Mă feresc pe cât pot să dau impresia că sunt un „închipuit”. Nu-mi place să pozez în atitudini studiate, nu mă îmbrac de la Prada, nu-mi plac tunsorile fandosite. Dimpotrivă: încerc, din răsputeri, să mă comport natural, discret, în toate situațiile. Știu însă foarte bine că, pentru un bărbat din clasa de mijloc, între două vârste, mașina nouă, soția elegantă și doi copii drăgălași alături sunt cele mai bune cărți de vizită, pe care nimeni, niciodată, în situația mea, nu are cum să le ascundă. Și dacă un necunoscut dintr-un oraș străin, hai să zicem dintr-o stațiune climaterică, te vede pe stradă și îți admiră, în tăcere, frumoasa limuzină, pantofii sport, silueta atletică și pasul elastic, asta nu este din vina ta, desigur. Chiar dacă mergi săptămânal la sală, o faci numai pentru sănătatea ta și pentru plăcerea de a-ți simți bicepșii umflându-ți mâneca tricoului.
Exact așa mă comport și eu. Nu vreau să fac paradă cu statutul meu social, deși cutumele breslei ar cere-o. În lumea noastră, a bancherilor, sobrietatea ținutei și a gesturilor sunt legi nescrise. Când ceri clienților o viață ponderată, un consum cumpătat, nu poți să te afișezi în fața lor cu cine știe ce apucături extravagante. Despre asta vorbesc. Totuși, uneori, mai ales în concediu, îmi place să dau deoparte măștile și, pentru puțin timp, cu prudență, să gust din micile plăceri interzise celor ca mine, obligați să plătească un tribut constant regulamentelor corporatiste.
Pentru că ambii copii au ajuns destul de mari ca să rămână singuri acasă, Clotilde și cu mine ne-am decis în vara asta să ne petrecem o săptămână din concediu la Râșnov. Verișoara mea, Doroteea, care are un apartament înBrașov, m-a tot bombardat în ultimul timp cu tot felul de comentarii elogioase despre localitate și împrejurimile ei, ba și cu invitații stăruitoare de a-i vizita, pe ea și pe soțul ei, Claudiu, doctor chirurg la o clinică privată. Am declinat totuși rugămințile verișoarei de a ne caza la ei, în parte fiindcă nu voiam să deranjăm, dar mai ales pentru că-mi doream o anumită libertate.Am închiriat, în cele din urmă, un apartament într-o vilă ceva mai izolată, situată pe o costișă împădurită. Prin spatele clădirii șerpuia o cărare ce urca până sus, la Cetate. Ne petreceam toată ziua hălăduind prin pădure, fotografiind veverițe, jderi și alte sălbăticiuni mărunte. La un moment dat, cred că am văzut chiar și un linx. Nu sunt sigur, dar cred că asta a fost, ceva ca o nălucă ce s-a ivit numai pentru o fracțiune de secundă printre copaci.
Acesta este genul de distracții în aer liber care-mi plac. Fără riscuri inutile, fără efort, curat, dacă se poate chiar în spatele casei.
Tocmai de aceea am fost puțin intrigat când Clotilde m-a abordat pe neașteptate:
-Javan, dragule, de ce nu ne-am sui la parcul de distracții?
Mărturisesc că m-a intrigat auzirea numelui de alint Javan, pe care Clotilde îl folosește numai când vrea să-mi facă o propunere fierbinte. În restul timpului, pentru ea, ca și pentru toată lumea, eram scorțosul inspector Iacob Romero. Am ridicat din umeri, gândindu-mă, nu fără un zâmbet ștrengar în colțul gurii, la noaptea care va urma.
Am urcat, pe o cărare ce pornea din spatele casei, cei în jur de cinci sute de metri care ne despărțeau de parc. Am găsit acolo obișnuitele standuri cu kurtoși, cu vată de zahăr, miere polifloră, sirop de coacăz șicristale de cuarț, alături de tarabele câtorva circari. Nu mă atrag, de regulă, distracțiile astea de proastă calitate, care încearcă să epateze prin trucuri naive turiștii. Patronul uneia dintre aceste tarabe, un prestidigitator mustăcios, cu șalvari și turban pe cap, având numele de scenă bombastic și incult „Sri Aurobingo”, care te invita să arunci niște cercuri de plastic într-un țăruș de lemn, mi-a atras, totuși, atenția, prin ceva anume.
După ce am făcut un tur complet al bâlciului, m-am întors la taraba prestidigitatorului cu nume indian, a cărui coșmelie aducea pe undeva cu o imitație ridicolă de pagodă, cu acoperișul abrupt, cu streașina larg ieșită în afară, sub care se juca un joc care părea, totuși, interesant, prin dificultate și prin evidenta imposibilitate de a fi ceva măsluit la mijloc. Pentru zece lei, primeai trei discuri de plastic, un fel de yo-yo găurite la mijloc, mari cât palma, care trebuiau aruncate peste trei țăruși verticali, înalți de un metru și jumătate, plasați la o distanță de un metru între ei și de trei metri față de jucător. Toată șmecheria era să faci discurile să alunece pe țăruși, până la baza lor. Lucrul acesta părea simplu la prima vedere, dar nu era deloc așa. Țărușii erau ascuțiți la vârf, perfect șlefuiți, dar profilul conic se îngroșa ceva mai jos și discurile aveau tendința de a se agăța undeva pe traseu, rămânând suspendate. Ca să primești premiul, trebuia ca toate cele trei discuri să intre, dintr-o singură încercare, fiecare în câte un țăruș și să coboare până jos.
Premiile erau și ele atractive: o colecție de dinozauri dintr-un material de calitate, bronz sau alamă, unii mici cât un deget, dar și alții mai mari, cât palma. Ceea ce m-a făcut să rămân cu ochii lipiți de statuete erau calitatea finisajului, acuratețea detaliilor și diversitatea speciilor. Păreau lucrări de artă, în adevăratul sens al cuvântului. Privirile mi-au fost atrase îndeosebi de un expresiv yingshanosaurus, ale cărui epifize cornoase de pe coloana vertebrală, foarte realiste, semănau cu colții de rechin. Nu am rămas însă indiferent nici la leptoceratops, iar einiosarurul, cu platoșa de pe gât și cele trei coarne ale lui, unul îndreptat înainte și două înapoi, acesta din urmă mi s-a părut pur și simplu un must have. Erau concepute în așa fel încât le puteai expune într-o vitrină, dar eu m-am gândit imediat la șemineul meu din living, placat deasupra cu marmură. Suprafața netedă și albă avea nevoie de o contrapondere volumetrică, iar figurinele acelea erau tot ce se potrivea mai bine.
— Dinozauri de metal! Am strigat eu. Dragă, vreau și eu, măcar unul.
— Oh, Doamne! Zise Clotilde. Ce naiba vrei să faci cu el?
— Aș vrea să-l pun pe placa de marmură de pe șemineu, cred.
— Ai face bine să nu-l pui într-un loc de unde trebuie șters praful. Ce-ți place să te înconjuri cu atâția monștri?
— Cred că e din pricina denumirii lui, care are în componență sufixul –saurus, care inspiră respect. Și a înfățișării amenințătoare. Va crea un contrast interesant cu atmosfera de confort pe care o degajă șemineul.
Proprietarul standului era un omuleț rotofei, chel, cu o mustață răsucită în sus, gen Franz Joseph. Am cerut un set de inele, pe care le-am și aruncat, încrezător în îndemânarea mea… După ce am cheltuit în total cincizeci de lei, nu eram cu nici un milimetru mai aproape de dinozaurii mei.
— Îmi vinzi unul? L-am întrebat, descurajat, pe patron. Acesta a scuturat din cap violent și fără drept de apel.
— Nu se vinde nimic, zise. Ori îi câștigi la inele, ori nu.
Am citit cu coada ochiului privirea dezaprobatoare a Clotildei, care spunea, fără cuvinte, că mă comport ca un copil răzgâiat. Am întors spatele, ușor înciudat, tarabei, simțindu-mă exact ca la șapte ani, când mă certa mama pentru că ceream prăjitura înainte de felul principal. Am schimbat totuși vorba, împăciuitor.
— Ok, am zis, hai atunci să coborâm spre casă. În trecere, sunt sigur că una din acele veverițe mi se va așeza pe umăr și voi putea face un selfie cu ea.
A doua zi, ne-am reluat plimbarea prin poienile răsfirate pe dealurile din jur, căutând să nu mergem de două ori pe aceleași trasee. Într-una din aceste pajiști, spre marea mea uimire, l-am văzut pe amicul burtos, stăpânul turmei de triceratopși. Ședea pe o pătură la soare într-o postură bizară, într-un picior, celălalt, dreptul, fiind îndoit în unghi ascuțit și sprijinit pe genunchiul stângului. Brațele erau ridicate deasupra capului cu palmele lipite între ele, formând un fel de pagodă țuguiată. Ne-am apropiat de ciudat, avea ochii închiși și nu cred că ne-a auzit, totuși, când am fost la mai puțin de cinci metri de el a deschis brusc ochii și a început să-și revină la normal, cu mișcări lente, de cameleon.
— Bună ziua, am zis, nădăjduind să mă pot împrieteni cumva cu el și astfel să aflu vreo oportunitate de a intra, pe căi ocolite, în posesia jucăriilor mele. Cum merge afacerea din parcul de distracții?
— Merge foarte bine, răspunse. Chiar aseară, după plecarea dumneavoastră, cineva a cîștigat un stenopelix. Îmi pare rău că nu ați reușit să introduceți nici măcar un inel, toată dificultatea stă în jocul din încheietură, dar nu e greu dacă prinzi mișcarea. Trebuie doar să mai exersați.
— Am să mai vin, negreșit, am răspuns. Am închiriat, aici în vale, un mic apartament într-o vilă, avem de gând să stăm o săptămână. Iacob Romero, am zis, întinzându-i mâna. Inspector financiar la Bancă. Dacă aveți un proiect de afaceri, vă stau bucuros la dispoziție, cu sfaturi și nu numai, oricând, am adăugat, zâmbind cu gura până la urechi. Din experiența mea, știam că toate urechile se ciulesc deodată când aud vorbindu-se despre bani.
— Îmi pare bine. Sri Aurobingo, numele de scenă, desigur, căci numele din buletin este Ion Cobzaru, zise, râzând. Tocmai m-ați prins în timpul exercițiilor mele de yoga. Vin în fiecare zi în această poiană să îmi încarc bateriile cu energie.
După alte câteva schimburi de amabilități, l-am lăsat pe ciudat să-și continue exercițiile de contorsionism și ne-am îndepărtat. Stenopelix, am murmurat, puțin invidios, bine totuși că ăștia sunt dintre cei mici și fără coarne. Înainte de a reintra în pădure, am întors capul și l-am privit, pentru ultima oară. Stătea în cap. Avea coloana perfect dreaptă, aliniată cu picioarele iar burta îi atârna dizgrațios în partea din față. M-am întrebat cum își poate ține echilibrul.
Seara, verișoara Doroteea ne-a invitat la o plimbare prin centrul vechi al Brașovului. Am primit bucuroși, eu gândindu-mă că voi petrece câteva zeci de minute odihnindu-mă la o terasă, cu o bere la draft, aburită, în față. N-am avut norocul acesta. În schimb, am fost cărat prin tot soiul de magazine de confecții, de încălțăminte sau de gablonzuri lucitoare. După ce ne-am învârtit de jur împrejurul Pieței Sfatului și am făcut poze în fața fiecărei fațade de clădire, fetele, în sfârșit obosite, s-au așezat pe bordura unei arteziene. Nu mi-a venit să mă așez lângă ele pe ghizdul de beton. Mi s-a părut un gest neelegant și, în plus, piatra rece și dură nu mă îmbia deloc. Am preferat să mă plimb de unul singur prin piață, aruncând câte o privire ici și acolo, la tarabele negustorilor ambulanți.
M-am oprit în cele din urmă în dreptul unui anticariat amenajat sub un cort, unde erau expuse icoane vechi pe sticlă, broaște și cuie medievale din fier forjat pe nicovală, instrumente gospodărești de tot felul și alte lucrușoare bizare, a căror utilitate nu se mai cunoștea de multă vreme. Am citit curios etichetele micuțe pe care era scris prețul. Destul de piperat, cum mă și așteptam. Un fel de pieptene din os, cu dinți pe ambele laturi, într-o parte mai rari și în cealaltă extrem de deși, costa o sută de lei. Era exact în genul cum văzusem în copilărie la bunica. Mamaia își desfăcea în fiecare seară părul lung până la mijlocul spatelui,împletit într-o coadă din trei șuvițe și se pieptăna îndelung cu așa ceva. Am fost multă vreme intrigat de ritualul acesta, țin minte că am rugat-o de mai multe ori să-mi dea și mie pieptenele să mă pieptăn, dar m-a refuzat. Zicea că am părul prea scurt și să aștept să mai crească. Dar, normal, fiind băiat, eram dus în fiecare lună la frizer. Chica mea nu avea nicio șansă să ajungă suficient de lungă ca să mă pot pieptăna cu pieptenul de os al bunicii, cu două rânduri de dinți.
Am avut, din nou, aceeași senzație pe care am trăit-o în ziua precedentă, la dugheana cu dinozauri, că trebuie să am neapărat obiectul. M-am târguit în zadar cu anticarul, nu a vrut să lase mai jos nici măcar cu cinci lei.
— Dar e os veritabil? Am mai întrebat, în cele din urmă, pentru liniștirea orgoliului meu.
— Tot ce am aici este veritabil, mi-a răspuns, vizibil ofensat. Acest pieptene are o vechime atestată de patru sute de ani. A aparținut contesei Elisabeta Bathory, dacă ai auzit.
Nu sunt omul care să creadă toate brașoavele (mai ales aici, în Piața Sfatului din Brașov!). Prin natura profesiei, sunt obligat să verific toate informațiile despre bonitatea viitorului client. Sigur că auzisem de fioroasa cotoroanță, numită și Contesa Dracula, despre care se știe cu certitudine că a ucis în chinuri groaznice șase sute de fecioare, crezând, în nebunia ei, că, făcând baie în cada umplută cu sânge de virgină, ar dobândi tinerețea veșnică. Aiurea, a murit, plină de riduri și de reumatism, condamnată la moarte prin zidirea de vie în propria sa cameră de tortură.
Am găsit totuși că minciuna anticarului era, dacă nu plauzibilă, cel puțin interesantă. Cu părere de rău, m-am despărțit de o hârtie de o sută de lei, devenind fericitul posesor al unui pieptene din os, cu o frumoasă patină medievală și două rânduri de dinți tociți. L-am băgat în buzunarul de la spate al blugilor, gândindu-mă, nu fără o discretă strâmbătură pe buze, că genul acesta de obiecte se executau din omoplați de la vitele sacrificate, oase ce erau ținute mai întâi la înmuiat în soluții alcaline. Faptul că și Elisabeta Bathory își arunca victimele sale golite de sânge într-o groapă de var, ca să li se piardă urma, mi l-am adus aminte, prin asociație de idei, abia mai târziu, când mă apropiam de havuzul pe a cărui bordură fetele mele încă nu isprăviseră de vorbit. Am scos pieptenele din buzunar și l-am privit, amuzat. Ce idee idioată, mi-am zis, băgându-l la loc, nu însă suficient de rapid ca gestul să nu-mi fie observat de Clotilde.
— Ce ți-ai cumpărat? Vreau să văd!
— Ah, nimic, un fleac! Un suvenir, manufactură de secol optsprezece, am zis eu, ținând mâna la spate.
— Dă să văd! Încă o jucărie inutilă, mai bine te lăsam să-ți cumperi un dinozaur, cel puțin ăia arătau a lucru nou. Cât ai dat pe prostia asta? Nici măcar nu poți să te dai prin păr cu el, atât e de uzat.
Cincizeci de lei, atât am fost inițial tentat să-i spun, dar, nu știu de ce, m-am răzgândit pe loc. Și bine am făcut.
— O sută, am zis, răspicat. N-a vrut să lase din preț nici măcar un leu. Dar e veritabil. A aparținut…
— O sută!! De parcă mergi pe drum și găsești pe jos o sută de lei! Așa-ți mai place să arunci cu banii, dragul meu Iacob, de parcă nu i-ai munci… Scuză-mă că spun asta de față cu verișoara ta, dar ești uneori așa de risipitor… și vechitura asta, nu știu, zău, ce femeie păduchioasă și nespălată s-o fi dat prin cap cu el!
Rareori îmi ies din fire. Cuvintele nevestei, rostite tare, în piața plină de lume, m-au făcut însă să roșesc de indignare și umilință. Am smuls pieptenele din mâna Clotildei și l-am aruncat peste umăr, rănit în amorul propriu. Începuse să-mi pară rău că dădusem banii pe el. O sută de lei! Câte beri irosite! Mi-am revenit însă destul de repede din starea aceea de iritare și m-am întors să recuperez artefactul pe care dădusem o grămadă de bani. Chiar mă comportasem copilărește. Năzuros, egoist, ca un copil. Am zărit pieptenele până la urmă, nimerise într-o rigolă, lângă trotuar, peste niște ambalaje de plastic. M-am aplecat și am pus mâna pe el. Am simțit că înlemnesc de uluire. Nu mi-a venit să cred când, împreună cu placa sidefie, dintre gunoaie, mâna mea pescuise și o bancnotă șifonată de o sută de lei.
Am ridicat suta, am privit-o cu atenție, era bună. Credeți-mă, fiindcă mă pricep la bani.
De parcă pieptenele auzise reproșul Clotildei și voise să-mi scoată pârleala.
Am băgat pieptenele într-un buzunar și bancnota în celălalt, hotărât să mă gândesc mai târziu la asta. Ne-am întors în scurt timp, după această întâmplare, la căsuța noastră din Râșnov. Am băgat mâna în buzunar să scot cheile. Am găsit pieptenele. Am făcut atunci lucrul acela nebunesc, cu bună știință. L-am aruncat peste umăr și am zis în gând: bere!
M-am uitat înapoi, pieptenele zăcea singur pe alee. În jur, nicio sticlă de bere, nicio cutie, nici măcar un pet la un litru și jumătate de Noroc. Am zâmbit și mi-am zis că sunt pe cale să înnebunesc. Am deschis ușa vilei și răcoarea și penumbra ei m-au întâmpinat plăcut. M-am aruncat pe canapea, încălțat, dorindu-mi pentru sufletul meu un singur lucru.
Și atunci, Clotilde deschise frigiderul și extrase, ținându-le între degetele rășchirate ale unei singure mâini, două sticle de bere artizanală, nepasteurizată.
— Le-am cumpărat azi la prânz, am vrut să-ți fac o surpriză!
Am ciocnit sticlele între noi, erau reci, aburite, iar berea avea un gust proaspăt de malț. Iar mie, simțeam că-mi plesnește capul.
A doua zi, cu zorii în cap, urcam, gâfâind, costișa muntelui. Când am fost la cincizeci de metri de taraba lui Aurobingo, am scos pieptenele din buzunar și l-am aruncat, hotărât, peste umăr. Nici nu știi cum ți se înfiripă, uneori, câte o năzbâtie din asta în minte. Omul se comportă atunci ca acel motan care, găsind întâmplător un oscior lângă cărare, revine după aceea multe zile, cu obstinație, în același loc, mirosind, doar-doar o mai fi picat din cer încă o bucățică. Am aruncat pieptenele peste umăr fără să mă gândesc la nimic altceva decât la dinozauri. Omul meu se afla sus, pe acoperișul pagodei și bătea niște plăcuțe de carton bitumat în cuie, pe o astereală din scânduri. Mă văzu și îmi făcu semn să-l aștept să coboare. Își sumeți apoi burdihanul și păru că mai degrabă se rostogolește pe scara sprijinită de acoperiș, decât pășește pe trepte. Ajuns jos, se lumină la față văzându-mă cu suta de lei în mână.
— Câte aruncări? Zece?
— Încep deocamdată cu trei, am zis. Pentru încălzire. Și, dac-o fi, revin mai târziu.
Prima aruncare fu net superioară celor din ziua precedentă. Primul inel căzu la doi pași de țăruș, al doilea intră cu bine dar se înțepeni după zece centimetri, însă al treilea intră și ajunse jos. Am considerat asta o promisiune și am aruncat următoarele trei inele. De data asta, primul a intrat și a rămas înțepenit, dar celelalte două au alunecat pe țărușii lor până jos, la pământ. Kaiserul se cam albise la față, văzând că dădeam semne evidente de perfecționare. Am luat hotărât ultimele trei inele și le-am aruncat. Deja nu mai aveam nici o emoție. Și, într-adevăr, așteptarea mea s-a adeverit, căci toate trei inelele s-au prelins, ca unse, fiecare pe câte una din cele trei țepe. M-am apropiat de tejghea și am indicat cu degetul, fără drept de apel, yingshanosaurus-ul, care-mi făcea cel mai tare cu ochiul, datorită scăriței lui de zimți din spinare. Dar nici ceilalți nu vor fi uitați, mi-am zis, strângându-mi pieptenele, în buzunar, cu mâna.
Nu mai aveam răbdare, dar mi-am zis să aștept, totuși, până a doua zi, să nu bată la ochi prea tare. Trebuia să fac un joc inteligent. Ca la poker, mai întâi era indicat să-l fac pe adversar să creadă că sunt slab, că am mână proastă. Am luat jucăria pe care prestidigitatorul mi-a dat-o cu o mână în care am sesizat un tremur ușor. M-am făcut că nu observ, dar nu mi-am putut astâmpăra satisfacția. Acasă, i-am arătat, triumfător, Clotildei trofeul, adăugând repede: l-am câștigat imediat, din prima… ba nu, a doua încercare. Am aplanat după aceea orice alte discuții, invitând-o la o înghețată, în contrapartidă cu berea din ziua precedentă.
În ziua următoare a plouat și nu am putut să mă sui pe munte. Clotilde a stat toată ziua la computer și a lucrat la teza ei de doctorat. Eu mi-am cumpărat un bax de cutii de bere și am început să le desfac, înciudat, una după alta. La ultima cutie m-am tăiat destul de rău la deget, încât a trebuit să mă sui în mașină, cu sângele șiroind, și să merg la urgență în Brașov să mă coasă. M-am întors, nu fără a fi oprit de poliție și silit să suflu în fiolă. Mi s-a găsit o alcoolemie de zero virgulă trei la sută. Am scăpat doar cu amendă, fără permisul suspendat. Am intrat în casă, aruncând o privire îndârjită către vârful dealului. Și mâine mai e o zi, mi-am zis.
Nici nu am așteptat să sune ceasul, fixat la cinci dimineața. Am sărit din pat, mi-am făcut sumar toaleta și am băut o cafea rece pregătită de cu seară. La șase, când nimeni din stațiune nu se gândea să se dea jos din pat, eu eram postat în fața barăcii de lemn și băteam cu pumnii în poartă. Cineva se sculase, totuși, înaintea mea. Sus, pe acoperiș, Sri „Aurobingo” bătea în cuie încă un rând de țigle. A tresărit când m-a văzut.
— Ce mai vrei? Mi-a strigat, și am fost, paradoxal, bucuros să văd că-și ieșise din fire, cu toate aerele lui de yoghin. Așa ceva nu s-a mai pomenit, zise, să vii la ora asta. Să nu-mi spui că vrei să arunci inele, nu te-ai săturat de sportul acesta?
— Ai ceva împotrivă, domnule Cobzaru, să mai încerc o dată? Și am accentuat pe numele Cobzaru, ca să-l întărât și mai mult. Nu mai vreți să joc? Uitați, plătesc, nu vă cer un favor. Și i-am arătat o altă hârtie de o sută de lei, pe care o aveam pregătită în buzunar. De data asta, am adăugat, voi juca de toți banii.
S-a dat jos de pe acoperiș, uitându-se tot timpul, lung, la degetul meu bandajat. Nu a zis însă nimic. Mi-a luat banii și mi-a aranjat alături zece stive de câte trei inele. Auto-intitulatul Sri „Aurobingo” s-a dat apoi câțiva pași mai departe și a rămas în expectativă, cu mâinile încrucișate la sân. Nici prin gând nu-mi trecea să renunț la ideea mea de a-i lua toți dinozaurii. Numărasem încă din prima zi douăzeci și una de figurine, o colecție fulminantă, nu existau doi să fie la fel. Dimineață, încă înainte de a-mi bea cafeaua, am aruncat de zece ori pieptenele peste umăr. Dacă contesa malefică se ținea de cuvânt, pentru ultima zi de concediu mai rămâneau pentru mine, pe tejgheaua mustăciosului, încă zece saurieni. „Dinosaur”, am repetat în gând și am aruncat primul disc. Aruncarea a fost impecabilă. „Încă un dinosaur”, am zis, în timp ce trimiteam al doilea inel, implacabil, spre destinația lui. A intrat până la fund, ca uns.
— Hei, umbli cu vrăjitorii, blestematule! Țipă fanfaronul la mine, apucându-mă de mână și sucindu-mi-o la spate.
— Ba, nicidecum! Stai locului și ia mâna de pe mine, ca chem poliția, să știi! Și află că pe fachirul acela nu-l cheamă Aurobingo, ci Aurobindo! Și ai să-mi dai doi dinozauri până acum.
— Minciuni, numai minciuni, cară-te de aici, ia-ți tălpășița imediat, ca pun mâna pe un par și-ți crăp capul tău de vrăjitor satanist! Nu-ți dau nimic!
— Bin-do! Bin-do! Am repetat, batjocoritor, în timp ce am aruncat al treilea rând de inele, care s-au așezat, cuminți, în spatele colegelor lor. Nimic nu putea să-mi stea împotrivă. Mustățile chezaro-crăiești se pleoștiseră și arătau în stilul potcoavă sau, mai rău, morsă sau cloșcă. Individul s-a repezit deodată la mine, spumegând ca un dement:
— Oprește-te, diavole, îți dau ce ai câștigat până acum și încă unul de la mine, pe deasupra, dar să nu te mai văd niciodată în fața ochilor!
Nu am avut timp să mă dezmeticesc bine, și deja în mâinile mele stăteau trei piese din bronz, grele de aproape un kilogram fiecare, trei dintre cei mai frumoși dinozauri. Un Prenoceratops superb, un Styracosaurus maiestos, verde-închis, și un Pachyrhinosaurus de-a dreptul înspăimântător. Nici n-aș fi putut pleca cu mai mulți deodată, mi-am zis. Am privit cu milă la omul care părea să dea în convulsii de furie.
— Fie, am zis, de data asta treacă-meargă, că văd că nu te simți prea bine cu nervii. Calmează-te, nu face bine la fiere! Pierzi, câștigi, negustor te numești! Să știi că mâine o să vin din nou, dar nu singur, ci cu un inspector de la Protecția Consumatorului. Să văd dacă-ți mai dă mâna să faci cu mine circul pe care l-ai făcut azi. Aurobindo! I-am mai aruncat, batjocoritor, în timp ce mă îndepărtam.
Când i-am arătat Clotildei prada, tipa și-a pus mâinile în cap și m-a cercetat cu acea privire miloasă pe care o ai când intri într-un salon de psihiatrie. Milă amestecată cu prudență. Nu i-am dat atenție. Am aranjat cele trei statuete lângă cea câștigată în ziua precedentă. Nu mă mai săturam să le privesc și să le mângâi. Le schimbam într-una pozițiile, când în ordinea înălțimii, când a culorii, când a vechimii speciei. Știam fiecare fosilă din ce epocă provine, care e din triasic, care din jurasic, care din cretacic. În mintea mea sunt o grămadă de cunoștințe, dobândite din „devorarea” unei cantități impresionante de cărți cu planșe, de atlase și tratate de paleontologie. Sunt un pasionat al lumilor dispărute, cu precădere al celor din era mezozoică, și Clotilde cunoaște foarte bine asta. De aceea nu mă bombăne prea tare când fac vreo investiție mai deplasată. Acum, însă, când dădusem peste această comoară din baraca fachirului, aș fi fost ultimul neghiob din lume dacă aș fi ratat-o. Mâine trebuie să mă întorc la el și să-i iau ultimele piese, mi-am zis, golind rucsacul de lucrurile ce mai erau în el, ca să pot să car statuetele mai ușor în spate. Șaptesprezece kile, n-ar fi o problemă, mi-am zis.
— Iubi, i-am șoptit consoartei, ce zici de o scurtă plimbare cu mașina? Mă gândeam la ceva aproape, de douăzeci – maxim treizeci de minute, care să-i mai schimbe gândurile Clotildei, prevenind, în acest fel, inevitabila cicăleală de a doua zi dimineață, când m-ar fi văzut plecând din nou cu noaptea în cap.
Nu mică mi-a fost însă mirarea când nevastă-mea a zis că vrea să urcăm la Babele.
— Nu știu dacă mă simt în stare, am zis, nu am mai fost până acum cu mașina. Dar oare mai avem timp până se întunecă? Nu știu nici drumul…
— S-a inventat GPS-ul!
Nici un motiv nu a fost considerat admisibil, lucru pe care îl cunoșteam din experiență. Nu reușisem niciodată să o fac să se răzgândească, odată ce-și pusese ceva în gând. Pe scurt, într-un sfert de oră eram amândoi în mașină și rulam cu optzeci la oră, eu uitându-mă într-una la ceas, către punctul Șaua Dichiului, de unde începe să urce drumul cunoscut sub numele Trans Bucegi. Aveam acea stare de nervozitate pe care o simt de fiecare dată când sunt forțat să fac ceva împotriva voinței mele. Eram așa de absorbit de obsesia de a ajunge cât mai repede înapoi acasă, încât piciorul mi s-a încleștat automat pe pedala de accelerație. Nu știu cât indica la oră vitezometrul, când am simțit deodată că pierd controlul volanului. Am auzit numai strigătul disperat al Clotildei, care m-a trezit parcă din somn.
— Javan, unde ne bagi?
Jocul de lumină și întuneric care a urmat fulgerător m-a scos cu totul din circuit. Nu mai știam unde sunt. Când totul s-a liniștit în jurul meu, am putut să constat că sunt presat din toate părțile de air-baguri și mașina stă în continuare pe roți. Mi-am controlat membrele, se părea că nu am nicio fractură. Mi-am adus aminte de Clotilde. Zăcea alături de mine, cu ochii deschiși, în care se citea groaza morții. O paloare cadaverică i se instalase pe obrajii ei, altă dată rumeni. Mi-am desfăcut centura de siguranță și m-am năpustit asupra ei. A gemut și mi s-a lăsat, moale, în brațe. Trăia!
Nu-mi explic prin ce minune mașina s-a dat de trei ori peste cap și a rămas fix în poziție de rulare, pe poienița care se întindea în dreapta șoselei. Încă un metru dacă mai făceam pe direcția de mers, ne-am fi izbit cu siguranță în primul pom și acolo ne-ar fi rămas creierii, întinși pe asfalt. Am răsucit cheia în contact și motorul a pornit imediat, fără probleme. Am scos mașina pe șosea și am cotit-o înapoi spre casă. Un individ care ne văzuse pățania, m-a claxonat îndelung, a scos capul pe geam și mi-a strigat:
— Bă, nebunule, ai avut un noroc chior, așa se conduce pe drumurile astea?
M-am făcut că nu aud și am continuat, cu patruzeci la oră, să rulez spre Râșnov. Îmi pierise complet cheful de alte lucruri. Am ajuns în cele din urmă, fără alte incidente, la vila noastră și am intrat în casă. Încă îmi mai tremurau picioarele de emoție și de spaimă. M-am trântit încălțat pe canapea și am rememorat întâmplările din ultimele zile. Lanțul neobișnuit de ghinioane, cu tăietura de la deget, cu amenda și cu accidentul, toate într-un crescendo fulminant, nu putea să nu aibă legătură cu nenorocitul de circar din vârful muntelui. Îl văzusem ultima dată stăpânit de o furie oarbă, era congestionat la față și bolborosea niște vorbe de neînțeles în urma mea. Cu siguranță îmi arunca fel de fel de blesteme spurcate în limba sanscrită. Mi s-a făcut deodată frică. Dumnezeule, îmi ziceam, în ce m-am băgat, ce forțe diavolești am stârnit? Ce va urma mai departe?
M-am hotărât atunci să pun punct aici, definitiv, achizițiilor mele. Cu toate astea, m-am perpelit toată noaptea în așternut, gândurile nu-mi dădeau pace deloc. Oscilam între revoltă, indignare, spirit justițiar, dorință de răzbunare, pe de o parte, și teamă, defetism, descurajare pe de alta. În cele din urmă, mai mult de frica de a nu cădea în depresie și paranoia, am hotărât să-l dau naibii pe șarlatan, să-l las să-și bage toată marfa în fund și să plec cât mai repede de aici.
Spre dimineață, am auzit ceva ca un răcnet grozav, reverberând peste munți și păduri. Am închis ochii și am adormit la loc. M-am trezit pe la opt și ceva, era deja ziuă și m-am luminat și eu la minte. Fusese cât pe ce să-mi pierd mințile din cauza panicii. Sosise momentul să pun punct acestei afaceri. Am oscilat câteva secunde între a pune sau nu cei patru dinozauri, cinstit câștigați, în rucsac, dar m-am răzgândit. Returnarea lor nu ar fi însemnat decât o auto-incriminare prostească. Am intrat pe cărarea din spatele cabanei și am început urcușul.
Cu fiecare pas, indignarea mea se întețea tot mai tare. Mai aveam de aruncat șapte seturi de inele, plătite în avans în ziua precedentă. Eram însă decis să-i arunc impostorului în obraz câteva cuvinte grele și să fac cale întoarsă, renunțând la bani și la tot. Cel mai bun cedează. Ah, fir-ai tu să fii de escroc, impostor, șarlatan ordinar! Un jeg de om, o rușine, o amenințare publică! Să faci bine să-ți bagi în fundul tău împuțit toate rahaturile alea de doi lei și să pleci de aici!
Mi-am stăpânit cu greu furia, exact la timp. Ajuns în fața barăcii cu dinozauri, am fost întâmpinat de o liniște suspectă. Am privit dezorientat, ceva nu părea la locul lui. Ceva era categoric greșit. Și atunci, privind în sus, am văzut astereala ruptă. În mijlocul acoperișului se căsca o gaură cât să încapă prin ea un burdihan… Și, oh, Doamne, n-am putut să privesc mai mult la grozăvia care se desfășura dedesubtul spărturii. M-am întors pe călcâie și am luat-o la goană spre casă, cu voma în gât. Imaginea aceea de coșmar îmi mai pulsează încă pe retină. Aș vrea s-o alung, dar este cu neputință. Imaginea omului cu țărușul intrat în fund m-a hăituit până jos. Încă mai vedeam ochii aceia bulbucați de groază, gura larg deschisă, însângerată, din care se ițea vârful ascuțit al țepei, ieșind din gât. Oh, ce oroare! Spinarea lui era perfect dreaptă, unul din picioare îi atingea ușor pământul cu vârful degetelor, în timp ce celălalt, îndoit în unghi ascuțit, se sprijinea în genunchiul primului.
M-am oprit în pragul vilei și m-am îndoit din mijloc. Am vomat îndelung. Mi-am băgat după aceea mâna în buzunarul de la spate al blugilor, am scos pieptenele de os cu două rânduri de colți și l-am aruncat cu sete peste umăr. Am pronunțat, răspicat, un singur cuvânt:
— Dispari!
***
„dupa o idee de Spargue du Camp”
Credit art: HugoFredoueil
