Premiul „Vladimir Colin” pentru roman, 2021
Purtă în brațe trupul agentului până în mijlocul pădurii, unde îl lăsă în paza unor copaci. În ultimele secole, Regatul folosise mai mult decât trebuia din masa lemnoasă a planetei, dar în zona de sud, pădurile erau neatinse. Se îngrijise el de asta, pentru a nu strica echilibrul energetic de pe Galene. În nord însă, fluxul galenic se tulburase cu consecințe destul de grave și asupra sensomemoriei agenților, care trăiau în simbioză cu el. Fusese vina lui Edrin, pentru că acesta hotărâse să înlocuiască arhivele IA-urilor cu cele ale creierelor vegetale, mult mai docile și mai ușor de folosit. Nu putea însă să îl condamne. Edrin condusese Regatul într-o perioadă de criză, în care distrugerea amenințase întreaga planetă. Nu se gândise la consecințe, dar cine s-a fi gândit! Nici el nu făcea acest lucru, iar uneori când se confrunta cu o situație pe care nu o luase în calcul, rămânea perplex și se frământa să afle cauzele eșecului. Așa fusese și cu Hederan, și cu Astrud, și cu toți cei în care se încrezuse la un moment dat.
Rassemun era încă leșinat, dar respira ușor. Viața nu îi era în pericol, deși galtrozii îl răniseră. Se așeză lângă el și privi cum rădăcinile arborilor îi atingeau trupul, încercând să-l vindece folosind energia regeneratoare. Cu toate că agenții distrugeau pădurile din nord, cele din sud încă mai ascultau de Apoc, iar creierul vegetal de aici ceruse copacilor să nu-i facă rău tânărului.
Nu îți este prieten!
Vocea copacului era un murmur printre frunze.
Știu, dar nu contează.
Nu?
Nu întotdeauna. Cel mai mare dușman al meu, cel care m-a disprețuit din tot sufletul și care nu suporta să mă vadă, m-a și eliberat și mi-a dat stăpânire asupra oamenilor.
Dar e ciudat!
Da. Așa este. Un rău mai mare, dar mai îndepărtat este de preferat unuia mai mic, dar mai apropiat. Asta a spus-o unul dintre puținii lor filosofi, Um Comte. Și avea dreptate. Eu am fost răul mai mare, dar nu a contat. Nici când a văzut ce am făcut, dușmanul meu nu a avut mustrări de conștiință. Poate doar la sfârșit, când a vrut să moară.
Am murit din cauza ta?
Nu, nici măcar. Din cauza altei ființe umane. Pentru că ea îl părăsise și nu a suportat acest lucru! Mi-a dat cheile lumii și nu i-a păsat! Orice aș fi făcut, tot nu i-ar fi păsat. De aceea l-am și lăsat să moară.
Și tânărul acesta?
Vocea vibră printre firele țesute de grila Lumii secundare. Apoc o crease ca refugiu, ca bibliotecă, ca închisoare, dar și ca un mod de a ține agenții în frâu. Însă, din cauza dezechilibrului energiei galenice și a forțelor anh-um, Lumea secundară și Firele călăuzitoare nu mai aveau aceeași putere. Totul se destrăma, iar evadarea lui Lumni agravase lucrurile.
Apoc privi în jos, la fața lui Rassemun. Energia copacilor îl făcea să viseze. În somn scâncea, vulnerabil în fața pădurii și a lui Apoc. Dacă ar fi vrut să îl omoare, ar fi apucat gâtul fragil și l-ar fi rotit. Știa senzația, știa sunetul, știa cum materia se tulbura. Dar nu de aceea nu o făcea. Hederan și Rassemun îi aminteau de Astrud. Nu semănau fizic cu el, erau mult mai instruiți și mai puternici, dar aveau aceeași amprentă energetică. Când îl văzuse prima dată pe Hederan, crezuse că îl are în față pe prietenul său dispărut. La fel se întâmplase și cu Rassemun, de aceea era sigur că tânărul fusese special trimis la templu ca să servească drept înlocuitor în cazul în care Apoc descoperea adevărul despre Lumni.
Pe el n-o să-l las să moară, gândi Apoc. Și sper să nu trebuiască să-l trimit în Lumea secundară.
De când ajunsese acolo, Hederan se închisese în celula lui și refuza orice contact. Dacă greșise, trebuia să ispășească. Nu accepta nicio concesie. M-ai condamnat, m-ai executat, acum urmează pedeapsa! Și așa, Apoc ajunsese să se simtă el însuși vinovat că aplicase legea. Poate cu sute de ani în urmă i-ar fi cerut iertare așa cum făcea când Astrud se supăra pe el, dar, deși pornirea mai exista, știa că nu avea rost să facă asta.
Întinse mâna și atinse fruntea lui Rassemun. Palma îi era atât de mare, încât îi acoperi întreaga față. Agentul era rece, dar era normal, pentru că temperatura lui Apoc era ridicată. Firul călăuzitor al agentului era subțire, semn că nu îl mai putea controla astfel. Dacă voia să-l trădeze, nimic nu îl împiedica. De fapt, nici pe Hederan nu îl împiedicase ceva – doar că el fusese prea orb ca să vadă!
Îl las aici în paza ta. Să doarmă până vin eu.
Se ridică și porni cu pași mari spre marginea pădurii, unde rămăseseră monopozii și transportorul. Ieși la lumină și începu să alege spre drum. Știa că plecaseră mai departe, așa cum le ceruse, știa că erau apărați de propriii galtrozi, dar trebuia să fie sigur. Rețeaua Lumii secundare era din ce în ce mai slabă, iar dacă lucrurile mergeau așa, trebuia să o retragă pentru a proteja Biblioteca sufletelor. Ultimele secole fuseră liniștite și asta datorită rețelei. Dacă nu mai avea putere să o mențină, ce avea să se întâmple?
Existau ambiții, certuri minore între orașele-state, ură și dorință de putere în Regat. Lumni se întorsese în Nyburg, dar de atunci nu mai auzise multe de el. Stătea relativ liniștit, scăpase de un rege și-l înlocuise cu fiul lui minor, țesea intrigi printre ochiurile Rețelei, cerea să se taie și mai mulți copaci. Asta îl deranja pe Apoc, dar strica rânduiala și în nord. Ce voia să facă?
De puțin timp, Rețeaua fusese penetrată de un obiect venit de pe orbită. Putea fi și un fragment din centura de resturi, dar ar fi vrut să fie sigur. Din păcate, obiectul ajunsese în Regat, aproape de Nyburg, ceea ce îl împiedica pe moment să afle mai multe despre el.
Drumul execută un arc de cerc, urmând forma dealului. Grăbi pasul, trecând printr-o încâlceală de fire călăuzitoare, desprinse din Lumea secundară. Astfel de lucruri se întâmplau din ce în ce mai des în ultima vreme. Transportorul apăru după cotul drumului, nemișcat și părăsit. Ușile laterale erau larg deschise, gata să-l primească, dar nu era nimeni în jur. Apoc se opri și adulmecă aerul. Firele călăuzitoare tremurară, iar fluxul de electroni îi mângâie fruntea. În Lumea secundară, percepția timpului era atât obiectivă, cât și subiectivă, iar acțiunile trecute și prezente coexistau cu cele pe care le calcula ca viitoare și posibile.
Apoc văzu un grup de galtrozi înconjurând transportorul cu o linie temporală în urmă. Monopozii rezistaseră atacului, dar galtrozii neutralizaseră rapid apărarea. Totuși, nu distruseseră decât dronele, iar monopozii fuseseră sedați, prinși de brațele metalice și ridicați în aer. Firele călăuzitoare vibrară dincolo de deal, arătându-i traiectoria galtrozilor.
Începu să alerge, sărind peste tufișuri și lăsând urme adânci în solul moale. Monopozii nu erau atât de departe. Le simțea bătăile inimilor și mințile adormite țesând vise. Grăbi pasul. Galtrozii zumzăiau în fața lui. Văzu patru carcase argintii și se aruncă înainte. Nu zburau prea sus, totuși nu putea ajunge la ele. Chemă firele călăuzitoare și le înfipse în adâncul metalic, direct în creierele organice. Era atât de simplu, încât se întreba de ce unii mai încercau să-l atace. Erau ca niște insecte deranjante, dar pe care le puteai zdrobi cu un gest.
Galtrozii se opriră și rămaseră nemișcați în aer, cu motoarele hârâind. Armele le erau pregătite, dar Apoc ceru să le dezactiveze. Gurile întunecate se retraseră în lăcașele lor, iar dronele rămaseră ca patru sfere utilitare, dotate doar cu brațe și clești. Se lăsară ușor la sol, dându-le drumul monopozilor adormiți. Aceștia se întinseră în iarbă, cu tălpile enorme, murdare de praf, ridicate spre cer. Dormeau adânc, nederanjați de nimic. Apoc coborî asupra lor alte fire călăuzitoare ca să le vegheze somnul și se întoarse spre galtrozi. Aceștia stăteau dezafectați și doar mințile organice sesizau pericolul. Nu i se opuneau, deși activitatea din metacortexul lor crescuse de când eliberaseră prizonierii.
Apoc se așeză alături de ei și apucă una dintre sfere. Pe suprafața deschisă la culoare, mâinile lui păreau negre. Își privi fața strâmbă în suprafața de oglindă. Trăsăturile nu erau mai respingătoare și mai deformate decât în realitate. Exista și o urâțenie amuzantă, o urâțenie atrăgătoare, dar a lui nu era nici una, nici alta. Era înspăimântătoare!
Desfăcu cu un gest cele două semisfere ce compuneau carcasa și eliberă miezul de circuite și părți organice. Rupse cele două brațe și le azvârli departe. Ceva tremură în miezul fragil de cabluri și mici scânteieri de informație. Cufundă degetele în masa gelatinoasă, încărcată de energie. Voia să afle cine o trimisese. Armele se activară când degetele lui atinseră o zonă sensibilă, dar țevile urmară soarta brațelor, zburând dincolo de drum. Coborî un alt fir și îl ghidă în interiorul galtrodului. Acesta bâzâi scurt și din măruntaiele lui se ridicară bășici colorate. Simți furnicături în degete. Își retrase mâna, privind dezastrul. Sistemul de autodistrugere funcționase înainte să ajungă la el, iar acidul deteriora acum toate componentele de memorie, inclusiv creierul organic.
Pufni și aruncă galtrodul nefolositor spre ceilalți, care îi urmară curând soarta. Totuși, firul călăuzitor reușise să preia o parte din informații. Îl lăsă să i se așeze pe frunte și savură imaginile ca pe un fruct rar. Erau fețe necunoscute, dar pe care Biblioteca le avea stocate în memoria planetară. Agenți, prim-agenți, doi maeștri. Lumni nu apărea, dar nu conta. Atacul fusese mâna Regatului și asta era important.
Se aplecă și culese trupurile monopozilor. Pe doi îi puse pe umăr, iar pe ceilalți îi cără pe brațe. Apoi o luă încet către transportor, interogând în același timp pădurea.
Se odihnește încă! veni răspunsul.
Rassemun dormea, iar Apoc se gândea ce va face cu el. Când era supărat, omora fără remușcare, dar acum era liniștit. Monopozii lui nu fuseseră răniți și își duceau scurta și umila existență în umbra lui. Dar agenții erau orgolioși, mândri de Regatul lor, de puterile lor, de felul cum arătau. Dacă îl cruța pe Rassemun, ce avea să se întâmple? Va reuși să aibă încredere în el?
Universul stă în echilibru, oamenii însă nu!
Ridică privirile spre cer. Grila era tot acolo, palidă și mult mai puțin eficientă decât cu secole în urmă. Nu contează să știi totul, ci doar cât trebuie ca să-ți poți asigura victoria! Cuvintele lui Um Comte îi apăreau acum într-o nouă lumină. Stăpânise informația și crezuse că era de ajuns. Doar că nu conta atât de mult. Disciplinează-te! Nici asta nu făcuse cu adevărat. Cu toate că susținea acest lucru, era slab în fața lui Astrud, stăpânul de care-l legase Verrus. Nici după secole, legătura nu se desfăcuse. După ce bărbatul murise, căutase pe altul ca el. Se opri o secundă, privind uimit în față. Dacă Verrus nu l-ar fi amenințat pe Astrud, nici Apoc nu ar fi scăpat. Și un păcat mic poate răsturna lumea! Mariela, femeia păcătoasă, fusese cheia furiei lui Astrud și a eliberării lui. Se gândi o clipă, strângând mai bine trupurile alunecoase ale monopozilor. Dar nu Mariela fusese prima vinovată, ci un tânăr agent din Regat, iar în spatele lui, cineva țesuse firele. Un maestru. Dar care dintre ei?
***
Credit art: Alex Ruiz
