putea pur și simplu să fie strivită în strânsoarea mâinilor lui puternice. Dar bebelușul a plâns neîncetat, înfricoșându-l cumva, un zgomot enervant care îi creștea tulburarea, cu cât dura mai mult. Îi mâncase înainte, pe copiii umani răpiți din orașele colonii, în timpul înfruntărilor. Era un gust care îl îmbolnăvise rareori, aducându-și aminte câmpurile de luptă pline de cadavre care ardeau în soare, putrezind în atmosfera care se va umple de muște care bâzâiau extatic și larvele care zvâcnesc.
Se întoarse la hohotele camaradului de lângă el, reținând atenția colegilor lui, războinicii adunați în complexul înierbat:
„Viitorii colonizatori ne numesc nelegiuiți, în timp ce își revarsă faptele lor rele asupra noastră. Ei se hrănesc cu tinerii și bătrânii noștri, deopotrivă, la gurile cuptoarelor lor, și predică despre Exterminarea Lumilor, împotriva modurilor noastre „păcătoase” de a răspândi pacea între toți.” Aici soldatul Varkoom a ridicat copilul uman în aer, nepăsător, violent, de parcă ar fi fost un sac cu hrană. „Atunci să ne așezăm printre „cinstiții” răpitori albi și să ne ospătăm așa cum se ospătează ei.”
Iar soldatul Varkoom l-a adus la gură pe pruncul mieunând, l-a pus între falcile lui imense și l-a mușcat cu nădejde.
Un zgomot respingător s-a auzit în tot complexul în jurul cazărmii, însoțit de țipătul ascuțit al copilului și de un vuiet de sărbătoare al camarazilor săi, care a răsunat ca un ecou. În urma acestui vechi și teribil cântec de sânge și răzbunare, Helma-Rar și-a amintit, neașteptat în acel moment, de un loc despre care auzise povestindu-se demult, odată. Tinerii șopteau despre asta, iar bătrânii mai chicoteau, de asemenea, în timp ce doar unii dintre cei din epocile intermediare au recunoscut realitatea din spatele misterului legendei. În mijlocul țipetelor bebelușilor uciși și al hohotelor satisfăcute ale camarazilor săi , atingerea blândă a numelui i-a sunat în urechi ca un dar al blândeții, pe câmpul de război: Hamisamrah și peșterile păcii.
În acel moment de sânge și moarte Helma-Rar și-a dorit, așa cum nu și-a dorit niciodată în mulții ani ai săi, șansa de a-și odihni oasele obosite, chiar în acest loc. Singurul loc unde ar putea găsi adevărata pace, dacă legendele ar fi adevărate. Peșterile și cavernele ca o mare metropolă, sub valea verde, îngrijite de un popor străvechi și pașnic, asemănător lui, retrași în siguranță, în fortăreața lor inexpugnabilă. Căci pericole nenumite au blocat calea către inima caldă a lui Hamisamrah, împrăștiind lumea de sus cu rămășițele scheletice ale celor nedemni, care au căutat să iasă din acest sanctuar minunat.
Dorința bruscă de a descoperi acest adevăr a fost cea care o îndemna pe Helma-Rar să facă ceea ce a făcut în acea zi fatidică, ghidându-și mâinile în timp ce așeza copilul în cuva de oțel; smulgându-și arma din teaca de la șold, cu o șuierat rapid de oțel frecând pielea.
Întorcându-se asupra fraților săi și cu pistolul lui înfiorător dându-le foc. Și cei șase frați ai săi au căzut morți înainte de a-și da seama măcar de marea sa trădare, în bălți vii de sânge și oase, obuzele detonând încărcăturile lor din vârfurile de oțel în interiorul lor, despicand cranii, piept și abdomen lat, udând iarba. I-a urmărit pe războinicii căzuți doar până când a fost sigur că nimeni nu a supraviețuit și și-a reînvelit arma, cu o durere în inimă.
Fără să stea pe gânduri, a scos copilul care țipa din cuva de oțel și, cu mâna sa uriașă, l-a depus în căldura adăpostului pungii sale de pe burtă. Și cu un sunet ca foșnetul izvoarelor și geamătul prelatei, Helma-Rar și-a întins aripile lungi și puternice înfipte de-a lungul spatelui și a zburat în sus, ca un far însângerat pe cerul plin de stele.
-Va urma-
Credit art: ERA7
