(poveste pentru musofobi) – schiță premiată la concursul sf special
Nu mulți ar crede povestioara aceasta, ceea ce nu-i de mirare, având în vedere că e spusă de un șoarec. Dar …chiar și așa, dați-mi voie să mă prezint. Numele meu este Piț și, da, întâmplarea ce urmează a fi istorisită e despre mine și despre cum am ajuns asistent social, într-o lume în care roboții ocupă tot mai mult teren.
Îmi amintesc că stăteam plictisit pe un raft, într-un magazin grandios, cu zeci de culoare și reclame care mai de care mai colorate și mai sofisticate. Priveam deja de ceva vreme oamenii care mișunau în căutarea cadourilor de Crăciun. Mulți dintre ei se îmbulzeau la etajera unde eram și eu, căci, una dintre lucrătoare lipise tocmai lângă mine o etichetă mare, galbenă, pe care scria cu litere de-o șchioapă “REDUCERE 50%” Așa se face că multe doamne începură să cumpere modelele de căni ce aveau imprimate pe ele șoricei prin zăpadă, cu căciulițe roșii pe cap și fulare albe în jurul gâtului. Rămăseseră puține, când o angajată anunță la microfon închiderea magazinului. În ultima clipă, o femeie înaltă și slabă ca o prăjină, cu mâinile albe, brăzdate de venișoare, a înșfăcat în grabă cana, cu tot cu mine pe ea.
Din acel moment, nu pot să spun exact ce s-a întâmplat, căci în câteva minute eram deja înfundat într-o poșetă, printre rujuri, șervețele, telefon, chei de la mașină și multe altele. Mai târziu, m-am trezit în mâinile moi ale unei bunicuțe. Pesemne, eram cadoul ei. Pfff… în sfârșit, un loc liniștit. Bătrânica avea mișcările lente și eram convis că viața mea, în bucătăria cea micuță și cochetă va fi una de vis. Însă entuziasmul meu a durat destul de puțin, căci bunicuța dori numaidecât să bea un ceai fierbinte.
Am simțit că-mi ia foc codița, chiar și acolo, în mormanul de zăpadă, pe care eram ilustrat. N-am mai putut îndura nicio clipă. Așa că am sărit literalmente de pe cană, înnebunit de durere. Când m-a văzut biata femeie în mijlocul mesei, a început să țipe. Am țipat și eu, ce era să fac? Că doar nu mai auzisem așa urlet în viața mea.(nici la cea mai crunta pisica pe care am intalnit-o vreodata) Apoi, am tras aer în piept și am început să dau din lăbuțele mele mici, încercând să o fac să tacă. Nu eram o amenințare. Până la urmă, bătrânica era de o sută de ori mai mare decât mine. Voiam să o calmez. Îmi amintisem că am auzit acum câteva zile, pe când stăteam pironit pe raftul din magazin, o mamă ce-i spunea copilului său ceva de genul: ”Comunicarea este cheia!” Și fără să mă gândesc la consencințe, îmi dau drumul la gură(incep a turui:
-Doamnă, doamnă! Nu mai țipați! Eu mă numesc Piț și dacă nu ați fi turnat ceaiul acela atât de cald(fierbinte) în cană, aș fi rămas la locul meu…
Femeia se oprise preț de câteva secunde. Era încă nedurmeirtă și cu siguranță nu-i venea a crede că stă de vorbă cu un șoarec. Apoi, brusc se întoarse spre bufet, de unde luă un plici de muște și se năpusti asupra mea.
-Ooo, nu, nu! imi zic înspăimântat și o iau la sănătoasa.
De pe masă sar pe scaune, pe sub mobilă, pe frigider, în sufragerie, din nou în bucătărie, apoi mă lovesc puțin de ușa de la dormitor, îmi las urmele prăfuite pe perna doamnei, pe pervazul ferestrei, pe perdea, în chiuvetă și vaaaai… era cât pe ce să cad în WC(closet), dar până la urmă zăresc fereastra din baie deschisă. Și iute, țâșnesc sprea ea, iar doamna în spatele meu cu pliciul, mai că mă nimerea. Încă puțin, Piț, încă puțin!.
Aerul rece îmi sulfa în mustăți. Reușisem. Mă uit înapoi, cu o oarecare părere de rău. Era o casă drăguță… îmi făcusem speranțe deșarte… Pentru că nu știam încotro să o apuc, am hotărât să mă întorc la magazin și să mă lipesc de vreun ornament mai deșucheat.
La trecerea de pietoni, mă uit în stânga, în dreapta și mă pregătesc să trec.
Vai de mine! Un bătrânel vrea să traverseze din cealală parte, dar uite, o mașină! Haide, Piț, poți să o faci!
Cât ai zice “pește” eram deja în fața lui. Mă strecor pe sub pantalonii de stofă și-l mușc de pulpa piciorului, atât cât să-i distrag atenția. Domnul tresare, se dă un pas înapoi și începe a-și scutura piciorul. Pfff… Am reușit!
Urc încet, pe sub haine, spre umărul lui, de unde, cu vocea trenurândă îi zic:
-Bună ziua! Ar trebui să fiți mai atent! Știu că este ciudat să primiți sfaturi de la un șoarec, dar eu v-am salvat. Mă numesc Piț.
Bătrânul domn se îndreptă de spate și își întinse blând mâna spre mine. Nu știam ce însemna asta, dar m-am urcat sfios în palma lui. Ooo, Doamne! Bietul de el își pierduse vederea.
-Bună, Piț! Da’ ce tremuri așa? Ești înghețat!
Apoi, cu cealaltă mână, scoase o batistuță, probabil era cea cu care oamenii își curăță ochelarii (văzusem multe la magazine și materialul era excelent), mă înveli în ea și mă puse în buzunarul de la piept, făcut parcă exact pe mărimea mea.
-Poți să vii cu mine, dacă vrei, mi-ar plăcea să am și eu pe cineva. E tare rău să fii singur la vârsta mea, zise el, zâmbind melancolic pe sub mustață.
-Uau… la asta nu mă așteptam! zic eu chițăind de fericire.
Și uite așa, tocmai înainte de Crăciun, aveam să-mi găsesc și eu menirea. Dintr-o simplă ilustrație am ajuns primul șoarec ce avea un scop măreț: să ajute un om.
Și când te gândești că toate au pornit de la un ceai firebinte… Mă simțeam minunat așa, înfofolit într-o batistă, în drum spre viitoarea mea casă.
Iar Victor, căci așa se numea bătrânelul , spre surprinderea mea, nu se speriase deloc de mine. Și nici măcar nu mă întrebase cum de pot să vorbesc sau cum reușesc să-i ghidez pașii cu o precizie atât de mare. Mă descurcam de minune, iar el avea încredere în mine. Și lucrurile au rămas la fel pentru totdeauna. Zâmbetul îi era nelipsit de pe chipul peste care trecuseră ani mulți. Totuși, uneori mă întristam la gândul că Victor nu putea observa vreodată cum micuța mea gură se arcuia la fiecare poveste pe care mi-o spunea și în fiecare dimineață când pe masă așeza două boluri cu cereale. Acum, însă, la cinci ani de la întâlnirea nostră, știu că nu avea nevoie de vederea propriu-zisă. Căci sufletul său mă văzuse deja mult mai bine decât ar fi putut vreodată ochii lui să o facă.
