Galileo

I

Kai își freacă palmele și suflă în ele. Aburii părăsesc gura, denși, ca și cum ar vrea să prindă viață, să evadeze către cerul îndepărtat, prea îndepărtat, unde Kai nu mai are cum să ajungă. A rămas abandonat aici, în baza Europa-1 de pe fața sclipitoare a lunii.

Gheața se extinde dincolo de orizont, înconjoară un pol al Europei, apoi celălalt, și revine sub picioarele lui Kai. Nu există nimic altceva la suprafață decât gheață. Jupiter planează deasupra crevaselor, colorează un sfert din cer. Kai își lipește fața de geam și o privește, studiază atmosfera ei, vârtejurile. Răceala încearcă să invadeze baza, ca răsuflarea Europei, ce-l caută și-l va găsi într-una din zile. Săptămâni, luni. Ani. De cât timp se află aici? De fiecare dată când pornește calculatorul principal data și ora sunt resetate. Este doar una din multele malfuncții. A învățat să aprecieze în alt fel timpul, îl măsoară în pâlpâitul ritmic al antenei deasupra stației, ca un metronom. A încetat să mai încerce să comunice cu nava din orbită. Pâlpâitul e tot ce a rămas din funcția antenei. Roșu-sâgeriu. Doisprezece pâlpâieli și cafeaua e gata. Douăzeci și patru și mâncarea e încălzită. Anii nu mai există, nu mai au nici o întrebuințare. A renunțat până și la anii-potențiali, o sută douazeci și opt, afișați în dreptul bateriei nucleare ce alimentează stația. Destul cât să trăiască două vieți aici. Una e deja consumată.

Apăsa obrazul de geam, și privește haloul lui Jupiter, în care sunt suspendați ceilalți sateliți ai ei. Simte ca aceștia împărtășesc cumva trăirile de pe Europa, o frăție, un numitor comun. Își închipuie că pe Callisto și Titan există activități, drone mecanizate, poate, cercetări în desfășurare. Fața lui Kai se suprapune peste peisaj dintr-o dată, o vede în reflexia din geam și râde, un sunet frânt, chinuit. Pe Europa e doar el, reinventat ca și cercetător de către unchiul său. Te fac bogat, Kai, vine vocea Grecului în minte. Te fac celebru. Oceanele Europei nu au fost explorate încă, n-au văzut nici măcar o rază de lumină vreodată. Ce-s cincisprezece kilometri de gheață pentru tehnologia de acum? Am cumpărat cel mai bun Topitor, patru tone, o matahală. Te duc fără probleme sub gheață. Tu o sa fii primul din istorie care va trage cu ochiul. Să nu mă dezamăgești, m-auzi?

‘Te aud, Grecule,’ spune Kai printre dinți. ‘Te aud mai bine ca oricând.’

Unchiul l-a adus aici, așa cum a promis. L-a scos din suburbiile din Tai-P8, l-a făcut cineva. Un om condamnat. Probabil că Grecul a părăsit de mult orbita lui Jupiter, face comerț în centura de asteroizi, țăpește alți fraieri. Poate că se bucură de luxul unui apartament orbital în jurul Pământului. Ar putea fi oriunde, aici sau acolo, niciunde și peste tot. Doar viu, se gândește Kai, doar viu să fie, atâta tot. Să-i simtă pulsul când se va înfige cu mâinile în gâtul lui.

S-a gândit la sinucidere de multe ori. Și-a închipuit o mie de moduri în care o poate face. La un moment dat, planificarea propriului sfârșit era partea cea mai interesantă din zi, se trezea doar pentru a recapitula etapele. Hotărâse că va păși pur și simplu pe gheața Europei, va merge dincolo de orizont și va lăsa frigul să câștige. A depășit însă momentul. Sentimentul a fost înlocuit inițial de o indiferență, o răceală ce oglindește peisajul, apoi o scânteie mică s-a aprins, l-a încălzit treptat, s-a extins până ce a ajuns să-i alimenteze întreaga existență. A crezut că-i speranța la început, însă a realizat repede că e doar flacăra răzbunării. Chipul Grecului se reflectă din toate suprafețele stației, îl trezește dimineața și-i spune noapte bună. Răzbunarea e tot ceea ce-l face să mai ridice din pat.

Pornește calculatorul principal al stației. Șterge condensul de pe ecran cu colțul de la pătură. Sistemul de operare se încarcă, întreaga unitate zumzăie la viața. Kai privește antena afară, numără în gând. Știe că softurile sunt piratate și virusate. Zgârcenia Grecului e legendară, traversează cosmosul în lung și-n lat. La câteva zile după ce echipajul a ajuns pe suprafața lunii, sistemul a și eșuat, iar calculatorul se pornește mereu în modul de siguranță, limitând orice calcul ar putea face. Unitatea a fost cumpărată de pe piața neagră, cu câteva reclame încorporate de la bun început. Așa pățești când lucrezi cu Grecul, Kai o știe, te folosești de ce primești.

Reclamele se reped pe ecran în exact aceeași ordine de fiecare dată, în timp ce sistemul de operare se încarcă. Kai își amintește coborârea pe Europa ca și cum a văzut-o într-unul din clipuri, ca și cum aparține altcuiva.

Echipajul a fost un trio asamblat cu repezeală de Grec, Kai, mecanicul Eusebio Tar și bătrânul inginer Gyrrhus. Lui Eusebio nu-i spunea niciodată pur și simplu Eusebio, ci mereu Eusebio Tar, ca și cum Tar ar fi un titlu nobil de care acesta nu se poate lipsi; era un tip scund, de vârstă mijlocie și destul de incandescent. Kai rostește numele fara prenume, îl șoptește încet în statie, ‘Eusebio,’ apoi ridică sprâncenele. Simte că Eusebio prinde viață în reflexia din geam, o entitate nouă, născută din Eusebio Tar. Are o voce ușor diferită și pare că-i mai prietenos puțin. Kai știa ce se vorbea despre el, că e trimisul unchiului, că reprezintă ochii și urechile Grecului și nimic mai mult. Se obișnuise cu ideea.

Aflase de la un tip înainte sa părăsească orbita Pământul că aceasta era a doua misiune pe Europa a Grecului, doar că prima nu s-a concretizat, pentru că echipajul a refuzat să mai coboare.

Prima reclamă apare pe ecran. Pâlpâitul antenei continuă în minte, măsoară fiecare cadru. Arată un barbat mai in vârstă, cu părul grizonat și cu mișcări sigure, o barbă atent conturată și o cravată elegantă. Bărbatul se apleacă deasupra unui tânăr, studiază monitorul pe care angajatul vrea să-i arate ceva. Pare a fi o problemă. Bărbatul privește cu ochi înțelegători, dar fermi, o corectitudine a gesturilor și un zâmbet încrezător. Aprobă lent și se plimbă printre birouri, îl bate pe altul pe umăr. Toți ochii îl urmăresc. Duce o mâna în buzunarul sacoului și scoate o tabacheră argintie. Își plimbă degetele peste relieful ei scoate o țigară, contemplează ceva în timp ce bate țigara de tabachera închisă. O bate în exact același ritm ca si pâlpâitul antenei, o coincidență. Un semn. O pune în colțul gurii, însă nu se grăbește să o aprindă. Fața i se luminează, a găsit soluția, gesticuleaza tânărului si-i spune ce trebuie sa facă. O aprinde și trage adânc în piept, zâmbește satisfăcut, privește dincolo de cameră. O plimbă grațios, lăsând firicele de fum în aer. Clipul se sfârșește. Kai a mai vazut-o de nenumărate ori. Deja îl cunoaște pe bărbat, îl înțelege, știe de ce a ales cravata albastră și știe că ar pufăi și el ceva, deși nu a fumat în viața lui. Toate coloniile erau împânzite de fumători, și găseau moduri de a o face și în absența gravitației, și nu doar fumatul, vicii, de tot felul. Nu doar că-și îmbrățișau aceste vicii, dar căutau moduri de a inventa altele noi, combinații peste combinații de substanțe până ce dobândeau, cu mândrie, o adicție și mai puternică.

Următoarea reclamă este mai scurtă. La început a încercat să scape de ele, a încercat sa modifice codul, să elimine virusul ce-a oropsit sistemul, însă a renunțat de mult. A ajuns să îndrăgească reclamele, să soarbă din trăirile personajelor, să le inventeze o viață întreagă în spatele platoului de filmare. Toate au fost înregistrate cu zeci de ani în urmă. Poate cu cincizeci, o sută de ani, nu poate aprecia. Kai duce degetele către buze, inspiră, se preface ca scrumează atent. Știe ca nu e vorba de o dependență pentru el, ci este un gest sugerat, o idee, un mesaj subliminal. Încredere. Puterea barbatului în costum constă în acele gesturi, îl fac important. Și tu poți fi, este mesajul. Îți lipsește doar o țigară, Kai, și poți părăsi roca asta înghețată.

Își amintește de Kootz, un fost coleg din Tai-P8. Stăteau ușa în ușa. Kootz lucra de rupea, de dimineața și până seara, apoi în ziua salariului cheltuia toți banii pe haine și accesorii. Sclipea din cap până-n picioare și etala toate firmele cu mândrie, cămăși Gaal, parfumuri, rama aurie a ochelarilor din care OculusNex sclipea orbitor, ultimul model de ceas inteligent. Se lăuda cu toate, deși Kai nu se arătase niciodată interesat. În cei doi ani cât l-a cunoscut, personalitatea lui Kootz a fost ștearsă, treptat, ca o culoare ce iese din haine după destule spălări. OculusNex și Gaal i-au luat locul. Nu mai ai nevoie de personalitate acum, porți firma, doar, vorbește pentru tine, spune lumii cine ești. Dar ce n-ar mai da Kai acum pentru o discuție cu bietul Kootz. ‘Cat ai dat pe ceas?’ se aude Kai spunând. Tresare la auzul propriei voci. De mult nu-i mai aparține.

Pulsul crește, știe ce urmează. Înghite în sec și se lipește de ecran. Este reclama la ochelarii de soare, însă nu rama argintie-l interesează. Știe exact momentul cand femeia apare, îl savurează, o singură clipă de glorie. O clipă venerată, în care rochia se ridică deasupra genunchilor, dezgolește o coapsă, alba, fermă. Kai și-o imaginează și pe cealaltă, căldura dintre ele, simte unghiile infipte în carne, ea geme într-un fel anume și sunetul rezonează în el. Este singurul moment pe care nu-l măsoară prin pâlpâitul antenei, nici în ceasul de pe ecran. Este prea viu pentru asta. Kai îl măsoară în bătăi de inimă, în zvâcnirea de sub coaste, în sângele ce-i cântă în timpane. Simte că o cunoaște pe femeie, și că ea-l cunoaște pe el. Ajunsese cândva să plângă la sfârșitul reclamei, să restarteze sistemul doar pentru a revedea-o. Bărbatul cu țigara devenise prologul, apoi amintirea lui Kootz prindea viață, caruia ii povestea despre ea, despre rochia ei și despre călătoriile pe care le făceau împreună în locuri exotice. Apoi ea, și iarași ea, săptămâni întregi.

Sistemul se pornește. Lumina albastră-l invită să-l acceseze. Măcar Grecul a pus pe cineva să traducă limbajul străin al interfeței. Kai navighează până la coordonatele salvate din satelit, unde introduce numerele din memorie. După câteva secunde de calcul, sistemul marchează pe hartă acel punct. Destinația nu are un nume, așa că îl invită pe Kai să stabilească unul. Știe că după ce se va restarta sistemul, numele va fi șters, însă alesese unul de mult pentru prima stație de pe Europa: Marele Eșec. Grecul nu i-a recunoscut niciodată că aceasta există, erau doar zvonuri, însă Kai e sigur de asta. S-a îndoit de câteva ori la început, a pus-o pe seama singurătății, cam în perioada când a început să gândească cu voce tare. Misiunea lui Kai este a doua, acum o crede. Prima a eșuat după ce stația a fost avariată la coborâre, iar echipajul a decis că nu merită să coboare pe suprafața lunii, spre moarte sigură.

Verifică energia transportorului, un vehicul imens, ca un buldozer cu șenile. Inițiază depresurizarea antecamerei din bază și se ridică în picioare.

Se mai uită o dată pe geam, ca și cum se întreabă în ce se imbracă astăzi. Îi este dor să verifice vremea înainte să iasă din casa. Obiceiuri mici. Gesturi care până acum nici nu a observat ca le făcea. Suflatul nasului într-un șervețel, apoi studierea șervețelului. Oamenii se uită mereu. Nu știe de ce, dar o fac. Verifică instinctiv textura, culoarea. Mici cercetători ai propriilor corpuri, fac controlul tehnic de calitate. O mie de gesturi ce-l făceau cine e, țineau la un loc acea persoana. Acum Kai se destramă în stația blestemată.

‘De data asta te găsesc,’ spune Kai. A căutat de cateva zeci de ori acea stație, însă niciodată nu a găsit-o. A fost forțat sa revină la bază lui de fiecare dată, fiind la doar câteva pâlpâieli ale antenei distanță de moarte prin asfixiere. Înlătură rândurile de pături din spinare și se îmbracă în costumul etanș pentru explorare.

‘N-ai cum s-o găsesti, Kai. Și știi de ce?’ se aude spunând, pe vocea Grecului. ‘Pentru că nu există.’ Se strâmbă în oglindă, apoi scutură din cap. L-a început și-a promis că nu va vorbi niciodată singur, însă treptat, a început să-și îngăduie să fredoneze, apoi să rostească câte un cuvant cu voce tare, până ce a ajuns să poarte conversații întregi cu pereții.

‘Am s-o găsesc. Am să-ți trimit un mesaj special, unchiule,’ spune, realizând că singura voce care nu pare autentică este a sa. Vocea Grecului se potrivește perfect cu chipul pe care-l are în minte, a lui Eusebio la fel, precum și a lui Gyrrhus. ‘Am s-o găsesc,’ spune din nou, mai lent, analizând inflexiunile.

Ușile se deschid. Kai pășește pe gheață. Corpul saltă la fiecare pas, făcând orizontul să penduleze în vizor. Chiar și cu mușchii atrofiați, Kai saltă fără să vrea. Îi este dor de gravitația Pământului, de îmbrățișarea ei ce nu-i făcea oasele să se lepede de calciu. A ajuns un schelet golaș. Străbate frigul cu repezeală și ajunge la transportor, urcă cele trei trepte masive și pătrunde în el. Închide ușa și așteaptă ca și cabina să fie presurizată cu aer respirabil. Privește stația. O casă-vagon. Antena sclipește roșiatic, Kai număra pe buze, citește limbajul ritmic al ei. Afișajul din bord pulsează verde, iar Kai înlătură casca de pe cap. Inspiră, ușor nesigur, cum o face de obicei, crezând că poate sistemul se inșeală și nu va avea oxigen. Nimic n-a funcționat cum trebuie oricum, de la bun început.

Apucă volanul și se preface că semnalizează în dreapta. Mimează privitul în oglindă și pornește, apoi face cu mâna vecinilor imaginari. Bărbatul cu țigările a tuns mai devreme iarba. Iar pe tânără, nu a trezit-o la plecare. Bordul arată minus o sută șaptezeci de grade afară. Coordonatele au fost transmise din interiorul stație pentru lunga călătorie, iar destinația Marele Eșec plutește în fața ochilor pe afișaj, la o jumătate de zi distanța, după orele pământești.

‘Am s-o găsesc, sută la sută,’ spune.

‘Ești nebun. Ai fost mereu,’ își răspunde tot el. Studiază vocea, e Grecul. Nu-i de mirare.

‘Recunoaște-o. Există.’

‘Ce să existe?’

‘Stația. Vorbeai de mult despre misiunea pe Europa. M-ai tot momit de câțiva ani. A fost avariată la coborâre. Așa-i?’

‘Misiunea aia?’ spune vocea Grecului, apoi pufnește. ‘De ce nu ai spus așa.’

‘La ce credeai că mă refer?’

‘Nu știu. Nu ești coerent. Ești leneș și laș. Am vrut sa fac om din tine, și ce-ai ajuns? Un plângăcios care vorbește singur.’

Kai virează peste o muchie ascuțită. Gheața pârâie sub șenile. Simte cum pintenii se înfig violent, fac transportorul să vibreze.

‘Ți-ai găsit oricum alți fraieri când primii te-au lăsat. Mecanicul, inginerul. Eu.’

‘Am ales prost, se pare.’

‘Cine a fost primul echipaj?’

‘Niște fețe palide. Crezi că țin minte toți șobolanii? Și-au încălcat cuvântul și n-au mai coborât. Trebuia să mă gândesc că nimeni din Atena nu-i de încredere.’

‘Am s-o găsesc.’

‘Și ce folos? Ce crezi că se întâmplă acolo? Ai spus chiar tu că-i avariată.’

‘Antena probabil e funcțională. Trebuie să chem ajutor.’

‘Cine să vină?’

Kai realizează că Grecul era singurul om din orbită.

‘Eu?’ spune Grecul și râde sacadat. Sunetul umple cabina.

‘Oricine.’

Transportorul coboară peste muchia crevasei, o pantă lentă, însă Kai testează precaut frânele. O găsesc, se gândește. Gata cu Grecul. A ocolit crevasa mereu, însă de aceasta dată va încerca să o traverseze în porțiunea cea mai îngustă.

Se surprinde vorbind din nou, la scurt timp, ‘Europa-1. Bun nume, când e a doua bază de fapt. Genial.’

Aerul nu-i mai răspunde.

Urcă panta pe partea opusă, transportorul se înclină și Jupiter ocupă tot vizorul, înconjurat de stele. Ceva trosnește sub picioare, un sunet mecanic, repetitiv.

‘Nu-i transmisia,’ spune Eusebio Tar, mecanicul. Țâfnos, ca de obicei.

‘Poate e altceva,’ spune Kai, egalându-i tonul. A trebuit să-și calculeze cuvintele cu el mereu.

‘N-are nimic. Așa a făcut și data trecută la deal, dă-i pace,’ vine răspunsul, dar de această dată mai prietenos, cumva, ieșind la iveală Eusebio-cel-proaspăt-născut-în-stație, lepădat de Tar.

‘Bine, atunci îi dăm înainte.’

Ajuns în vârful crevasei, Kai se oprește oblic în pantă. Privește soarele distant, un punct alb-galbui pe cer, abia luminându-i calea în fața farurilor. Se concentrează asupra lui, ca și cum ar încerca să-și încălzească sufletul puțin, să-l purifice.

Reactorul din spatele transportorului face metalul să vibreze. I s-a promis că e protejat de radiații în cabină, dar începe să se îndoiescă de asta.

Se orientează pe cer, căutând Pământul. Găsește un punct albastru și-l privește îndelung. Acela trebuie sa fie.

‘Da,’ spune Gyrrhus. Inginerul bătrân privește planeta-mamă cu capul înclinat, gânditor. ‘Ăla-i Pământul.’

Kai înclină și el capul. Originea omului, acolo, în punctul acela albăstrel. Acolo stau îngrămădite toate trăirile, dorința de a explora alte tărâmuri, alte continente, alte lumi. Acolo au fost născute ambiția, curiozitatea, iubirea. Ura. Extinse toate, ca degete, către alte corpuri cerești. Se gândește la Galileo privind pentru prima dată Jupiterul. Sateliții îi poarta numele. Suntem romantici din fire, concluzionează. L-am păstrat viu, măcar cu numele. Se gândește la tot ce a lăsat în urmă, și se așteaptă să-i dea lacrimile, cu Grecul râzând de el în cabină, dar nu se întâmplă. Nu-și poate aminti când a plâns ultima dată.

‘E o iluzie, oricum,’ spune.

‘Hm?’ spune Gyrrhus.

‘Acasă. E un cuvânt. Când eram acolo îmi doream sa fiu în altă parte. Cu cât era mai departe era destinația, cu atât mai entuziasmat eram să fug. Acum că-s aici…’

‘E normal,’ spune bătrânul. Înțelept. De obicei îi ia partea. ‘Dorința de a explora e în noi toți.’

‘Dar eu nu-s ca tine. Ca voi, adică. Tu și Eusebio sunteți oameni de știinta în toată regula. Știi ce zic?’

‘Eusebio Tar era încăpățânat peste măsura…’

Kai notează acel era din glasul bătrânului. Își aduce aminte ziua când el a rămas de veghe în baza Europa-1. Topitorul își croise deja drum prin gheața kilometrică, cu o furie mută, cu vârful încins pe o raza de patru metri, alimentat de puterea nucleara de sub carcasă. Eusebio și Gyrrhus au fost coborâți lent, în interiorul capsulei de explorare subacvatică, atașată de un cablu metalic la un capăt și coborâtă pe scripete de la suprafața gheții. Au comunicat pe tot parcursul coborârii, simțind o urmă de frică în vocea amândurora în timp ce se apropiau de oceanul Europei, mai vast decât toate oceanele Pământului la un loc.

‘Nu-i adevărat,’ spune Gyrrhus.

‘Ce?’

‘N-am fost speriat. Datele erau promițătoare, Kai. Viață. Închipuie-ți ce înseamnă aia. O altă formă de viață în univers decât cea de pe Pământ, îți poți închipui?’

Întotdeauna bătrânul a știut mai multe. Probabil ca Grecul nu avea atâtea secrete față de el, nu-l trata ca pe un copil.

‘Nu mi-a spus Grecul nimic în plus,’ spune vocea lui Gyrrhus. ‘Erau datele de la primele sonde trimise înainte să coborâm. Le-ai văzut și tu.’

‘Șaizeci de kilometri sub gheață…’ spune Kai. ‘Fundul oceanului. Faliile hidrotermale.’

‘Fierbinți. Sute de grade celsius. Activitate vulcanică, Kai. Energie și apă sărată. Toate ingredientele necesare vieții.’

‘O fi,’ spune Kai. ‘Dar asta nu era tot. Nu erau doar posibilități și atât. Imaginile transmise…’

‘Nu erau de cea mai bună calitate, e drept. Senzorii s-au defectat la adâncimea aia.’

‘Forma aceea,’ spune Kai cu teroare în glas.

‘O umbră, nu?’

Kai ridică din umeri. Privește în jur și-și amintește că e singur în cabină. E normal la cap, își repetă. Și-a lăsat imaginația să zburde iarăși.

‘Aveai dreptate,’ spune. ‘Sunt aici ca sa fiu ochii și urechile Grecului. Nimic mai mult.’

‘Dar eu nu am spus asta niciodată,’ spune Gyrrhus nevăzut.

‘Dar o gândeai.’

‘Tu o gandeai, Kai. Încă o faci.’

Încă o fac, recunoaște. ‘Și ce ai văzut sub apă? Trebuie să știu, Gyrrhus. Trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat.’

Ventilatoarele zumzăie în cabină.

Motorul transportorul huruie, se zguduie peste mormanele de gheață și lasă stația în urmă. Avansează pe muchia crevasei, iar Kai privește peste margine în jos, înspre profunzimile ei. Simte o prezență sub tonele de gheață. Au murit în ocean, e clară treaba. Amândoi sunt acolo.

Gyrrhus și Eusebio îl urmează fantomatic pe sub gheață. Îi vede când închide ochii, două pete indigo, suflete lichide purtate pe apa întunecată oriunde merge și el.

‘Vrei și tu una? Spune bărbatul din reclamă, și-i întinde o țigară. O spune pe tonul pe care Kai știe că-l are, deși nu l-a auzit niciodată vorbind.

‘Nu-i periculos?’

Bărbatul râde. Dar o face ironic, atotștiutor. Privește în jur ca și cum răspunsul este evident. Kai râde și el, duce degetele la gură și inhalează.

‘Mă văd cu ea mai târziu,’ spune Kai zâmbind, apoi regretă că s-a lăudat. Scrumează peste bord.

Bărbatul nu-i răspunde.

Șenilele au traversat crevasa, au lăsat pericolul principal în urmă. Acum are drum liber către Marele Eșec. A numit-o așa, nu în lipsă de inspirație, ci ca o insultă la adresa misiunii Grecului.

Șenilele torc sub el, un sunet calm, reconfortant. Kai adoarme, un somn superficial, din care e smuls de fiecare dată când bărbia-i cade în piept. A visat gheața, apoi s-a trezit înconjurat de ea. Gheața e tot ce știe. Gheața e tot universul.

Grecul avea dreptate într-o privință. Nu are un plan exact. Nu știe ce-și dorește de la baza aceea. Alungă rapid gândul că probabil nici nu există, că unchiul are dreptate. Trebuie să existe. Vrea sa evadeze, da. Vrea răzbunare, da, o recunoaște, dar-

‘Ce ai alege?’ îl întrerupe Gyrrhus.

‘Adică?’

‘Dintre cele două. Ce îți dorești mai mult? Să evadezi și sa trăiești, ori să te răzbuni.’

Gyrrhus l-a pus mereu pe gânduri.

Bărbatul în costum îi întinde o țigară, spune, ‘Prima e necesară pentru a doua. E evident. Ce-i de gândit aici?’ Își aranjează cravata.

Kai aprobă lent și apucă țigara.

‘Și dacă ar fi să alegi?’ insistă bătrânul.

Kai rumegă în gol. ‘Evadarea.’

‘Pe cine minți?’ strigă Eusebio Tar și-l arată cu degetul. Gyrrhus îi dă dreptate.

Kai scormonește în punga de provizii, deschide un pachet cu aromă de șuncă și ronțăie. Este singur în cabină. Normal că e singur, se gândește. Europa, luna lui Jupiter. Populatie: unu.

Clătește gura cu apă și verifică coordonatele. Ar fi trebuit să ajungă deja la baza secretă. Lovește cu pumnul în bord. Calculează rezervele de oxigen. Se mai poate aventura puțin. A traversat crevasa fără probleme până la urmă, a mers mai bine ca în alte dăți.

Accelerează la maxim. E un joc al răbdării. Al curajului, se corectează. Răbdare a tot avut, așteptând salvarea din ceruri; răbdarea nu l-a ajutat. Nimeni nu știe de existența lui, ori nimănui nu-i pasă. Continuă prin peisajul monoton până ce ajunge la un deal mic de gheață, o pantă pe care șenilele o traversează fără probleme, apoi coboară într-o altă crevasă și accelerează pe partea opusă. Calcă pedala fără a privi afișajele din bord, ignoră cu greu dorința de a o face. ‘E un joc al nebuniei,’ spune într-un final. După o altă oră de mers își aruncă privirea asupra informației ce-l condamnă din bord. O știa deja. A depășit punctul fără de întoarcere. Nu-i va ajunge oxigenul pentru drumul înapoi. Trebuie să găsească stația fantomă, ori să facă o ultimă plimbare la pas pe gheață și s-o sfârșească odată.

‘Aici trebuia să fie. Aici. Haide!’

Virează în stânga și ignoră coordonatele, orientarea nu mai contează. Se ridică în scaun și scrutează gheața aplecat peste bord. Stânga ori dreapta, e tot una. Doar Jupiter planează neschimbată. Europa nu-și poate întoarce fața în altă direcție, ghearele gravitației de pe Jupiter nu-i permit să o facă. Europa privește mereu cu o față planeta, iar cu cealaltă înspre profunzimile beznei. Kai se simte exact la fel.

Alarmele se aprind în bord. Nivelul oxigenului atinge punctul critic. Apucă repede casca din poală și o atașează la costum. Tubul de oxigen din spate îi umple costumul cu aer. Inspiră adânc. Afișajul proiectat pe vizorul costumului arată că mai are o oră de aer. Trebuie să-și rărească respirațiile, să se calmeze.

Ajunge la un teren accidentat. Gheța este fragmentată aici, cu mii de ridicături, coloane de zece metri, ridicate ca niște pumnale către cer. Penitentele. Cunoaște fenomenul de pe Pământ, însă nu și-a imaginat ca pot fi chiar atât de înalte. Nu va putea naviga printre ele. Virează pe lânga ele și continuă până ce observă o deschizătură în rândurile lor, ca o cărare în gheață. Șenilele calcă mici cioturi și transportorul tremură printre țepii din gheață, ce se îngustează tot mai mult, apoi după câteva minute de mers, coloanele îi fac loc. Ceva sclipește în fața. Kai se aruncă peste bord, se lipește cu casca de parbriz. O bucată de metal proemina din gheață, se conturează, ca un vagon imens de tren, ușor înclinat.

‘O vezi?!’ urla dintr-o dată și bate în volan cu pumnii.

‘O vezi!’ Aplaudă și rage cât îl țin plămânii. Râde, sau plânge, nu-și dă seama.

Se uită în cabină, dar nu este nimeni aici care să se bucure cu el. Strânge volanul și ocolește peretele bazei, încetinește pentru a-l studia. Seamănă cu baza lui. Inscripțiile de pe peretele ei sunt de nedeslușit. Un scris alungit. Arabă, poate. Greacă. E greacă, mai mult ca sigur. Observă locul unde baza a fost avariată la coborâre, a strivit câteva blocuri de gheață și a rămas înclinată. Parchează transportorul și coboară.

Pășește pe gheața tare ca piatra și corpul saltă din nou. Se înalță mai bine de un metru în aer. A pășit prea entuziast, a uitat de gravitația slabă pentru o secundă. Se stabilizează și-și târăște picioarele mai atent până la intrarea în bază. Mai are câteva minute de oxigen în costum. Apucă maneta exterioară și se luptă cu limbajul străin de la intrarea stației. Apasă butoanele instinctiv. Lumina pâlpâie verde și ușa glisează. Kai se prăbușește în antecameră. Ascultă dulcele sunet al represurizării.

Desface casca și inspiră cel mai curat aer pe care l-a simțit vreodată. Se abține cu greu să nu sară până-n tavan de fericire. Stația nu pare sa fi fost locuită vreodată. Calcă pe podeaua ușor înclinată și se așează în scaun la consola principală. Nu înțelege nimic din scris, însă imaginile sunt destul de ușor de dedus. Antena pâlpâie verde, pare funcțională. Datele despre Topitorul-grec din această bază sunt și ele îmbrăcate în verde, deși nu a fost pornit până acum niciodată. Nu a existat nici un membru al echipajului care să-i inițieze excursia fierbinte prin gheață către ocean. Submarinul este încă ambalat în straturi protective, ca o jucărie gigantică de Craciun nedeschisă. Transportorul era ultimul care trebuia coborât din orbită, însă apare gri pe ecran. Probabil că Grecul nu l-a mai coborât, după ce echipajul a abandonat misiunea nebună încă din orbită.

Se ridică de la consolă și merge la geam, privește mașinăria cu șenile ce l-a adus aici, se concentrează pe lateralul ei, unde câteva litere sunt abia vizibile. A crezut mereu că sunt doar zgârieturi. E greacă. Normal că e. E transportorul primei misiuni, pentru că nimic nu e de aruncat, nu și pentru unchiul avar.

Se așează înapoi la consolă. Stația arată nivelul energetic cu roșu. Indică timpul de funcționare în starea de veghe: sută la sută. Acum că a fost adusă la viață, nivelul de energie scade cu unu la sută sub ochii lui. Clipește rapid. Chiar a scăzut. Trebuie sa mă mișc repede, își spune. Întreaga bază funcționează datorită generatorului de rezervă. Accesează antena. Satelitul din orbită pare funcțional. Bate cu degetul în microfon și se gândește ce ar putea spune. Dintr-o dată nici un cuvant nu pare potrivit. ‘Alo?’ reușește rușinat. ‘E cineva acolo? Sunt eu, Kai. Sunt viu. Mă aude cineva?’ Apasă butonul și transmite înregistrarea. Satelitul confirmă automat recepția. Deci primește datele, se gândește.

Stația aceasta are propriul ei ritm, e diferit de cel cu care Kai s-a obișnuit in stația lui. E mai alert aici, lucrurile se petrec în grabă. Energia este drenată clipă de clipă, dar estimează că are măcar o zi la dispoziție. Caută rezerve de oxigen prin bază. Le găsește încă ambalate și le aduce lângă ușa de la ieșire. Va avea nevoie să realimenteze transportorul cu oxigen pentru călătoria înapoi. Asta dacă nu-l vor salva direct de aici în curând.

Găsește o trusă cu provizii și o deschide. Printre ele, o oglindă pliabilă și o foarfecă. Își privește chipul, și-i pare pentru prima dată de nerecunoscut. În baza-mamă, îi părea că i se potrivește, dar aici, îl privește un străin din oglindă. Apucă un smoc de barbă și începe să-l taie. Fredonează melodia din reclama cu femeia, în timp ce taie smoc după smoc, apoi se apucă de părul din cap și-l taie aproape de creștet.

Consola s-a aprins destul de repede, fără nici o eroare a sistemului de operare. Fără nici un virus în soft. Fără reclame. Fără ea. Încearcă să-și amintească bărbatul cu țigările, și o face, însă nu este la fel de real, nu-i întinde tabachera. Nu-i mai aude nici glasul în minte, îi vede doar buzele cum se mișcă, cuvinte mute. O luase razna, recunoaște. Totuși, simte în continuare prezența lui Gyrrhus și a lui Eusebio, distante acum, ce-i drept.

Revine la consolă.

Mesajul a fost transmis către satelit, e sigur de asta. A fost recepționat în orbită, însă fara răspuns. Mai încearcă o dată, și încă o dată. Adoarme în scaun și visează gheața din nou, vastă, expansivă. Gyrrhus căuta o deschizătură prin ea. Îi este extrem de frig în bezna oceanului și vrea să urce înapoi către bază, dar Kai nu-l ajută cu nimic, este prea ocupat să părăsească Europa cu totul, să urce înapoi în orbită. Jupiter arde pe cer. ‘Mincinosule,’ spune Eusebio. ‘Mincinosule!’ Se trezește.

Nici un răspuns din orbită. ‘Sunt eu, Kai. Am nevoie de ajutor. Unchiule, mă auzi?’

Încearcă să schimbe parametrii transmisiei, dar nu se descurcă cu greaca sistemului. Transmite încă o dată, deja nervos. Trântește microfonul. Caută o pătură în camera de depozit și se acoperă cu ea, apoi își face culcușul sub biroul consolei pe podeaua înclinată.

‘M-a abandonat aici,’ spune Kai. Emană aburi din nou.

‘Normal că te-a abandonat,’ răspunde Eusebio Tar. ‘La ce te așteptai? Ai idee cât costă să te pescuiască de aici și sa te ducă înapoi în orbită?’

‘Sunt viu! Sunt nepotul lui.’

‘Știe că ești viu,’ răspunde Eusebio și râde. ‘Ești-nepotul-lui-cu-mâna-goală. Ce ai de oferit?’

Kai strânge pătura în jurul umerilor.

‘Ai adunat ceva date folositoare?’

‘Cum puteam? Doar v-ați scufundat.’

‘Măcar de la suprafață? Mostre din gheață, orice,’ continuă Eusebio Tar.

‘Ne-a aruncat aici cu echipament defect. Nimic nu merge cum trebuie.’

‘Știai de la bun început că-s resturi. Știai.’

Kai se ridica de sub birou. Accesează consola din nou.

‘Te faci de rușine.’

‘Lasă-l să se elibereze,’ spune bărbatul cu țigara. ‘Haide, spune-i ce ai de spus.’

Gyrrhus intervine. ‘Nu-i asculta, Kai.’

Se gândește o clipă. A transmis deja destule mesaje către satelit, ce rost mai are?

Gyrrhus îi zâmbește trist. ‘Știi ce a rămas de făcut.’

‘Ce?’

‘Știi. Un singur lucru.’

Kai strânge din dinți. Probabil că are dreptate. Cu cât se gândește mai mult, cu atât pare un plan mai puțin dement. Poate e chiar logic.

Smulge microfonul din consolă. E condamnat. Ce rost mai are să se amăgească. Să-l amuze pe Grec cu plânsetele lui către cer.

‘Știu,’ spune și se îndreaptă hotărât către ieșire. Înlocuiește tubul de oxigen din costum și apucă alte rezerve pentru transportor. Pune casca pe cap și iese din bază. Submarinul sclipește în învelișul de protecție, cilindric, lung de zece metri. Kai aduce transportorul mai aproape și atașează submarinul cu un cârlig.

Gyrrhus aprobă înțelept. ‘Bun băiat.’

Eusebio Tar vrea sa spună ceva, însă Kai i-o taie din scurt. Prezența mecanicului este risipită în aerul rece.

Pornește transportorul și încearca să tracteze submarinul. Nu pare a opune rezistență și alunecă ușor pe invelișurile protective. Accelerează până ce ajunge la panta crevasei, apoi șenilele se desprind de pe gheață și plutesc pentru o clipă în aer. Izbește gheața și simte hârșâitul metalului în interiorul cabinei, știind că afară sunetul nu se poate transmite în atmosfera săracă. Se întreabă dacă a auzit bufnitura doar în minte, dacă și-a închipuit-o. Vede în camera retrovizoare că submarinul a rămas atașat și accelerează în continuare.

Represurizează cabina abia după jumătate de oră de mers. Uitase să o facă. Putea oricând să-și înlăture casca și sa moară stupid. Nu ar fi contat, se gândește. E tot aia.

‘Contează,’ spune Gyrrhus.

Kai flendură o mână în aer.

‘M-ai întrebat ce am văzut acolo, în ocean.’

Vocea bătrânului se apropie și se îndepărtează. Îi simte prezența când în cabină, când la zeci de kilometri sub gheață.

‘Avea dreptate,’ spune Kai după câteva minute. ‘Eusebio avea dreptate, am mințit.’

‘Când?’

‘Când am spus că îmi doresc cel mai mult să supraviețuiesc. Am mințit. Îmi doresc mult mai mult să mă răzbun, decât să trăiesc.’

‘Nu te pot condamna. Grecul o merită. Nu l-ai plăcut nici pe Eusebio Tar, de la bun început.’

‘Nu știu, avea… ceva.’

‘Știi ce avea,’ spune Gyrrhus ferm.

‘Numele. Pare născocit la repezeală. Îl repeta mereu legat, nume plus prenume, parcă încerca să se convingă și pe sine ca i se potrivește.’

‘Știi de ce o făcea.’

‘Nu.’

‘Ba da. Gândește-te.’

‘Dosarele.’ Kai se strâmbă și privește în gol. Unchiul l-a lăsat să studieze datele despre echipaj, până a început să pună prea multe întrebări și a devenit enervant. Eusebio fusese eliberat din închisoare pe cauțiune, plătită de Grec.

‘Mecanicul nostru,’ spune Kai, ‘era îndatorat Grecului.’

‘Nu era doar mecanic.’

‘Era singurul autorizat să conducă transportorul pe gheață.’

‘De ce?’

‘Reactorul,’ spune Kai, privind spatele cabinei. Simte cum radiațiile îl căuta de acolo, prelungiri invizibile ce-l alterează în fiecare clipă.

‘Crezi că scuturile sunt conform standardelor? Crezi ca te protejează?’ spune Gyrrhus și pufnește.

‘Nu mai cred nimic.’ spune Kai. ‘Și tu? Cum ai ajuns aici? Pe tine cu ce te are la mână?’

‘Pe mine? Eu sunt doar un bătrân curios, nimic mai mult. Am studiat oceanele toata viața, iar acolo, Kai,’ spune Gyrrhus, iar prezența lui devine extrem de distantă, sunetele devin înfundate, bolboroseli de sub apă, ‘te așteaptă ceva măreț.’

După câteva ore de mers, transportorul ajunge lui Kai, Europa-1. Kai nu mai salută nici un vecin imaginar. Oprește șenilele și atașează casca, apoi depresurizează și iese. Ajunge la gaura creată de Topitor ce unește suprafața de ocean. Un tunel de cincisprezece kilometri lungime, un pic mai larg decât diametrul submarinului. Se apleacă ușor deasupra și privește, însă nu vede decât beznă, ca și cum ar privi într-o fântână la miezul nopții. Apucă cablul de la scripete si-l târăște până la submarin, apoi îl atașează de cârlig, în coada acestuia. Se prinde inițial magnetic, metal pe metal, apoi bratul mecanic îl apucă zdravăn și-l ridică in aer. Se gândește o clipă. Va fi greu să manipuleze scripetele singur. Data trecută, Gyrrhus și Eusebio au fost închiși în aparat, iar el i-a coborat din bază. Încearcă să-și aducă aminte. Da, a existat o latență imediat ce a dat comanda să-l coboare. Va lăsa ușa deschisă în submarin, va activa manual scripetele și va sări înauntru.

Detașează folia protectivă a submarinului. Acum, ori niciodată. Submarinul e îndreptat înspre gura tunelului, farurile iluminează intrarea, dar Kai nu privește în el. Îi este frica. Dacă va privi hăul, e foarte probabil să nu-și mai ducă planul la capăt. Haide, își spune. Poți s-o faci.

Dă comanda scripetelui, iar rotițele acestuia încep să se învârtă. Gheața tremură sub picioare. Kai face doi pași în spate. Inspiră adânc, vede cum submarinul este coborât cu botul în jos, până ce ușa ajunge în dreptul gheții, apoi aleargă, și sare.

Se izbește cu casca de metalul acestuia. Metalul din interior, însă. Privește nedumerit. Da, se află înăuntru. Ușa acestuia se lovește de marginea tunelului și este închisă, cum Kai spera că se va întampla. Viața lui depindea de asta.

După ce cabina este oxigenată, înlătura casca crăpată și observă că este ud leaoarcă. Își trece o mana prin părul țepos.

Submarinul coboară, scripetele îl lasă ușor în jos, tot mai în jos. Kai se proptește cu picioarele în bord și se suie în scaun, apoi se leagă cu centura. Simte cum aceasta îl îmbrățișează strâns. După cațiva metri, tunelul devine sclipitor, absolut, lumea exterioară e dată uitării. Luminile submarinului îl fac să lucească, capătul la cincisprezece kilometri este doar un punct întunecat. Însă punctul acela este totul, o poarta către altă lume.

Gyrrhus nu-l mai acompaniază în interiorul cabinei. Kai nu i-a mai îngăduit să o facă. Singuratatea a fost zdrobitoare. Însă acum, o claritate a pus stăpânire pe gânduri. Ceva mult mai puternic i-a luat locul singurătății. Frica. Groaza. Coboră în tunel până ce imaginea devine statică. Se întreabă dacă într-adevăr se mișcă, sau timpul a înghețat. Punctul din capăt rămâne neschimbat, pereții din gheață sunt identici, iar respirația sacadată în strânsoarea centurii e ritmica, un ciclu ce nu respectă pâlpâitul antenei din bază. Nimic nu mai respectă acel timp.

E nebunie curată, își spune. N-are rost. Mai bine se întoarce la Marele Eșec și încearcă să transmită încă o dată. Probabil că i-au și răspuns între timp.

Analizează datele din bord. Scripetele e tot mai distant la suprafață, lângă bază, deja la cinci kilometri în urmă. Era la șase mai devreme? Sau la patru? A apăsat butonul pentru a urca înapoi, sau doar și-a închipuit că o face? Nebunie curată, își repetă. ‘Gyrrhus, bătrâne, îndrumă-mă.’ Însă Gyrrhus nu mai apare. Bărbatul cu țigările pare și el o caricatură distantă, iar femeia cu ochelarii, doar un vis febril. Singurătatea m-a adus aici, își spune. M-a frânt. Bordul indică șapte kilometri. Coboară, deci.

Caută evadarea într-o amintire. Orice amintire, plăcută sau nu, însă ceva din afara tunelului ăsta blestemat. Închide ochii. Catacombele din Roma se desfășoară pe dosul pleoapelor. Le vizitase în adolescență, într-o vacanță de vară. Ghidul le povestise despre nenumăratele tuneluri, unde timp de mii de ani, romanii își îngropau rudele decedate. În timp, oasele se aglomerau, iar romanii au fost nevoiți să sape încă un etaj, apoi altul, mai adânc, și mai adânc, până ce au format o întreagă rețea complexă. Un oraș subteran al morților. I s-a părut fascinant. Cu cât te adânceai mai mult, cu atât ajungeai mai aproape de prezent. Decedații cei mai vechi erau îngropați imediat sub pământ, iar cei mai recenți, tot mai departe de lumea vie. A coborât pe treptele înguste, etaj după etaj, s-a furișat în afara turului și a continuat să coboare, deși a fost avertizat că dacă se pierde cineva, e posibil să nu mai fie găsit vreodată, însă Kai a continuat să se adâncească, căutând cele mai recente oseminte. A fost iresponsabil mereu, acum că se gândește. Deschide ochii. Punctul distant este mai voluminos. Se apropie.

Intrarea capătă proporții până ce-i ocupă întreg vizorul. Kai dă comanda și scripetele oprește coborârea submarinului, însă o face cu câteva secunde întârziere. Kai privește apa întunecată la doar un metru sub el. Recapitulează în minte etapele explorării subacvatice, așa cum a fost învățat. Cablul magnetic va rămâne la zece metri sub apă și va transmite coordonate către submarin, pentru a-și putea găsi drumul înapoi. Comenzile submarinului sunt destul de simple, Kai știe în mare parte cum să-l folosească. Grecul s-a asigurat de asta. Se îndoiește, însă, că va naviga mai bine decât a făcut-o Gyrrhus. Etapele revenirii la suprafață sunt la fel de fantasmagorice ca și țigara pe care a pufăit-o cu bărbatul din reclamă.

Planează cu degetul deasupra butonului ce va elibera Submarinul. Transpirația se desprinde de pe frunte, patează sticla stop după strop. Topitorul care a străbătut toată gheața se află și el undeva acolo, la fundul oceanului. Patru tone de furie încinsă, un colos redus de presiunea apei la o simplă conservă strivită. Șaizeci de kilometri adâncime. Nu iși poate imagina distanțe atât de mari, și nici nu vrea. Va coborî până la limitele submarinului, și apoi peste ele, o știe deja. Va coborî până ce abisul îl va înghiți pentru totdeauna. Mai bine se predă oceanului decât gheații.

Lovește butonul.

Submarinul este eliberat.

Plonjează violent și apa îl înghite.

Sunetele se reped în cabină. Kai uitase violența cu care apa transmite sunetele. Simte o lăcomie în felul în care oceanul îl înhață. Elicea toarce din spate, lasă o dâră de bule în camera retrovizoare. Luminile taie bezna înainte, o fâșie indigo, mărginită de intuneric absolut, o delimitare exactă. Se apleacă în maneta de control și simte propulsia din spate cum îl adâncește.

O parte din el nu crede că se întâmplă asta, nu cu adevărat. A inversat rolurile, iar acum Kai trăiește în gândurile lui Gyrrhus, vede ce a văzut bătrânul, și de fapt își plânge de milă undeva în Marele Eșec. Privește în dreapta și se așteaptă să-l vadă pe Eusebio, spunându-i că-i un mincinos. Dar un mincinos nu ar coborî către inima necunoscutului, nu? Un mincinos ar avea alte intenții, planuri secrete, interese pe care le-ar masca.

Indigoul farurilor este pătat ocazional, dâre albicioase ce se reped în geam și dispar. Particule desprinse de pe fundul oceanului, se gândește, aruncate către suprafață de către faliile hidrotermale, ori rămășițele lui Gyrrhus, compactizat în grămăjoare de metal, plastic și os. Accelerează și îndreaptă submarinul direct către podeaua oceanului.

Ceva lovește un far. Pentru o fracțiune de secundă, fașia de lumină devine oblică, apoi farul își revine. S-a și auzit ceva, e sigur. Huruitul elicei îl însoțește din spate, submarinul pare a protesta și el la nebunia lui Kai. Nu i-a mai rămas nimic de făcut. Vocea lui Gyrrhus îi cântă în minte, bun băiat, Kai. Dă-i mai departe, în jos, tot mai în jos. Să-ți arăt ce-i aici. Fața Grecului apare în beznă, umple vizorul, râde în batjocură. Kai accelerează la maxim. Vin, Gyrrhus. Vin.

Radarul sclipește. Kai îl studiază cu fruntea încrețită. Nu se întâmplă nimic pe el, așa că probabil doar și-a închipuit. Necunoscutul e atotcuprinzător, vast peste măsură, înghesuie geamul submarinului. Crezuse mai devreme că gheața era totul, întreg universul era gheață, însă acum știe, știe că oceanul ăsta se întinde la infinit. Oceanul e totul, și așa a fost mereu. Coboară tot mai adânc, cu sete deja, haide, cât de mult pot sa explorez înainte să fiu strivit?

Studiază radarul pentru a se orienta din nou către podeaua oceanului și vede acel pâlpâit, verde, fugitiv, acum e aici, apoi nu mai e. I-a mâna de pe manetă. Încetinește până aproape că stă pe loc, coboară doar inerțial. Elicea devine tăcută, și Kai ascultă. Zâmbește strâmb, ca la o glumă proastă. Iți arăt, Kai, îți arăt acum, vine vocea bătrânului. Privește atent.

‘Unde să privesc?’ spune Kai, cu vocea frântă. Asta-i, da. Asta e vocea lui, îi aparține acum.

În inima întunericului. Privește.

Kai lasă maneta liberă. Desface centura și se apropie de sticla. Își plimbă privirea peste dreptunghiul luminos, apoi către periferia geamului, în bezna unde absolut nimic nu se întâmplă, ori totul. Scrutează cât poate de atent și realizează că privirea îi tremură la fiecare bubuitură a inimii.

Punctul de pe radar pâlpâie mai aproape, o prezență ce nu mai poate fi ignorată. Și mai aproape. Se îndreaptă clar înspre el. Kai privește incredul. E primul submarin, trebuie să fie, pentru că transmite la rândul său ecouri, are o antenă undeva.

‘Gyrrhus? Tu ești?’

Vin, Kai. Vin și-ți arăt.

Kai iși cufundă capul în palme. Închide pleoapele strâns și-și astupă urechile.

‘Nu exiști. Nu ești real. Ai murit, te-ai scufundat acum…’

Acum cât timp? Vocea rezonează în minte.

‘Nu știu. Nu știu cât-‘

Acum un an? O săptămână?

Kai se zbate în scaun, ca și cum încearcă să se scuture de gânduri. Acum cincisprezece ani?

Simte prin pleoapele strânse o prezență, ceva roșietic, o floare de lumină din față. Se oprește din zbătut.

Deschide ochii.

O lumină, chiar acolo, în beznă.

Roșu aprins, ca un cărbune încins. Valurește către el și lasă o dâră în urmă. Se mărește, arată ca vârful unui vulcan erupt la miez de noapte. Pare a fi Topitorul. Realitatea îi joacă feste, atunci, pentru că Topitorul nu ar avea cum să se ridice de la fundul oceanului nici dacă ar fi rămas funcțional și aprins la o mie de grade celsius.

Ceva e atașat de lumina sângerie, imediat sub.

O siluetă imposibil de mare se conturează, ocupă tot câmpul vizual, iar în mijlocul siluetei, se deschide brusc ceva și mai întunecat, un abis care suge apa din fața farurilor și zgâlțâie submarinul înainte.

Kai urlă cât îl țin plămânii și smulge maneta, accelerează în sus, peste falca imensă ce se ridică precum un acoperiș desprins de uragan, către lumina roșie ce l-a ademenit, dincolo de ea. Roșul se fragmentează, pulsează, apoi se stinge.

Kai urcă, lipsit de orientare. Se îndreaptă în sus, atât știe, și e tot ce îl interesează. În sus și către tunel. Tunelul, da. Tunelul. Aruncă un ochi pe radar și smucește maneta într-o parte, apoi corectează direcția orizontal către coordonatele din bord. Lângă radar, camera de înregistrare din spatele submarinului arată o sclipire. Lanterna roșie reapare în urmă, pare o extensie a prădătorului. Rezoluția este slabă, însă Kai vede conturul creaturii cum capătă proporții, chiar în spatele luminii organice.

Tremură din toate încheieturile. O frică animalică, mai veche decât orice ar fi fost arătarea aia. O oglindește, chiar. Frica și arătarea sunt una și aceeași. Degetele sunt înfășurate în jurul manetei și Kai n-are speranțe că le mai dezlipi vreodată. Nu știe la ce distanță se află gheața, dar se va izbi în ea mai mult ca sigur.

Ai văzut, Kai? Gyrrhus spune pe fundal. Nu că-i minunat?

Încearcă să murmure ceva, dar nu reușește. Privește peste umăr, ca și cum ar putea să vadă prin perete. Studiază camera video și vede cum lanterna roșie a morții e tot mai puternică. Sub ea, un întuneric absolut, mărginit de gura larg deschisă. O coada mai mare decât stația propulsează creatura din beznă, la o singură smucire distanța de Kai.

Stinge luminile Submarinului.

O face instinctiv.

Avansează către gheață cu ochii fixați în radar, în beznă totală, cu excepția roșului ce-l vânează din urmă. Caută disperat semnalul de la brațul mecanic ce l-a coborât aici. Ochi, se gândește. Dacă nu mă vede, nu mă poate mânca. Lumină. Ochii se ghidează după lumină. În oceanul ăsta nu a pătruns o rază vreodată, deci nu ar avea de ce sa aibe ochi.

Reaprinde luminile submarinului.

Trage de manetă în sus și îndreaptă submarinul direct către gheață. Realizează că urlă din nou, sau că probabil nu s-a oprit din urlat de la început. Se așteaptă ca în orice clipă să se izbească de zidul de gheață și să moară scufundat. Măcar să se izbească și arătarea aceea. După câteva clipe imposibil de lungi, încetinește, o face din nou instinctiv. Strânge capul între umeri, ca și cum asta l-ar feri de forța colosală a înghițiturii.

Tunelul pâlpâie pe radar. Kai îndreaptă cu greu maneta, ud leoarcă, cu degetele alunecoase si amorțite. Aruncă o privire în bord. Lumina a dispărut, a lăsat în urmă doar câteva frânturi ce străbat beznă, ca jarul ce se stinge.

Submarinul ricoșează oblic din gheață și metalul hârșâie de-a lungul ei. Kai nu mai are energie să urle, dă drumul manetei, sleit, și lasă aparatul să plutească paralel cu gheața. Vede cârligul coborât de la scripete cum plutește în fața. Gura tunelului. Rotește submarinul și lasă magnetul acestuia să se atașeze în dreptul elicei.

Bordul îl întreabă dacă este pregătit pentru a finaliza explorarea.

Nu i-a fost pusă o întrebare mai stupidă vreodată.

Lovește afișajul cu ultimele puteri, iar carligul smucește submarinul și-l tracționează cu spatele către tunel. Luminile farurilor se răsfrâng în ocean. Sute de sclipiri se apropie din toate direcțiile. Bioluminescență. Un voal violet și roșu, apoi albastru electric. Culorile par a oglindi suprafața lui Jupiter, dansează către el.

Submarinul este smuls în tunel, iar Kai se prabușește din scaun, cade direct în sticlă. Se izbește cu fața și încearcă să se ridice, însă nu poate. Își dă seama că a uitat să-și prindă centura mai devreme. Luminile oceanului pulsează sub el, capătă forme, brațe întunecate ce se ridică înspre el, apoi unul dintre ele plesnește în geam, cu zeci de tentacule ce inspectează obiectul străin. Kai se împinge cu mâinile, realizează că tentaculele se află la cațiva centimetri de degetele lui, despărțite doar de sticlă. Reușește să se ridice în scaun și să-și prindă centura.

Submarinul este urcat cu viteză mai mică decât a fost coborât inițial, însă destul pentru a lăsa apa întunecată în urmă. Kai își privește palma, ca si cum s-ar aștepta să fie vâscoasă, jupuită sau arsă. Brațele creaturii cercetează gura tunelului curioase, se prind de marginile acestuia și încearcă să urce în el. Arătarea alunecă și cade înapoi în ocean. O alta vietate îi ia locul, mai mare, ce nu ar încăpea oricum, însă inspectează cu ceea ce pare a fi un fel de ochi, mare cât gura tunelul, cu membrane vâscoase ce îl acoperă și-l descoperă, privindu-l direct pe Kai.

Capătul tunelului se micșorează, este lăsat în urmă. Din Kai se varsă o balta de sudoare către sticla submarinului. Centura îl sufocă, dar se bucură că-l tine mai departe de geamul pe care creatura și-a plimbat ventuzele și a lăsat o urmă slinoasă. Gândurile-i plutesc în cabină. Imaginea creaturii cu lumină roșie se repetă în minte, ceva de nerecunoscut, și totuși, ciudat de familiară. Imediat ce a pierdut contactul cu Gyrrhus și Eusebio sub gheață, și-a imaginat ce e mai rău. A conturat monștrii în minte, imenși și hidoși, i-a visat când reușea să adoarmă, iar acum iată-i, aduși la viață din cele mai întunecate coșmaruri. Simte o complicitate în asta, o vină personală.

Tunelul de gheață devine static, ca și la coborâre. Gheața sclipește de jur-împrejur și nimic nu pare să se întâmple. Radarul îl anunță că urcă, totuși. Kai se uită constant pe afișaj pentru a se asigura că așa este. Mai devreme nu i-a păsat dacă trăiește sau moare, însă acum își dorește din tot sufletul să revină în bază.

Se apleacă sub bord și deschide panoul. Caută până ce găsește cutia neagră a aparatului, unde toate înregistrările sunt stocate. O prinde zdravăn, apoi ezită. Se uită din nou în tunel, ca și cum creaturile s-ar cățăra după el pentru a-l trage înapoi. Înregistrarea ar fi un martor dacă s-ar întâmpla asta, însă martor pentru cine? Submarinul este deja prea sus, crede. Decide să o scoată. Inspectează casca de la costum, crăpată, însă nu de tot. Încă funcționează.

A fost acesta planul de la bun început? Sau a vrut pur și simplu să se sinucidă. Nu se poate hotărî. Închide ostenit ochii și somnul îl fură, îl smulge înapoi în apele întunecate, de unde Gyrrhus îl caută, amaterial acum, doar o pată verde pe radar, ființa lui contopită cu ființa din adâncuri. Nu-i spune nimic, doar îl studiază, de undeva nevăzut, o frântură a necunoscutului ce-l descoase strat cu strat pe Kai, îl înțelege. Nu mai există secrete între ei.

Submarinul ajunge sus, alarmele zumzăie în bord și Kai tresare. Scripetele încetinește, ridică aparatul deasupra gheții și se oprește. Kai privește cu oroare la distanța până la gheață. Mai bine de cincisprezece metri. Pare că-și va rupe ambele picioare dacă sare, însă se încrede in fizică, știe că aici gravitația nu este destul de puternică. Se încrede mai puțin în propriile oase. Depresurizează cabina și inspiră adânc, apoi sare, cu înregistrările din cutia neagră strânse la piept. Izbește gheața și geme. Șovăie până la bază și se proptește la intrare, până ce presiunea din antecameră este ajustată. Kai observă că este de doua ori mai precaut ca la plecare. Aproape că râde.

Ajunge în bază.

Pornește calculatorul central și reclamele se reped, timp în care Kai privește suprafața lui Jupiter pe geam. Este prima dată când nu-l mai interesează viața imaginară a personajelor din reclame. Luminile din adâncuri se zvârcolesc în bandeletele de gaz ale planetei; albastru, violet, roșu sângeriul în ochiul lui Jupiter, vârtejul deja bine-cunoscut.

M-am lăsat, spune în gând, atunci când bărbatul cu țigările întinde tabachera către ecran, dar Kai o face ușor amuzat acum. Sistemul de operare prinde viață. Kai atașează cutia neagră din submarin și încarcă înregistrările.

Le cercetează pe repede-înainte pentru a se convinge că sunt reale. Observă că sclipirile colorate l-au ghidat în adâncuri de la bun început, însă nu le văzuse cu ochiul liber. Lumina roșie înlătură bezna dintr-o dată. Kai rămâne cu gura căscată, uluit, încercă să asimileze forța zdrobitoare a întâlnirii cu colosul din adâncuri. Mâinile îi tremură pe tastatură. Optzeci la sută încărcate, nouăzeci. Brațul creaturii cu tentacule cercetează gura tunelului, depășește camera de filmat către aparat, nevăzută, însă Kai știe că aceasta atinge geamul, îl caută. Imaginile sunt încărcate cu succes în calculator. Ochiul gigant îl urmarește din tunel cum se îndepărtează către suprafață.

În dreapta sus apare o alertă pe ecran.

Kai nu mai văzuse niciodată fereastra respectivă. Îl anunța ca antena a recepționat un mesaj. Clipește rapid. Se simte dintr-o dată beat. Rămâne cu degetul deasupra mesajului, însă nu-l deschide. Pământ. A fost trimis de pe Pământ.

Antena este din nou funcțională. Interferențele sunt minime.

Deschide mesajul.

Fața Grecului umple ecranul.

‘Kai! Tu ești? Chiar tu?’ spune unchiul cu uimire în glas. Pare pentru prima dată îmbătrânit. ‘Știam eu că ai sânge de războinic în tine! Au detectat activitate deasupra gheții din orbită. Spune-mi că tu ești! Te luăm acasă, nepoate, te luăm acasă în glorie. Te va contacta Yorgos din orbită, e de încredere, n-ai nici o grijă. E omul meu, va coborî personal după tine. Avem atâtea de povestit, Kai! Atâtea și atâtea. Ne vedem cât mai curând, m-auzi? Toata lumea întreabă de tine. Pregătesc petrecerea! Am trims deja după tine, e ca și făcut, relaxează-te acum.’

Înregistrarea se oprește. Kai rămâne nemișcat. Primele semne de ramolire stau agățate pe chipul Grecului. Sprâncenele nu mai sunt la fel de stufoase, ridurile împânzesc ochii. Aceeași strălucire evadează din ochi, însă, și aceeași intonație vioaie, ca un cântec. Kai ridică privirea către orbită, căutându-l parcă din priviri pe acest Yorgos.

Ecranul îl anunță că este contactat, în timp real, din orbită.

Kai zâmbește. Exact la timp. Un surâs furat parcă de pe buzele unchiului.

‘Yorgos aici, în orbita Europei. Mă aude cineva?’

Sunet, însă fără imagine.

Kai se apleacă peste consola. Apăsa butonul. ‘Kai, aici. În baza Europa-1.’

‘Kai! Mă bucur că ești bine. Mi-a spus Grecul atâtea despre tine. Ești deja o legendă printre exploratori.’

‘Sunt, sunt,’ spune Kai cu același zâmbet agățat pe chip. ‘Normal că sunt. Dar spune-mi…’

‘Yorgos.’

‘Yorgos. Spune-mi, cum de abia acum?’

‘Abia acum?’

‘Abia acum sunt important. De ce nu ieri, sau alaltăieri. De ce nu în tot acest timp, cât am trimis, zi de zi, ca un nebun, mesaj după mesaj. Cum de-’

‘Stai așa, Kai. Nu da în mesager. Nu am primit absolut nimic în tot timpul ăsta. Eram în orbită în jurul lunii Callisto, când Grecul mi-a spus că a primit ieri o transmisie de pe Europa, eu doar-’

‘Măi să fie. O transmisie din baza care nici nu există.’

‘Baza… baza Europa-1? E marcată pe toate hărțile de explorare.’

Kai râde.

‘Nu înțeleg,’ spune Yorgos. ‘Adică…’

‘Adică lasă vrăjeala. Păcat ca nu m-ai contactat cu video, Yorgos-din-orbita-lui-Callisto. Ca să vezi ce țin în mână,’ spune și bate în cutia neagră cu degetele.

Tăcere o clipa. Kai privește în continuare prin geam, căutându-l pe Yorgos.

‘Kai,’ spune acesta. ‘Am primit aprobarea să cobor după tine. Nu pari… în regulă. Ești salvat, înțelegi asta, nu?’

‘Si încă cum, dragă Yorgos. Salvarea din ceruri, cum aș putea s-o refuz? Haida.’

Tăcere din nou.

‘Trebuie să verific coordonatele, durează un pic. Dar stai fără griji, mă ocup de tot.’

‘Aștept, cum să nu aștept. Cam o ora, presupun.’

‘Nu știu exact, dar-’

‘Păi nu-s eu așa de bun la matematică, măi Yorgos, dar jumătate de oră durează ca să ajungă transmisia pe Pamant, un timp apoi pentru ca Grecul să pregătească un răspuns, ceea ce știm amândoi că nu durează prea mult, pentru că unchiul meu are mereu cuvintele la el, nu-i așa? Și-apoi, o altă jumătate de oră să-ți ordone să cobori după nebun. Poate chiar să-ți spună despre Gyrrhus și Eusebio, sau despre prima bază abandonată. Ia zi-mi, facem pariu?’

‘Kai. Începi sa mă îngrijorezi. Înțeleg ca singurătatea te-a facut-‘

‘Singurătatea? Nu folosi cuvinte pe care nu le înțelegi. Hai, fă ce ai de făcut. Aștept aici cu înregistrările în poală.’

‘Legat de asta-‘

‘Acum urmează. Vine. Spune-mi, Yorgos, ce să fac cu ele?’

Yorgos nu răspunde.

‘Să le trimit,’ spune Kai, ‘până tu ajungi. Asta urma să-mi spui.’

‘Faci ce vrei cu ele. Nu știu despre ce înregistrări vorbești. Și nu știu cine e, sau a fost, acest Eusebio și … nici celălalt. Lucrez de mult cu Grecul, Kai, și n-am auzit să fi existat o altă bază pe fața Europei. Ți-am promis că mă ocup. Ai doar puțină răbdare.’

Kai râde. ‘Aștept cuminte.’

Se ridică în picioare și șchiopătează de colo-colo. Ridică unitatea calculatorului și o așează pe podea, apoi pune ecranul deasupra. Rastoarnă biroul și merge după trusa de scule, apoi deșurubează un picior din birou. Îl strânge în pumn și-l mută prin aer dintr-o parte în alta. Lovește în palmă cu el. Solid.

Ar putea să-i răspundă Grecului. Are și câteva idei pentru ce ar putea să-i spună, însă decide că n-ar avea rost. Dacă tot transmite ceva către Pământ, are ceva mult mai valoros. Ceva la ce Grecul, cu siguranță, râvnește mai mult decât la orice. Îndreaptă antena către Pământ și verifică conexiunea. În stare perfectă de funcționare. Zâmbește.

Se înregistrează de câteva ori, încercând să onoreze momentul cu un mic discurs, despre importanța descoperirii, despre viață în univers, despre omenire. Despre singurătate și sacrificii. Însă nimic nu sună cum trebuie. Șterge toate tentativele de introducere și numește scurt mesajul, pur și simplu un singur cuvânt.

Galileo.

După mai bine de o oră, Yorgos îl căuta din nou.

‘Kai? Ești acolo?’

‘Unde altundeva? Ești punctual, Yorgos. Apreciez asta, să știi.’

Yorgos înțelege instant că urmează o discuție la fel de dificilă ca și prima.

‘Uite, o sa fiu sincer. Am vorbit cu Grecul.’

Kai pufnește.

‘Știu, știu ce gândești. Trebuia s-o fac, pentru că vorbești despre baze secrete și oameni imaginari, și ce era să fac? Cobor personal după tine, știi? Trebuie să am garanția ca nu pățesc nimic.’

‘Așa,’ spune Kai. ‘Ți-o ofer.’

‘Ce?’

‘Garanția că nu pațești nimic.’

‘Am nevoie de altceva de la tine.’

‘Mă întreb ce ar putea fi. Uimește-mă.’

‘Înregistrările. Ce-i pe ele?’

Kai aplaudă.

Yorgos continuă, ‘Adică, am primit date despre mobilizare pe gheață. Transportorul, submarinul, toate astea.’

‘Le țin în mână chiar acum, înregistrările. Sunt în cutia neagră a submarinului.’

‘Kai. Nu e motiv de glumă. Orice ar fi pe ele, mi se pare rezonabil. Un semn de bună-credință, dacă vrei. Ca să mă asigur că nu ai alte planuri.’

‘Te aștept și cu o cafea, Yorgos, nu vrei? Lasă prostiile. Treci aici.’

Yorgos apăsă butonul pentru a comunica, însă doar respiră în microfon, fără a spune nimic.

‘Știu ce vrei să faci,’ spune Kai. ‘Nu te obosi. Vrei să-l contactezi din nou pe Grec, dar n-are rost. Ce țin eu în mână e mai important decât tine, decât mine, decât Grecul. O știe prea bine până și zgârcitul ăla. Așa că vorbește cu cine vrei tu, cu el, cu Jupiter, cu Dumnezeu, dar există un singur mod în care datele astea părăsesc Europa, mă asculți atent? O vor face deodată cu mine.’

‘Există și posibilitatea unei avarii când cobor, ori la urcare,’ spune Yorgos cu glas ceva mai prietenos. ‘Te-ai gândit la asta? Riscăm aiurea. Era mai simplu sa le trimiți în avans. Eu orium cobor după tine, mi-e tot una.’

‘Avarii,’ spune Kai amuzat. ‘Când vine vorba de aparatura Grecului? Este aproape o garanție. Ai grija Yorgos, coboară încet și cu grijă, bine? Și dacă e să rămâi blocat aici… îți fac eu turul. Cunosc toate crevasele, și mai nou mi-am băgat și degetele în apă. E rece, ce-i drept, și vremea-i aiurea, e frig și e plin de radiații. Dar ce să-i faci?’

Yorgos respiră în microfon din nou. ‘Ajung într-o oră,’ spune într-un final. ‘Platoul din vestul stației, la trei sute de metri. Îl știi?’

‘Îl știu. Te aștept în bază. Plecăm deodată de aici.’

‘Fie. Sper doar că…’

‘Speri că nu te omoară nebunul de Kai înainte de a-ți strânge mâna. Nu-ți face griji. Eu cu Grecul am ceva de împărțit. Tu ești… doar mesagerul, cum zici.’

‘Aia e treaba voastră, nu mă bag,’ spune Yorgos. ‘O oră…’ repetă și închide transmisia.

Kai iși sprijină picioarele pe unitatea calculatorului. Ecranul pâlpâie în dreapta sus, un nou mesaj de pe Pământ. Râde și se ridică, apasă lung pe el, apoi confirmă ștergerea lui fără a-l deschide. E Grecul, dintr-o dată dornic să-i vorbească.

Un alt mesaj apare pe ecran, tot de la Grec, la cinci minute după primul. A uitat să spună ceva, e singurul motiv pentru care ar trimite așa de repede un alt mesaj. Kai râde și mai tare, e prima dată când Grecul nu reușește să spună tot ce are de zis dintr-o încercare. Îl șterge și pe acesta fără să-l asculte.

Verifică propriul mesaj, destinat Pământului, sută la sută încărcat, gata a fi transmis când dă comanda. Mângâie literele pe ecran. Nu încă, își spune. E prea devreme ca să-l trimită, pentru că va fi părăsit de Yorgos imediat ce face asta. Îl privește, doar. Șirurile de date se întretaie în pixeli colorați. Încearcă să simtă acea viață cu totul străină cum se zvârcolește în codul mesajului, cu brațe întortocheate, tentacule și guri imense, prosperând în beznă de milenii și cercetând metalul submarinului cu o curiozitate ieșită din comun, dar recunoscută de Kai, o curiozitate umană.

Alungă privirea asupra antenei, studiază pâlpâitul ritmic din vârful acesteia. Limbajul ei este acum limbajul mesajului. Este ritmul descoperirii, roșul ei este roșul din ocean, metalul rece este răcoarea apei.

Nava coboară la orizont. Kai o vede cum se mărește.

Metalul sclipitor atinge gheața, cu trei brațe masive ce o ancorează, însă o face ceva mai aproape de bază decât se aștepta Kai. Yorgos navighează stângaci, și era cât pe ce să sufere o avarie pe care a prezis-o încă din orbită. Kai pregătește antecamera pentru Yorgos, o depresurizează. Mută tija smulsă din birou dintr-o mână-n alta, se obișnuiește cu greutatea ei.

Acum e momentul, își spune.

Trimite mesajul.

Galileo va fi purtat pe buzele fiecărui om în scurt timp. O șoaptă readusă la viață din trecut.

Yorgos se apropie.

Pare caraghios cum saltă de pe un picior pe altul, iar Kai se întreabă dacă așa arăta și el când explora gheața. Yorgos șovăie în fața bazei. Cercetează nesigur transportorul, se uită prin geam în interiorul lui, face câțiva pași către submarinul agățat de scripete și-l studiază. Se uită în gura tunelului și se trage înapoi instinctiv, ca și cum întunericul de acolo l-ar putea înfășca și târî sub gheață. Pare a căuta ceva. Se întoarce către bază, unde silueta lui Kai plutește în spatele celor două rânduri de geamuri.

Kai îl salută lent, ridică o palmă.

Yorgos îl salută și el după câteva secunde, apoi îi face semn către microfonul din cască. Kai activează microfonul, fără a îmbrăca costumul.

‘Kai,’ spune Yorgos din cască. ‘Poate ar fi mai bine să plecăm direct, ce zici?’

‘Hai înăuntru.’

Yorgos ajunge în fața intrării. ‘Pentru ce?’

‘Cutia neagră. Ce-i corect, e corect.’

Yorgos se foiește.

Kai îi studiază mișcările, înălțimea, felul cum plimbă gânditor o mână prin aer, căutând parcă răspunsul acolo. Lipsește doar să-și vâre mâna sub costum și să scoată tabachera de acolo.

Ușa exterioară este deschisă și Yorgos pășește în antecameră. Cei doi se studiază prin singurul geam despărțitor. Fâsâitul umple antecamera lui Yorgos cu aer.

‘Dă-ți jos casca,’ spune Kai. Pare a zâmbi.

Yorgos cuprinde casca cu palmele, ezită, apoi clatină din cap. Un singur buton apăsat și ușa exterioară se poate redeschide. Yorgos ar muri, o știe. Se apropie de geam și încearcă să-i citească intențiile lui Kai. Observă că-i lipsește părul, pare șchiop de un picior și ține ceva în mâna, subțire, metalic. Cutia neagră zace la picioare lui.

‘Kai…’ spune Yorgos. ‘Nu așa ne-am înțeles.’

Kai îi face semn către cască, ciocăne cu degetul în tâmplă.

Yorgos nu-i răspunde.

‘Dar cum ne-am înțeles, atunci?’ șoptește Kai.

Yorgos mai mult citește pe buze ce spune. Se lipește de geam. Abia acum vede cu adevărat cât de ramolit e Kai. Nu doar că arată îmbătrânit, ci chiar este. Kai îi oglindește gestul și vine și el la geam, se strâmbă încercând să-ți focuseze privirea. Yorgos studiază grimasele, vede că-i lipsesc câțiva dinți, sclerele sunt galbene și câteva pete negricioase împânzesc fața.

‘Cutia neagră,’ spune Kai arătând în urmă. Aburește geamul cu respirații agonice. ‘O vrei.’

‘Ia-o cu tine și hai.’

Kai clatină din cap, pare că se distrează.

‘Înțelegi că am venit aici ca să te salvez, nu?’ spune Yorgos. ‘Acolo e nava,’ arată vag înspre gheață, ‘acolo trebuie să ajungem.’

‘O văd. Dar mai întâi intri.’

Sunetele sunt înfundate, Yorgos descifrează tot mai greu ce spune Kai. Îi face semn către cască. ‘Vorbește în microfon, te rog.’

‘În primul rând vreau s-o recunoști.’

‘Ce să recunosc?’

‘De ce te-a trimis aici.’

‘Ca să te duc acasă. Credeam că am lămurit asta.’

Kai clatină din cap.

‘Credea că ai murit,’ spune Yorgos, ‘pentru că nu ai dat nici un semn. Acum a aflat că ești viu și-’

Kai urlă. Un sunet inuman, ca un scârțâit metalic. Yorgos pune ambele palme pe cască, încercând parcă să-și astupe urechile.

‘Ce vrei?’ strigă și Yorgos. ‘Ce vrei, de fapt? Am coborât după tine. Arăți… arăți cum arăți, și îmi pare rău pentru asta. A fost un coșmar pentru tine, bine, înțeleg și asta. Dar ce vrei de la mine?’

‘Vreau să-ți dai casca jos și apoi să intrii. Aerul e respirabil și la tine, și la mine.’

‘Și să mă expulzezi afară deodată cu depresurizarea? Sau să mă lovești cu aia?’

‘Nu,’ spune Kai ridicând tija. ‘Asta e pentru protecția mea.’

‘Protecția ta? Dar ce crezi că-ți fac? Te omor? Ar fi cea mai simplă chestie, Kai. Te-aș lăsa pur și simplu aici și mi-aș vedea de drum. Ti-aș închide filtrele de afară, sau o mie de alte moduri. Dar de ce aș face asta?’

‘Ai spus mai devreme că vrei datele din cutia neagră.’

Yorgos ridică din umeri. ‘Da. Și?’

Kai ridică tija metalică și o întreaptă înspre tavan. ‘Acolo-s. Le-am trimis deja. Către întreg Pământul. Nici un dragă unchiule, nici o mențiune a companiei lui. Sunt libere pentru a fi culese de către oricine.’

Yorgos rămâne impasibil. ‘Bine.’

‘Cum bine.’

‘Bine, nu-mi pasă de asta. Dacă ai descoperit ceva, excelent. Trebuie arătat lumii. Mi-a spus…’

Kai așteaptă.

‘Haide, discutam pe drum. Te rog.’

‘Ce ți-a spus?’

‘Mi-a spus să-ți blochez antena. Dar nu mi s-a părut corect, așa că… nu știu. Discutăm în orbită. Am de toate acolo, te hidratez, mănânci ceva. Arăți ca un cadavru, nu te supăra că-ți zic.’

Kai îi întoarce spatele. Gesticulează mut către calculator.

‘Kai. Nu te aud. Microfonul.’

Kai se îndepărtează. Yorgos bate în geam. ‘Microfonul!’

‘Am întrebat ce-i cu cealaltă bază?’ spune Kai. ‘De ce nu mi-a recunoscut Grecul că există?’

‘Care bază?

Kai râde batjocoritor. ‘Deci așa vrei să vorbim. Bine.’

‘Pur și simplu nu știu despre ce vorbești,’ spune Yorgos. Ezită. ‘Nu mă crezi.’

Kai culcă sticla de apă pe podea. O învârte la nouazeci de grade, apoi încă o dată. Arată teatral către ea. ‘Ți se pare că se mișcă? Pleacă undeva la vale? Nu. Pentru că baza asta nu e înclinată. În cealaltă o luase la vale când am fost. Două baze, Yorgos. Două!’

‘N-am spus că nu există, ți-am spus doar că eu nu știu despre ea. Eram staționat de patru luni în jurul lui Callisto. După spusele Grecului mai avem maxim doi ani în care putem scoate ceva din toată tărășenia asta. Companiile private vor fi taxate la sânge curând, sunt ordonanțe noi în explorarea spațială. În fine, am lăsat totul baltă și am venit aici imediat ce am aflat că un explorator a rămas în urmă, singur-singurel. Instant, Kai, nici n-am stat pe gânduri.’

‘Am rămas singur, da. Dar nu așa am început. Gyrrhus și Eusebio s-au prăpădit, tot pentru Grec.’

‘Dacă tu zici, o fi, n-am de unde să știu. Am vorbit cu el pe îndelete, cu Grecul, și mi-a spus că ești … că trebuie să te las puțin ca să te acomodezi cu mine.’

Kai revine la ușă. ‘De unde știe? De unde știe că-s … așa cum sunt? N-am vorbit cu el de atâta timp. Adică stai liniștit, îi văd fața peste tot, ne ciondănim zilnic, dar o facem aici,’ spune Kai și arată către tâmplă.

‘De cât timp? întreabă Yorgos. ‘De cât timp ești aici?’

Kai se proptește cu fruntea în geam. Pare secătuit de energie. ‘Nu știu,’ spune și se încruntă. ‘De ce nu știu?’ adaugă pentru sine.

Yorgos se concentrează și el. ‘În orice caz, plecăm împreună. Mergem acasă.’

Kai nu pare să-l fi auzit.

‘Vrei să intru acolo. Asta îți dorești, bine. Intru, apoi îmi dau casca jos, îți promit. Dar aici nu pot s-o fac.’

Kai îl privește cu un zâmbet amar. ‘Semn de bună-credință, ziceai mai devreme, când voiai înregistrările. Ușor de zis, de acolo de sus, nu?’

Yorgos rămâne tăcut, dar îl compătimește profund, și Kai o vede. Nu s-a simțit atât de jalnic până nu a văzut felul în care Yorgos îl privește.

Kai flendură o mâna în aer. Un gest de capitulare, un om înfrânt. Dă drumul tijei și aceasta zdrăngăne pe jos.

Apasă afișajul.

Ușa se deschide în stație.

Yorgos ezită să intre. Cercetează încăperea nesigur. Știe că bietul Kai n-ar putea despresuriza întreaga bază nici dacă și-ar dori, protocoalele ei n-o permit. Pare în siguranță.

Desface ușor casca și o înlatură.

Kai se răsucește și șchiopătează până în fața unitații centrale, apoi se trântește pe podea. Genunchii îl lasă dintr-o dată. Respiră sacadat. Yorgos pășește precaut și se așează în fața lui. Întinde o mână, ‘N-am făcut cunoștință cum se cuvine, sunt Yorgos.’

Kai întinde mecanic mâna, doar piele si os. Yorgos o strânge.

‘Nu ești actor, nu-i așa?’ spune Kai, privindu-și palma. ‘Adică, nu ai apărut niciodată într-un clip de promovare pentru Grec, sau în vreo reclamă?’

‘Ce vrei să spui?’

Kai privește ecranul peste umăr. ‘Nu. Te-aș fi recunoscut dacă erai de acolo.’

Yorgos e nedumerit.

‘De unde ești?’ spune Kai.

‘Atena. Tu?’

Văzând că nu-i răspunde, Yorgos adaugă, ‘Dar sunt plecat de zece ani, în fel și fel de campanii. Nu am mai văzut casa de atunci.’

‘Nu arăți ca și cum ai fi trăit de zece ani în gravitație slabă.’

‘Adică nu mă crezi,’ spune Yorgos.

Kai ridică din umeri. Vrea să spună ceva dar gândurile se fugăresc între ele, frânturi fară cap și coadă.

‘Ascultă,’ spune Yorgos. ‘Îmi pare rău pentru mai devreme, că n-am avut încredere. Știi și tu cum e, dai peste tot felul de oameni în viață. Văd acum că am greșit.’ Yorgos observă că nu e ascultat. ‘Și tu te temi de ceva, sau poate mă înșel, dar, am impresia că te temi de mine. Te temi că nu-s real?’

Kai îi întâlnește privirea scurt, apoi o alungă înapoi în podea.

Yorgos apucă cutia neagră de pe podea. O întoarce pe o parte și pe cealaltă în mâini, ca și cum ar cântări-o. ‘Ai fost acolo jos. E adevărat?’

‘Se pare că știi deja totul.’

‘Am văzut submarinul pe scripete. E apă înghețată pe el. Nu-s eu vreun detectiv, dar nici nu-s ultimul tolomac. Ai coborât?’

Kai aprobă sec.

Yorgos îl privește uimit. ‘În ocean? Chiar în ocean?’

‘Chiar acolo.’

Yorgos privește cutia neagră cu fascinație. ‘Eu n-aș avea curajul. I-am spus Grecului, i-am spus așa, explorez din orbită cât vrea, explorez și pe gheață dacă trebuie, dar sub ea eu nu mă bag nici în ruptul capului. E o fobie de-a mea, toată ideea asta de apă adâncă… nu știu.’

În ochii lui Kai vălurește o frică fără nume. Sclipește de acolo și-i aprinde tot chipul, apoi se retrage în interior și-l lasă apatic.

‘Pot?’ spune Yorgos, arătând către cutia neagră. ‘Îmi dai voie?’

Kai se ridică și merge ușurel până la fereastră. Privește nava în depărtare.

Yorgos se ridică și el precaut. Merge până la calculator și atașează cutia neagră. ‘Sunt curios, știi? Normal că-s curios. Aș vrea tare mult să imi spui cum a fost…’

În liniștea așternută, Yorgos simte un fior pe spinare, ca degete reci ce se întind din afara stației, din gura tunelului, îl caută pentru a-i arăta. Imaginile se încarcă pe ecran. ‘Arunc doar un ochi și apoi mergem, ce zici?’

‘Am coborât, da,’ spune Kai, lent, în timp ce Yorgos privește când coborârea în tunel, când silueta lui Kai la fereastră, apoi se lipește de ecran, pentru a nu rata nimic. Tunelul centrează imaginea, și nimic nu pare că se întâmplă. Yorgos avansează clipul pe repede-înainte. Zeci de minute se reped către el în doar câteva secunde, însă imaginea e perfect înghețată, apoi bursc, apa invadează ecranul. Yorgos sare speriat înapoi. Încetinește clipul.

‘Am văzut beznă,’ spune Kai în timp ce privește norii lui Jupiter cum roiesc. Furtunile acoperă complet planeta. Capătă un dram de energie în glas. ‘Am văzut întunericul cel mai dens, mai profund decât orice.’

Farurile din submarin taie apa pe repede-înainte. Yorgos aduce clipul la viteza normală.

‘Am coborât în el. Adânc, tot mai adânc. Și în toată negura aia, chiar în miezul ei, a luat naștere ceva… ceva miraculos.’

Apele oceanului îl acaparează pe Yorgos din ecran, sunetele elicei de la submarin fac stația să vibreze. Yorgos se scutură înfrigurat, este complet transportat sub gheață în interiorul submarinului. Anticipează momentul. Știe. Lanterna roșie îl va înghiți pentru totdeauna, îl caută și se mărește în imagine, se apropie. Cuvintele lui Kai sunt purtate de aburii răsuflați în toată camera.

‘În inima întunericului, acolo-’

Ecranul se aprinde sângeriu.

‘-lumina s-a născut.’

Grecul zâmbește larg în reflexia geamului.

Kai închide ochii.

Refuză să-i mai deschidă, pentru că simte cu ororare că în spatele lui nu există nici un Yorgos. Îi ține strânși până ce luminile din adâncuri se zvârcolesc fantomatic sub pleoape, dansează printre gânduri, nasc și șterg din existență oamenii din stație.

Gheața a câștigat într-un final.

Gheața e totul.

Un ultim drum către casă e tot ce și-a dorit. Să simtă razele soarelui cum îi încălzesc fața. Un puhoi de nave sunt lansate pentru a coloniza Europa înainte ca el să aterizeze, submarinele străbat vidul în nave imense, bazele împânzesc gheața, cu sute de topitoare ce-și croiesc drum către ocean în scurt timp, apoi aparatele de război sunt coborâte în apă, blindate și ticsite cu arme. Vor diseca coloșii ce-au creat lumină.

Dorința de răzbunare l-a părăsit.

Deschide ochii.

Chipul lui Kai tremură în reflexia din geam, încețoșat de lacrimi. Se șterge la ochi și privește dincolo de geam, în depărtare, unde nava sclipește la orizont, argintie, centrând o pată neagră acolo unde motoarele au pârjolit suprafața.

Kai zâmbește știrb, nesigur. Nava e acolo, da. Mare și colțuroasă.

Alte lacrimi îi pătează obrazul, și râde dintr-o dată, la început frânt și sacadat, apoi în hohote.

Simte o mână pe umăr și se întoarce.

‘Kai?’ spune Yorgos. ‘Ești bine?’

Kai ar vrea să îi spună că este, că nu i-a fost mai bine de atât niciodată, că se bucură nespus să vadă o altă ființă în carne și oase, dar cuvintele rămân agățate de buze. Îl îmbrățișează pe Yorgos, îl strânge la piept mai tare decât a făcut-o vreodată, îl strânge și râde, cu ochii plini de lacrimi, un râs ce umple stația și-l eliberează pentru totdeauna din închisoarea albă, îl poartă acasă.

–   Sfârșit   –