Conform Uniunii Astronomice Internaționale (I.A.U.), suprafața Lunii este marcată de peste 9.000 de cratere de impact, cele mai mari numindu-se bazine de impact, nu cratere, iar potrivit unui nou studiu, nu asteroizii au creat bazinele, ci planetezimalele (concept introdus printr-una din principalele teorii acceptate în prezent în materie de formare a planetelor, corp ceresc constituit într-un disc protoplanetar).

Așa cum am mai arătat, legat de formarea Lunii, există ipoteza „impactului gigant”, Luna fiind creată atunci când o protoplanetă de dimensiunea lui Marte s-a izbit de Terra, cu aproximativ 4,5 miliarde de ani în urmă. Din această ciocnire, materialul topit a fost trimis pe orbită în jurul Terrei, o parte din acel material a căzut pe „Planeta Albastră”, iar restul s-a unit și a devenit Luna. Pe măsură ce roca topită s-a unit, Luna a experimentat o fază numită „Oceanul de Magmă Lunară (L.M.O.) în care s-a topit întreaga suprafață a Lunii.

Pe suprafața Lunii există „bazine de impact”, care nu sunt doar mai mari decât craterele, dar sunt și mai complexe și tind să aibă un inel de vârf central, mai degrabă decât un singur vârf central. Cele mai mari de 300 km sunt numite bazine de impact lunar și există în număr de aproximativ 50. Cel mai mare bazin de impact al Lunii este bazinul South-Pole Aitken (S.P.A.) și are 2.494,5 kilometri în diametru.

Elementele de impact care au creat bazinele au jucat un rol imens în istoria Lunii și au controlat o mare parte din geologia acesteia. Când au lovit, au îndepărtat materialul de crustă existent din inelul vârfului cel mai interior și au îngroșat crusta dintre inelul vârfului interior și creasta marginii exterioare. Unele bazine de impact sunt denumite „mări lunare” din cauza aspectului lor. Oamenii antici credeau că regiunile întunecate din interiorul bazinelor erau oceane. Bazinele s-au umplut cu lavă bazaltică nu atunci când s-au format inițial, ci când alți impactori au lovit partea opusă a Lunii și au declanșat activitatea vulcanică. „Mările” acoperă aproximativ 16% din suprafața lunii.

De curând, un studiu susține că planetezimalele terestre rămase au format aceste bazine când s-au izbit de Lună, însă cercetările anterioare au arătat că asteroizii din centura principală sunt responsabili pentru aceste bazine de impact.

Cercetătorii au creat modele pentru a determina rolul planetezimalelor în formarea bazinelor lunare. Ei și-au bazat modelele pe cercetări anterioare privind acumularea planetelor terestre, care arată cum planetezimalele s-au schimbat în timp din cauza coliziunilor cu alte obiecte. Aceasta se numește șlefuire prin coliziune, care în cele din urmă are ca rezultat o distribuție uniformă a dimensiunilor planetezimalelor. De asemenea, s-au bazat pe modelarea dinamică a asteroizilor și cometelor pentru a vedea ce rol au jucat în impacturile lunare.

Lucrările autorilor arată că impacturile asteroizilor au creat cele mai multe impacturi în ultimii 3,5 miliarde de ani. Dar înainte de asta, planetezimalele au făcut cele mai multe daune, cometele aducându-și și ele contribuția la crearea unor cratere de impact în Sistemul Solar, însă puține, în comparație cu asteroizii și planetezimalele.

Rezultatele cercetătorilor arată că aproximativ 500 de planetezimale cu diametrul de 20 km au lovit Luna în timpul fazei sale L.M.O., dar acele impacturi nu au lăsat nicio urmă de durată.

Conform studiului acestei echipe de cercetători, „bazinul proeminent Imbrium este un pic aberant”, iar „planetezimalul care a creat bazinul Imbrium «apare cu o probabilitate de 15%–35%» și „a fost mai mare sau egal cu aproximativ 100 km în diametru”, lovind în urmă cu aproximativ 3,92 miliarde de ani, autorii susținând că „trebuie să se fi format târziu, deoarece are doar două bazine mai mici deasupra”.

Cercetătorii încă studiază craterele Lunii și pun laolaltă istoria Sistemului Solar. În timp ce I.A.U. recunoaște oficial 9.137 de cratere, dintre care 1.675 au fost datate, este posibil ca aceste cifre să se schimbe. O nouă cercetare bazată pe date de la orbitatorul lunar „Chang’E” din China apropie numărul de cratere de 130.000. Alte cercetări pun numărul și mai mare: două milioane de cratere mai mari de 1-2 km, însă, oricare ar fi numărul lor exact, fiecare crater este ca o fosilă, iar Terrei îi lipsește această înregistrare fosilă, astfel că, prin reunirea înregistrărilor fosile de impact asupra Lunii nu se dezvăluie doar istoria Lunii, ci se dezvăluie și cea a Terrei.

 

Foto: www.universetoday.com